de Carmen Ciripoiu
De la origini, omenirea nu a încetat să creadă în parapsihologie, iar istoria este profund impregnată de fenomene neexplicate, paranormale și, în special, de dorinţa de anticipare a viitorului. Să fie adevărat oare că… tot ce e scris… în palmă e pus? Reușesc cărțile să dezvăluie tainele viitorului? Ce vom fi mâine? Nimeni nu poate să răspundă mai documentat la aceste întrebări decât fenomenul Mihai Voropchievici, românul pentru care arta divinației nu mai are niciun fel de secrete. Cine este însă omul Voropchievici, cu visuri, dorințe și bucurii, aflați dintr-un interviu cu adevărat spectaculos, acordat în exclusivitate revistei Taifasuri.
„Am avut ofertă de la şcoala de parapsihologie din Moscova. Sunt doar trei în lume!”
- Cine este Mihai Voropchievici în viaţa particulară, acolo unde curiozitatea nu poate să pătrundă decât cu permis de liberă trecere?
- Ca să te poți ocupa de tot ceea ce înseamnă artă divinatorie, trebuie în primul rând să te cunoști pe tine, cu bune şi cu rele. Noi, oamenii, de multe ori ne supraapreciem, iar acest lucru nu duce decât la automulțumire, apoi la infatuare, și până la vedetism nu mai este decât un pas. Ei bine, vedetă este singurul cuvânt care nu îmi place! Acesta trebuie folosit la Hollywood, noi nu avem staruri, vedete. Nu trebuie să uităm că televiziunea te ridică și tot ea dă cu tine de pământ întotdeauna! Asta e regula numărul 1. În știința aceasta pe care o fac eu, numerologie, astrologie, chiromanție, cartomanție (sunt mai multe ramuri înglobate aici), nu am voie să mint oamenii!
- Sunteți specialist, din ce ştim, cu studii în arte divinatorii: astrologie, numerologie, chiromanție și cartomanție? Care dintre acestea vă este cel mai aproape de suflet?
- E foarte bine că m-ai întrebat asta, pentru că vreau să lămurim un aspect. În țara noastră nu există cu adevărat o școală specializată pe așa ceva. Au încercat câțiva cu posibilități materiale să obțină niște aprobări, ca să facă niște cursuri de astrologie cu cei doritori să învețe. Dar nimeni nu a reușit! Sunt trei mari școli de parapsihologie în lume: în SUA, în Anglia și în Rusia. Acolo, în momentul în care ai intrat, treci și în alte domenii de activitate, și informațiile pe care tu i le poți oferi unui om ești constrâns să le dai și altor persoane mai importante, mai puternice, care nu-și declină identitatea. Acesta a fost singurul motiv pentru care eu nu am acceptat, deși oferte am avut, să merg la Moscova. Numerologia a venit ca un corolar peste toate aceste științe, dar mama tuturor este, de fapt, astrologia.
„Când eram mic, aveam în cap că trebuie să mă fac criminalist. Eram tare secretos”
- Gustul pentru aceste arte începe de obicei în copilărie. Ați moștenit talentul sau a fost doar o întâmplare?
- Eu sunt născut într-un an de Bivol de pământ, adică 1949, prin excelență într-o zi de care fuge americanul ca dracul de tămâie: 13 octombrie! Sunt o Balanță cu ascendent în Balanță, adică de două ori mai calculat, mai circumspect. Moștenirea genetică nu a venit pe partea feminină la noi. Nu a moștenit sora mea ce ar fi trebuit de la mama, ci eu!
