de Simona Lazăr

Ei, alde Sofonea din Drăguș, sunt cojocari din tată-n fiu. Au făcut cojoace și pentru omul de rând, și pentru minți luminate, și pentru capete încoronate. Scriitori, mari duhovnici, ambasadori, regi și președinți de țară ori miliardari - toți au ceva în comun: au cusut pentru ei mândre cojoace făgărășenii din istoria noastră.

„Cojocul Regelui Mihai l-o făcut tata”

Auzisem o legendă despre cojocarul Drăgușului, ăl de-a cusut „molii” și „opți” pe cojocul Regelui. Avea vreo 15-16 ani când, alături de tată-su, Dumitru Sofonea, zis „Trașu”, el, Dumitru ăl mic, „Trășucu”, împungea cu acul în pielicica albă de miel nefătat, ca să închipuie semne de protecție pentru tânărul (pe-atunci) rege al românilor. De croit și de cusut părțile cojocului regal se ocupa „ăl bătrân”. Acum, la 80 de ani trecuți bine, el e „ăl bătrân”... Tezaur Uman Viu, protejat de UNESCO, iubit de familie, de săteni și de turiștii care-i trec pragul, în Țara Făgărașului. Cu vreun deceniu în urmă, când l-am întâlnit prima dată în gospodăria sa de om gospodar, Dumitru Sofonea nu s-a lăsat mult rugat să-mi spună „cum o fo’ atunci”, asigurându-mă că nu-s basme toate cele pe care le-am auzit, ci numai purul adevăr. „Cojocul Regelui Mihai l-o făcut tata, c-o fost chemat la expoziție, o fost la Muzeul Satului, când s-o inaugurat, și mai înainte îmi pare că o fost în Parcul Carol. Și i-o făcut cojoc de vânătoare, cu broderie, da’ cu mâneci. Nu avea chiar așa broderie ca la cestelante, că atunci nu mergea banul, și nu mergea nici meseria. Și atunci i-o făcut cu «molii» și cu «opturi». «Molii» îs niște flori... numa’ dacă v-arăt... uitați, florile astea-s molii, ăștia rotunzi îs ochii și coasele astea de-aicea îs în formă de molii, omizile ălea de mâncă de la pomi, ăștia-s trandafiri cu opți, aici am molii, trandafiri cu coase, trandafiri cu opți... și pe buzunare tot așa, se repetă”. Dumitru Sofonea ne explică pe-ndelete „codul” desenelor și al înfloriturilor de pe cojoc. După care reia povestea de demult. „Când o vinit vestea, primarul de-atunci al satului o scris pe o pancartă pe care o pus-o să vadă tot omul care trecea prin Drăguș: «Aci se face cojocul Regelui Mihai!». Că să vedeți, tata nici nu ajunsese acasă și numa de luase măsurile regelui la București, dar pancarta deja era scrisă, că era lucru de mândrie pentru sat”. Atunci când s-a întors Regele Mihai în țară, a venit la Drăguș și a întrebat în biserică de cojocar. „Atâta mi-au spus oamenii”, zice soția Valeria Sofonea, „că a fost în biserică, s-a dus la ăi mai bătrâni, a dat mâna cu ei și a zis: «Eu aicea cunosc pe cineva, pe Dumitru Sofonea care mi-o făcut cojocul». Și apoi i-or zis oamenii că murise...”.

