de Carmen Ciripoiu şi Eduard Popa
Există oameni care se nasc cu vocația singurătății. Dar nu o mai văd ca pe un lucru înfricoșător, pentru că nu se lasă târâți de ea, ci încearcă să o trăiască, să-i găsească un sens, să o înțeleagă. Pentru că multe din răspunsurile vieții pe care le caută se află chiar acolo, în miezul acesteia. Pentru el, omul care trăiește ca un pustnic într-un sat uitat de lume, singurătatea nu se măsoară în golul pe care-l lasă, în absența a ceva sau a cuiva, ci e ea însăși o prezență.
Trăiește izolată într-un vârf de deal
De peste 40 de ani de când a rămas văduvă, Elisabeta Bâcu, o bătrână de 97 de ani, trăiește într-un cătun din orașul vâlcean Ocnele Mari. Singură, într-un vârf de deal, într-un loc părăsit de oameni din cauza condițiilor grele de trai și a lipsei locurilor de muncă. Sunt ani buni de când nu a mai coborât în lume, dar nu se plânge. Are alături cei mai buni prieteni, animalele din ogradă, și pe Dumnezeu. Nu o mai apasă de mult singurătatea, nici faptul că rar cineva are curajul să-i treacă pragul, dar oftează după vremurile când cătunul avea 36 de case, toate locuite, și oamenii petreceau. Îi e dor să asculte muzica aceea care-i liniștea sufletul și-i șoptea câte o poveste despre fericire și despre viață. Cât privește autoritățile, nimeni nu știe dacă i-au oferit ajutor sau nu, însă s-au gândit să-i facă bătrânei o surpriză: să-i acorde o diplomă de onoare, atunci când aceasta va împlini venerabila vârstă de 100 de ani.
Brânza cea gustoasă a Calistiței
Nici pentru Calistița lui Păcală din cătunul Vintilanilor de lângă Izverna, din creierii Munților Mehedinți, singurătatea nu mai e de mult o povară. Și chiar dacă uneori toate lucrurile din jur par reci și singure la fel ca ea, de parcă ar pluti într-un cer foarte îndepărtat, fără niciun fel de lumină, nu vrea să recunoască că îi e greu. E o femeie puternică și așa va rămâne până când Dumnezeu o va chema la El. Singurul moment în care a crezut că-și pierde mințile a fost acela când lumina ochilor săi, bărbatul pe care l-a iubit mai presus decât viața, a plecat pe drumul fără întoarcere, lăsând-o singură cu trei copii. Dar Domnul a avut mila ei și copiii s-au făcut mari și au plecat la casele lor. Doar ea a rămas singură, în locul ăsta care se așază ca un perete între ea și viață. S-ar fi dus la copii, dar nu vrea să le fie povară, așa că încearcă să se descurce cum poate. Și i se umple sufletul de bucurie când coboară uneori la oraș, la Baia de Aramă, ca să vândă cea mai bună brânză pe care o poate face vreodată un muritor…
Calul Stelică, doi câini și un motan
Pentru Toader Gheorghe, un bărbat care nu are frică de nimic și se încăpățânează să trăiască singur la Bădila, cel mai mic sat al comunei argeșene Valea Iașului, singurătatea e ca o iederă care stă înfășurată în jurul lui și nu vrea să-l slăbească din strânsoare. Știe că e foarte singur, ar vrea poate să schimbe ceva, dar zice că nu poate. Nu mai are cum. Nu va putea niciodată să semene cât de cât cu un om care să facă alți oameni fericiți, un om care să simtă bucuria de a-și imagina o viață lângă altcineva decât el însuși. Sau, poate, cine știe, într-o zi... Până atunci însă are tot ce-i trebuie. O gospodărie cu de toate, doi câini pe care se bazează în orice moment al vieții, un motan mult prea iubitor și pe Stelică... calul... ajutorul său de nădejde. Și câteva găini, care-i asigură hrana zilnică. Gheorghe