- Probabil că nu a avut tragere, cum se spune…
- Pentru ea era muncă grea să citească, îi plăcea romanul de dragoste, altceva… Acum e trecută în rezervă, este pensionară, dar a lucrat în tot ceea ce a însemnat creație de marochinărie. Farafastâcuri pentru doamne și domni. La mine, talentul a venit de la mama, într-adevăr, dar 99% a fost muncă. Eu am fost întotdeauna curios ce făcea mama, născută la limita dintre Fecioară și Balanță, pe 22 septembrie, o cifră maestră. Iar proba de încercare pentru mine a fost biblioteca ei. Mi-amintesc că undeva pe la 5, 6 ani, știam să scriu, să citesc, să socotesc și îmi plăcea foarte mult tot ceea ce însemna carte polițistă. De altfel, am avut în cap că trebuie să mă fac criminalist. Citeam un roman, dar aveam în mâna cealaltă caiețelul și pixul și îmi puneam întrebări, căutam să analizez ce a făcut presupusul criminal. Tata se amuza foarte mult și îmi spunea că, la cât sunt de secretos, o moștenesc clar pe mama. Tata era profesor de meserii într-o școală, ce ulterior s-a transformat în Liceul industrial pe industrie ușoară, iar curiozitățile astea ale mele tata mi le-a alimentat. Îmi cumpăra mereu cărți, iar la 8 ani eu eram abonat deja la revista „Urzica”. Am fost dat la un liceu de muzică pentru că eram pasionat de această artă, dar a trebuit să abandonez fiindcă am avut un accident la degetul stâng arătător. Am făcut vioară și l-am avut ca și coleg de bancă pe fratele Aurei Urziceanu, Radu. La noi în clasă, au fost niște somități, copiii superdotați. După accident, am plecat la o școală normală, dar asta nu înseamnă că am lăsat deoparte muzica. La scurt timp după operație, am început să mă joc cu o mandolină, pentru că aveam digitația făcută și mi s-a părut foarte simplu. Ulterior, am pus mâna pe chitară în vacanța de vară și în paralel făceam și sport, mă mai duceam și pe la lupte, pentru că eram mic și nu voiam să mănânc bătaie de la cei mari din cartier. Am locuit toată viața pe Fizicienilor, fost Matei Ambrozie. Când ne-a demolat, am avut norocul că ne-a mutat puțin mai la țară… patru stații mai sus. Dar nu plec niciodată din cartierul acesta și nici din țara mea, deși am avut multe ocazii reale.
„Aluniţa de pe obraz este semnul norocului meu“
- Ce vedeți când priviți o persoană pentru prima dată?
- În general, nu stau să mă uit foarte atent, pentru că mi-aș încărca memoria cu lucruri care nu-mi aparțin. Dar uneori văd prea multe… Intrând în televiziuni, luând contact cu diferiți invitați, eu i-am vândut și i-am cumpărat în primele cinci minute... E acel ceva pe care mama îl numea „Dumnezeul din noi”. Acel simț aparte, care vine și trage clopoțelul de alarmă, spunându-ți cine e fățarnic, cine e mincinos… Dintr-o strângere de mână, îți dai seama 70% cu ce fel de om ai de-a face. Sigur că mă uit și la aspectul fizic al omului, mărimea urechilor, forma nasului, a buzelor, a obrazului, a bărbiei… În emisiuni, le ofer oamenilor posibilități să se cunoască exact acolo unde noi nu putem pătrunde cu privirea, adică semnele după corp: alunițe, lipomi, pete mai mari, depinde unde sunt poziționate, de ce culori sunt, cum acționează. Mulți m-au întreabat de ce nu îmi scot alunița de pe obraz. Ăsta este semnul norocului meu, moștenit de la mama, care o avea pe obrazul drept.
- Nu ați vrut să plecați din țară pentru că sunteți patriot?
- Nu, pur și simplu pentru că așa simt eu... Cred că mă trage mereu pământul acasă, doar sunt Bivol de pământ… Mai glumea mama când îmi spunea că sunt un bou căruia îi place să muncească și apoi să culeagă roadele. Și asta pentru că de mic copil, am fost un autodidact. Dacă am descoperit ceva și nu am avut sursă de a aprofunda, nu m-am lăsat și am început iarăşi să caut. Iar Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna, pentru că acele cărți pe care mi le doream le-am găsit pe la prieteni, prin pod pe la bunica.