„Merii sălbatici” și cireșul din Mărțișor al lui Tudor Arghezi

O istorie aparte cusută cu fire de lână colorată de familia Valeria și Dumitru Sofonea din Drăguș este cea a întâlnirilor succesive cu poetul Tudor Arghezi, cu fiul și nepotul acestuia. Au stat la aceeași masă, în Mărțișor, mâncând cireșele culese de autorul „Cuvintelor potrivite”... Totul a început cu un... casting. Pentru filmul „Merii sălbatici”. Alături de alți consăteni, Trașu (Trășucu) Sofonea și tânăra-i soție au fost aleși să joace în film. „Se filma, aicea prin sat, «Merii sălbatici». M-o filmat cu băiatul cel mare în brațe... Cum să vă spun, s-au ales persoane de aici din sat”, povestește Valeria. Au ajuns, în anul acela, la studiourile de la Buftea, unde i-a întâlnit Barutzu Arghezi. Într-un articol cu titlul „Drăguții din Drăguș”, publicat în presa acelor timpuri, fiul marelui poet scria: „Erau doi drăgușeni cu care am intrat în vorbă. O tânără femeie cu chipul de pictură împărătească și un vânjos bărbat... drăguț. Erau soții Valeria și Trașu Sofonea, care într-o pauză de filmare pe platourile de la Buftea ale viitorului film «Merii sălbatici» (...) se plimbau de mână ca în plutirea unui vis de necrezut, ca Făt-Frumos și Cosânzeana în țara scânteietoare a soarelui, în câmpul de aur, în cetatea de cântece și sclipiri de stele. (...) Trașu, nume care vine de la Dumitru, e fiul vestitului cojocar Sofonea, premiat pentru cojoacele sale în marile expoziții republicane. Valeria sucește lâna și coase flori”. Cei doi porniseră să caute prin București „niște lână frumoasă”. „Valeria se pregătea de lucrul ei de iarnă, pe când lui Trașu îi rămăsese încă neterminată, trebuind să vie la filmare la București, o floare pe un cojoc de copil...” Așa a început o frumoasă prietenie. „Barutzu a venit la noi de am făcut un cojocel pentru băiețelul lui - era cam de 4 ani - care era într-un sanatoriu în Elveția. Și ei erau așa de mulțumiți! Bătrânul Arghezi ne-a scris o scrisoare de mulțumire. O avem și-acum: «Iubite meștere...», scria el lui socru-meu și lui bărbată-meu, că ei l-o făcut. Și în șase săptămâni a ajuns cheptariul la copilaș, că o trecut din mână în mână și toți s-au minunat de el, acolo, în Elveția”. Tot Valeria istorisește cum a fost de s-au întâlnit și cu Poetul. „O dată, Barutzu ne-a luat și ne-a dus la ei acasă, la Mărțișor. Și era chiar în iunie, ne-au dat cireșe. Ce să vă spun... aveau o grădină mare, și un paznic, Gheorghe parcă îl chema. Și pe domnul Arghezi, pe bătrânul, l-am cunoscut, că umbla prin curte și noi ziceam că seamănă cu socrul meu, cu ochelari, așa... și ne-o dus de ne-a arătat o carte, cu Constantin Brăiloiu prin Franța și ne-o explicat că el, Constantin Brăiloiu, mult o scris despre tata-socru, că o făcut cheptar lu’ regele, și zice, «Acum urmează să scriem și noi într-o carte»... Și apăi i-o plăcut de noi, că eram uite-așa, în costum țărănesc. Și-apoi Barutzu și soția sa, Doina, or stat cu noi la masă. Și apoi am primit și de la bătrânul carte, și de la Barutzu”.

Președintele, duhovnicul şi miliardarul

„Ceaușescu, săracu’...”, zice cojocarul, când îl întreb cine a mai purtat cojoace făcute de mâna lor, a celor din neamul Sofonea. Tot tanti Valeria descurcă ițele poveștii: „O venit la Muzeul Satului cu președintele Austriei și o făcut o horă mare și m-or luat și pe mine la dans. Toți i-au dat câte un cadou, dar eu nu am avut ce, nu m-am îndurat, că la cojoacele astea e așa mult de lucru. Și apoi mi-o propus unul: «Lasă că, cu timpul, o să-i faci un cojoc președintelui Ceaușescu». Am promis. Când puteam noi. I-am făcut un cojoc de vânătoare, dar simpluț, dar să știți că i-o plăcut foarte mult. Dar când s-o schimbat, lu’ socru-meu i-o fost frică, o zis că ne pușcă... Toți îi ziceau lui socru-meu, în Făgăraș: «Ce?, i-ai făcut cojoc, nu te-ai dus cu el?». O luat săracul de o băgat ziarele printre cărămizi. Că aveau ziare cu poze, cu el și cu frate-su, plimbându-se prin muzeu cu Regele Mihai. Pe alea le-a dosit întâi, și mai încoace le-a dosit pe celelalte, cu Ceaușescu. Când am venit de am stricat casa, am găsit ziarele roase de șoareci. Așa am pățit și noi, și ne era frică”.