știe să facă absolut orice: să spele, să facă curățenie, să gătească și, ori de câte ori cineva din satele vecine are nevoie de ajutor, dă fuga să îl ofere. Pentru că iubește oamenii, iar această iubire are ceva minunat, chiar tragic uneori, pentru că el poate simți miracolele. Un singur lucru și l-ar dori Gheorghe din toată ființa sa: o femeie numai a sa. O soție căreia să-i ofere tot ce are el mai de preț: sufletul și o iubire sinceră. Și astfel, obsesiile, melancoliile, durerile mai vechi sau mai noi nu i s-ar mai părea de nesuportat. Iar singurătatea aia înecăcioasă care face să i se clatine pământul sub picioare nu-i va mai tăia pofta de mâncare. I-ar umple golul…
Bucuria suferințelor lui badea Peştereanu
„Am fost 12 copii. Opt fete și patru feciori. Din care trăiesc numai eu. Cel mai bătrân om… Ne punea mama sau tata un scăunuț mic și mâncam mămăligă cu lapte. Toți în genunchi… roată… Haideți mă să mâncăm, că ne culcăm”, își amintește cu ochii plini de lacrimi badea Peştereanu, un bătrân cu ochii blânzi ca ai îngerilor, care trăiește singur într-un alt cătun din județul Alba. Să fie oare acesta un blestem aruncat asupra acestui om care trăiește într-un loc unde anii se măsoară în poteci? Unde nu mai există nimeni care să deschidă casele, ferecate și adâncite în pământ, care se măsoară în timp? E prea multă tristețe și oricine ar ajunge pe aceste meleaguri ar vrea să fugă. Ceva însă oprește călătorul în loc: o potecă umblată și o casă cu un suflet. Cum poate ști cineva că o potecă mai are un om care să o treacă? Și ce om e cel care are poteca lui? De unde are atâta putere un bătrân purtat în brațe de propria singurătate? Răspunsul este lecția de viață pe care acesta o dă tuturor: „Să te bucuri de orice. Când te tai la deget și trece, te-ai bucurat. Doamne, mulțam că mi-o trecut! Bucuria suferințelor. Așa o socotesc eu. Îți rupi piciorul… Doamne, feri! Când îți trece, spui la fel: Doamne, mulțam că mi-o trecut! Aiară e bucuria suferințelor”.
Îi e teamă că va muri fără lumânare
Undeva, în satul prahovean Bozieni, unde acum 40 de ani au fost peste 100 de gospodării, tanti Ecaterina seamănă cu așteptarea însăși. S-a cuibărit în ea, a simțit-o pulsând, i-a trezit simțurile și i-a ascuțit gândurile. De zeci de ani, bătrâna nu mai are vecini cărora să le dea ziua bună. Toți s-au mutat la oraș, iar cel mai apropiat sat se află la 12 km depărtare. O distanță mult prea mare pentru femeia de 84 de ani. Singurele ființe cu care comunică acum sunt păsările din ogradă și câteva animale. Copiii îi sunt bolnavi și asta îi rupe sufletul în mii de bucăți, pentru că nu mai pot ajunge la ea decât foarte greu. De luat la ei, ar lua-o și mâine, dar tanti Ecaterina nu vrea să plece din locul în care s-a născut și unde și-a îngropat părinții, iar când i se face dor de copii, se uită la fotografii… Dacă nu ar fi dragostea pentru ei, s-ar risipi. S-ar transforma într-o altă ființă, prinsă în dansul vieții cu moartea… Și-ar dori atât de mult să meargă la biserică, însă în Bozieni nu există nici lăcaș de cult, nici cimitir, nici magazin, apă curentă sau canalizare. La recensământul din anul 2002 o singură persoană a fost înregistrată: tanti Ecaterina. Doar pentru ea, bătrâna de 84 de ani, mai vine poștașul. Când nici tanti Ecaterina nu va mai fi, în Bozieni va vorbi doar Dumnezeu... Până atunci, bătrâna mai are o singură mare dorință: să nu moară fără lumânare.