- Despre ce cărți este vorba?
- Am reușit să regăsesc o carte pe care mi-o cumpărase tata în 1956, se numea „Aritmetică distractivă. Probleme de logică matematică și întrebări încuietoare”. Cartea asta am împrumutat-o în clasa a V-a unei profesoare de matematică și doamna a trecut-o pe numele ei, minţind că mi-a înapoiat-o… Mi-a făcut mult rău acest om, dar nu vreau să intru în discuții care încă mă răscolesc. Nu este însă normal să profiți de naivitatea unui copil... Eram un mare cititor, lecturam în jur de șapte cărți pe săptămână. Biblioteca de lângă mine știu că am citit-o de două ori până la 20 de ani! Aproape 25.000 de volume, din absolut toate genurile de literatură, beletristică, știință și artă, tot ce m-a interesat.
„Mi-am făcut ucenicia despre descifrarea secretelor din palma omului pe colegii de clasă”
- Revenind la mama, spuneați că a fost un clarvăzător care nu dădea niciodată greș…
- La 14 ani am intrat în lotul de juniori al Bucureștiului la fotbal. Atunci mama mi-a spus: „Vezi cum joci duminică, că va fi pericol! Să nu cumva să fii pus în ghips”. Ei bine, exact lucrul ăsta s-a întâmplat. Am făcut o entorsă de gradul doi, n-am să uit niciodată, și am stat în ghips aproape o lună. Și de atunci, am luat teamă la vorbele mamei. Aceste lucruri pe care mama le avea erau dobândite tot pe linie genetică, de la bunica. Și apropo de asta, adoram să mergem la bunica, pentru că ne povestea câte în lună și în stele. Bunica a fost o femeie de la țară care nu a făcut mai mult de patru clase, dar avea în spate vreo șase facultăți ale vieții. Ea și-a crescut și copiii, și nepoții cu infinită dragoste și a fost singurul om pe care eu nu l-am auzit niciodată, așa cum se spune la țară, dând răilor. Ea zicea mereu: „Măi închinatule! Iarăși făcuși prostii?”. Niciodată: „Măi răule... Măi obraznicule... Măi drace...”. Noi o iubeam enorm și adormeam cu poveștile ei. Toți nepoții care veneam din București, vreo patru-cinci, ne tolăneam pe pat și bunica ne explica, ne povestea. Ea a fost un mare cunoscător al fenomenelor din natură. Ştia ce se întâmplă la Lună plină, ce era Luna nouă. Erau și atunci eclipse, dar se spunea că vine vârcolacul și mănâncă luna… iar noi eram curioși să știm cine e vârcolacul… Și bunica mai spunea că ea are un văr pe lună, care ne face cu mâna și va ști mereu când am făcut năzdrăvănii. Nu accepta niciodată să mințim! Indiferent ce prostii făceam la vârsta aia, noi dădeam raportul bunicii. Acestea au fost începuturile vieții mele. Pe la 14 ani am început să dau cu năsucul în biblioteca mamei. Biblioteca era, de fapt, un raft lung de vreo șase metri, cu geamuri, tronsonat pe diferite zone și cu lăcățele mici. Și eu, cu un coleg, pusesem ochii pe o carte, care se numea „Chiromanție 1838”. O carte extrem de veche, cu scriere arhaică, ceva ce nu prea înțelegeam. Ca să putem lua cartea, am dat jos biblioteca din perete, am desfăcut placajul din spate și am scos volumul, dar nu am mai pus toate șuruburile la loc, ci doar câteva ca să mai putem umbla și altădată. Habar nu aveam că mama pusese semne… (râde) Dar tot în acea perioadă scriam și poezii pentru fetele frumoase din cartier, făceam și cântece. Balanțele erau cuceritoare și trebuiau să știe să vorbească frumos și să le încânte. Seara