Cojoc i-a făcut Dumitru Sofonea și lui Arsenie Boca. „Era pe când îl trimiseseră la Biserica Drăgănescu, de nu mai avea voie să poarte haină de călugăr. Am fost acolo și l-am văzut pictând biserica. Și i-am dus cojocul, dar era simplu, că lui nu-i trebuia înflorat”... zice Valeria Sofonea, amintindu-și cum a binecuvântat-o și ce lumină specială era atunci. Cât despre miliardarul Ion Țiriac, celebrul fost tenisman, Trașu Sofonea îmi zice că i-a cerut un cojoc „alb cum îi zăpada”, pentru partidele de vânătoare din miezul iernii. Cojocarul nu doar că i-a cusut haina cerută, dar l-a învățat și cum să o curețe, ca să-și păstreze albul fără prihană. „Când se murdărește, trebuie să-l curețe cu neofilină și cu făină și, după ce se usucă, să-l frece cu un cocean de porumb. Așa poate să țină un cojoc și 30 de ani, mai ales dacă e ferit de apă”.

Ambasadorii Americii și-au trimis copiii în vacanță în satul din Făgăraș

Alte povești sunt despre cojoacele făgărășene de la Drăguș și ambasadorii Americii. Primul care a ajuns de-a purtat cojoc făcut de Dumitru Sofonea a fost Leonard Meeker. „I-am făcut doamnă atâtea cojoace, costume... Și ne-o luat mașină de cusut, dar ce nu ne-o luat...”, spune Valeria Sofonea, amintindu-și cum într-o vară, una dintre fiicele din prima căsătorie a ambasadorului, a stat vreo trei săptămâni la Drăguș. „Am luat mașina CAP-ului și i-am dus pe munte, prin sate, că voiau să cunoască locurile. Am fost și la nuntă împreună, apoi au venit ei la nuntă... Ne-am împrietenit cu ei, d-apoi ce să vă spun...!” A urmat Harry Barnes. Îl trimisese Meeker. „Dar m-a văzut și pe mine la Muzeul Satului. Știa românește. Mi-a spus că voia ceva pentru copil. L-am poftit acasă, să îi ia soțul măsurile, și ne-am trezit cu el aici. Şi a lăsat copilașul, fetița, Sașa o chema, de a stat două săptămâni aici. Era și băiatul meu în vacanță și tare bine s-au mai înțeles copiii între ei”. Ar sta mult să povestească despre întâmplările astea cu ambasadori porniți să bată coclaurile Făgărașului împreună cu alde Sofonea din Drăguș. Tanti Valeria apasă pe cuvinte, mândră: „I-am cunoscut, doamnă, până la al patrulea ambasador i-am cunoscut...”.

Cui rămâne meșteșugul?