ne strângeam toți colegii de clasă, iar mama era foarte fericită pentru că nu mă mai duceam la fotbal să-mi rup picioarele. Drept urmare, ne făcea clătite cu gem, siropuri… era trai pe vătrai! După ce am descoperit cartea despre chiromanție, am început să văd și care e treaba cu descifrarea secretelor din palma omului. Primele lecții le-am făcut cu colegii de clasă, din cartier. În paralel, am găsit o broșură cu coduri secrete de descifrare. De exemplu, cum să scrii un bilet de dragoste să nu te afle profesorul. Asta era numerologia pură. Ulterior, mi-am dat seama de asta. Apropo de cărți, de multe ori îi cumpăram surorii mele cărți de dragoste, iar ea îmi lua romane polițiste. Ulterior, am început să merg pe la ceaiuri dansante, cu totul diferit de ce fac tinerii de acum. Era ceai dansant în adevăratul sens al cuvântului și rar mai scăpam și noi niște esență de rom, aşa, ca să aibă puțin gust. Dar asta după 18 ani, pentru că nu ni s-a permis niciodată mai devreme... Pe la una dintre aceste ieșiri, am început să mă uit în palma unei fete, apoi a unui băiat. Dar cine să creadă ce spuneam eu atunci? Culmea, m-am întâlnit acum câțiva ani cu unul dintre colegii căruia eu i-am zis în tinerețe că are șapte cruci în palmă, adică va avea șapte neveste. Și într-adevăr, șapte căsătorii a avut: trei nelegale și patru în urma cărora a plătit și pensie alimentară! Acesta a fost amuzat și m-a întrebat de unde am știut eu atunci ce se va întâmpla cu el.
- Dar mama citea în palmă?
- Nu. Era vizionar și deschidea un pachet de cărți, iar când începea să spună ce vede, de cele mai multe ori te speriai, te îngrozeai…
„Până la 35 de ani am fost un teribilist. Dar am înţeles mai apoi, din numerologie, de ce...”
- Cum a fost copilul Mihai Voropchievici? Cu ce amintiri ați rămas din cea mai frumoasă perioadă a vieții?
- Nu am fost cuminte deloc! Abia când am început să aprofundez numerologia, am înțeles de ce am făcut eu atâtea tâmpenii și de ce am trecut prin atâtea ipostaze până undeva, spre 35 de ani. Când ne naștem, toți avem o zi de naștere, o lună de naștere și un an de naștere. În aceste date, s-au strâns toate anotimpurile vieții unui om: primăvară, vară, toamnă și iarna vieții. Adunând ziua de naștere cu luna, îți dă o cifră și cunoscând însemnătatea acesteia, știi despre ce este vorba. Or, la mine, fiind născut în 13.10, iese cifra cinci. Ce înseamnă asta? Că eu am fost de la zero ani până la 35 de ani un teribilist, care a încercat de toate, cu dorință mare de cunoaștere în primul rând, dar și cu ghes de a încerca anumite lucruri. Dar când sari câte un pârleaz, te mai lovești de câte un băț, așa spunea bunica. Drept urmare, am făcut și prostioare și accidente pe la sport, am mai luat și o notă mică pe la școală și apoi munceam ca să o îndrept… Și asta se întâmpla la ce eram mai bun, culmea, adică la limba și literatura română. Iar asta pentru că vorbeam în clasă, eram avocatul tuturor. Dar mama a fost singurul om care nu m-a bătut niciodată! Preferam să mă urecheze tata, decât să îmi tragă mama o palmă. Am primit una singură, în numele Tatălui, atunci când m-am accidentat la fotbal și am venit acasă de la spital cu ghipsul la picioare. Deh... Mă avertizase...
- Vă amintiți ce preparate gustoase făcea mama?
- Mama a fost o artistă în bucătărie și gătea preparate muntenești, dar le învățase și pe cele moldovenești din zona tatei. Ce făcea bun? Exact ce ne plăcea nouă, pentru că niciodată nu ne-a forțat să mâncăm ce nu doream. Și stând la curte, existau și un ou proaspăt, și un pui. Noi copiii mai dădeam cu moaca, un lemn cu o măciucă asemenea unei mingi de tenis, cu care mai loveam puii bunicii. Erau câteva sute prin curte, iar noi mai scăpam câte o măciucă și mai rupeam picioarele vreunui pui. Atunci bunica ne punea să îl tăiem, ca să îl pună la cuptor. Era o mare problemă, pentru că nimeni nu putea să facă acest lucru. Noroc că aveam un văr, mai mare cu vreo șapte-opt ani, și el era de sacrificiu. Și pentru că el tăia puii, mânca totdeauna pieptul, iar noi, ce mai rămânea. (râde) Sunt amintiri extraordinar de frumoase din copilăria mea. Mama avea o specialitate pe care ne-o făcea mereu duminica. Lua chifle, le tăia capacul, le scotea miezul și combina brânză dulce de vaci cu puțină brânză sărată de oaie și nişte cașcaval ras. Tatălui îi făcea separat pentru că lui îi plăcea brânza de burduf. Eu n-am mâncat mulți ani, cred că nu îi descoperisem gustul senzațional. Toate astea le punea mama în lapte cu zahăr vanilat și stafide, încingea cuptorul și fiecare puteam să păpăm două, trei, patru… Mama niciodată nu ne punea restricție. Era delicatețea de duminică. O duminică făcea mama minunea asta, cealaltă duminică gătea tata un preparat care semăna cu balmușul de astăzi. Iar eu am învățat de la ei și când am avut copiii, am început să-i răsfăț cu aceleași bunătăți. Tata pregătea o mămăliguță extraordinară, pentru că în loc de apă punea lapte prins, o cană cu apă, sare după gust și un sfert de pachet de unt. Dar în anii ’60, cine visa așa ceva? Să pui unt la mămăligă? Apoi așeza un strat de brânză de oaie, ouă fierte cu zeamă, ouă fierte tari, tăiate cubulețe și corolarul era ori costiță, ori salam Italian sau vânătoresc, pe care tata îl tăia scobitore ce erau trase puțin la tigaie. Tata era un Leu născut pe 1 august, la care nu ridicai privirea dacă nu ți se dădea voie. Ne-a crescut auster, dar bine…
„Eu ştiu 13 meserii. Ultima, frizer-coafor”
- Întotdeauna v-ați ținut familia departe de ochii curioșilor…
- Am un băiat, Radu Alexandru, și două fete, iar fiul meu e născut în aceeași zi și aceeași lună cu mine! Asta a fost dorința mea de mic și uite că Dumnezeu mi-a îndeplinit-o! De asemenea, soțul fiicei mele mari Giulia, Răzvan al meu, e născut tot pe 13 octombrie. Când a venit fiică-mea și mi l-a prezentat, m-a întrebat dacă mai știu ce mi-am dorit când era ea mică, și anume să-și găsească o Balanță. Îl lăsase pe săracul băiat afară, la ușă… Când l-am văzut, era eclipsă… (râde copios) Un munte de om, de aproape 1,90 metri, cu gura până la urechi, care mi-a spus „Sărut mâna!”. Iar prima mea glumă a fost că eu nu sunt popă… El așa fusese crescut… Fiica cea mică, Georgiana, e căsătorită și ea, am un Capricorn mititel lângă mine, care a făcut 17 ani, pe 2 ianuarie. Mi-a dat Dumnezeu de la fiecare copil câte un nepot, doi băieți și o fetiță. Doar nepoata mea, Ruxandra, a venit pe lume pe 16 octombrie, iar acum are 18 ani. E mai mintoasă decât noi, ne cam joacă pe degete pe toți. Mă bucur că a început să moștenească din harul meu… Sunt mulțumit pentru că fiecare copil e la locul său. Au profesii care le plac, nu am avut niciodată probleme, nu i-am forțat niciodată. Eu am terminat Mecanica fluidelor și, pe lângă asta, mai știu vreo 12 meserii. Ultima a fost de frizerie-coafură. Știu să coafez fetele și să tund băieții. Pe soția mea, când am coafat-o prima dată, nu au vrut să-i dea drumul în grădinița în care lucra. Nu a mai recunoscut-o nimeni! Ce-i drept, aveam mai mult timp liber în acea perioadă și mă ocupam mai tare de mișcarea artistică, pregăteam copii care voiau să dea la Teatru, îi învățam puțină muzică. Câțiva sunt acum actori, iar un flăcău care a fost electrician la noi în atelier a ajuns cântăreț de operă la Toronto. (râde)
- Cât de grea e această meserie de tată?