Ce a fost mai important a fost meseria, pe care au dat-o mai departe copiilor. Cel mare e căsătorit în Germania, și acolo a lucrat în Nigeria, cinci ani, director la o companie multinațională. Acum a construit o pensiune nu departe de Mănăstirea Sâmbăta de Sus și o pârtie de schi. „Dar înainte venea acasă și zicea: «Azi cos, tată». Și făcea, așa, câte o jumate de metru de «opți» de-aiștea...”. A fost o vreme când Valeria și Trașu au cusut la rând cu copiii lor. Dumitru Sofonea a avut și clasă de cojocărie. „Şi sunt băieți la școală cărora le-am desenat... Unii zic că să-i învăț și argăseală, dar cum poate un copil care are 30 de chile să ridice pieile? De două ori pe săptămână, câte trei ore, o jumătate de oră îi las să se joace. Prima dată s-au înscris 42, și am gătat cu vreo douăzeci și ceva, numai”. Dar niciunul nu duce meșteșugul mai departe. În afară de familia lor, Sofonea, mai e un bătrân în sat care „face cioareci, face căciuli; dar de cusut, nici el nu”. Tanti Valeria îmi zice cum formează caracterul... cusutul unui cojoc, în copilărie: „Care s-o silit și o învățat oleacă de cojocărie, apoi ăla o ajuns bine și în viață”. Dă câteva exemple de copii care și-au lucrat singuri cojoacele. „Bărbatul meu le-o scris nojițele, eu le-am arătat cum să coasă... și-au ajuns să facă școli mari și să aibă serviciu bun. Au fost cam opt-zece care și-au făcut cojoc și au ajuns și bine. Cine o avut mintea asta de o învățat la cojocărie, toți au ajuns și cu cartea bine. Care-i bun de una, e bun de toate”.

Cojocarul făgărăşean Dumitru Sofonea are titlul de „Tezaur Uman Viu”

„E un sat din Făgăraș unde se leagă văile scoborâte din munți, între poteci, pâraie și câmp. E un sat de străveche vatră unde cântecele, graiul, straiele, poveștile și oamenii lui vin din izvorul cel mai limpede al unui neam frumos, isteț și vrednic. De unde i-ar veni oare numele Drăguș?! N-am întrebat nici învățații și n-am căutat lămuriri nici în cărți - dar văzându-i cât îs de chipeși, de senini și de sprinteni la minte, cât îs de frumos îmbrăcați în cojoacele lor albe, croite larg și bogat cusute, mintea duce să apropii numele satului de vorba «drăguț»“ (Tudor Arghezi)

„Tata o fost făcut din flori...“

Despre Dumitru Sofonea, cel cu cojocul regelui, fiul său, Trașu, spune: „Tata o fost făcut din flori...”. Mai departe nu mai istorisește. Dar ia firul poveștii soața sa, care se dovedește mai dornică de spus povești. „Bunica, mama lu’ socru-meu, era cea mai frumoasă din sat. Și... atunci nu se pierdeau copchiii, ca acum, și l-o făcut din flori, cum se zice, fără bărbat. După aceea, s-o căsătorit. Ea, cu trei copii, o luat cel mai vrednic bărbat din sat și o făcut șapte copii și cu acela. Și-o fost un drac de femeie, de îți plăcea de ea. Se pricepea la toate, o fost și dintr-o familie de frunte-n sat. Am cunoscut-o, c-o murit numai de vreo douăzeci și ceva de ani și era în etate de 89 de ani. Și socru-meu o trăit 88 de ani. Păi venea la noi și ne povestea cum o pățit ea pe timpuri, se ducea cu vitele și acolo băieții... zice, «vrând-nevrând, s-o dat la mine și am rămas gravidă, și râdeau copiii de mine, că sunt cioban umflat, că umblam cu pălăriuță cu ciucur»”.

Un meşter sub protecţia UNESCO

Povestea noastră a început cu bătrânul Trașu - cel dus la cele veșnice - care-i făcea un cojoc Regelui Mihai. El, Trașu cel tânăr (octogenar, deja!) i-a cusut cojoc fiicei regelui, Principesei Margareta. Generațiile s-au schimbat unele pe altele, dragostea pentru frumosul ieșit din mâinile unor oameni excepționali a rămas aceeași. Lui tată-su i-au recunoscut valoarea regi, scriitori și duhovnici ai neamului. Recunoașterea valorii meșteșugului pe care îl duce mai departe Dumitru Sofonea (cel de acum) a venit din partea UNESCO. În 2013, a primit titlul onorific de „Tezaur Uman Viu”. L-am întrebat dacă s-a schimbat ceva, de-atunci încoace? „Ce să se schimbe? Tot mâinile mele sunt cele car-și fac treaba. Atâta doar că ochii mi-au îmbătrânit și nu mai pot să cos de când răsare soarele și până la apus, ca altădată...”