- Nu e grea, e extrem de frumoasă, dar după părerea mea, cea mai grea meserie din lume rămâne cea de mamă. Pentru că doar mama e atotputernică și răbdătoare în Universul ăsta în care noi, bărbații, ne lăudăm că suntem cruce întreagă. Niciunul însă nu a simțit chinurile facerii. Femeia sfințește locul și fără ea Universul nu ar exista!
Amuletă pentru sănătate
Pentru sănătate folosiţi cel mai vechi talisman numerologic. Tăiaţi o hârtie cu dimensiunea de 3 cm pe 3 cm pe care notaţi următoarele:
2 9 2 7
6 3 6 5
8 3 8 1
4 5 4 7
Aveţi grijă ca între cifre să existe o distanţă de 5-7 mm!
„Rormulă magică“ pentru bani
Pentru a atrage banii, faceţi o incantaţie de Lună Nouă: „Luminiţă nouă, taie pâinea-n două, ţie jumătate, mie sănătate şi noroc în toate”. Când spuneţi aceste cuvinte trebuie să aveţi bani în mână şi în buzunar. De asemenea, există un copăcel folositor pentru a avea spor la bani. Este vorba despre iarba grasă ale cărei frunze se aseamănă cu monedele de 10 bani. Planta se ţine permanent în casă! Se spune că, dacă va fi îngrijită cum trebuie, aceasta va înflori. Puteţi pune sub covorul de la intrarea în casă o bancnotă de 5 lei, 50 de lei, 500 de lei, orice doriţi cu simbolistica lui 5.
„Niciodată nu am mers paralel de Dumnezeu“
- Cum îl percepeți pe Dumnezeu? Ce reprezintă pentru dumneavoastră?
- Acea forță pe care nu o vezi, dar pe care o simți în permanență lângă tine. E și toiag de bătrânețe, și înțelepciunea vieţii, și ajutorul neprețuit în orice moment. Câțiva colegi chiar mi-au făcut o astrogramă ca să vadă ce am eu în plus. Doar o singură persoană a reușit să-mi spună că nimeni nu-și dă seama câtă credință am de fapt... Nici eu nu realizez de multe ori. Știu doar că și atunci când am dat de greu, nu am mers paralel de Dumnezeu! Cea mai mare durere din lume este aceea că nu putem face mamele nemuritoare. Părinții mei au murit în urma demolării. Tata n-a avut fișă medicală și s-a topit pe picioare în doi ani, iar mama la fel. A dezrădăcina un om din casa lui, să-l muți undeva la bloc, între patru pereți, nu e normal. Nici acum, ca și datorie morală, nu am reușit să revendic terenul părinților mei. Moartea lor m-a marcat enorm! Din 1985 până spre 2002 am avut parte de șocuri. Pentru că după părinții mei, s-au dus și socrii. Iar eu cu soacra mea m-am înțeles mereu din priviri. Nimeni nu a știut dacă am, dacă nu am, nu m-am plâns niciodată nimănui, dar cu soacră-mea, care era ca și mama, aveam secrete. I-am pierdut pe toți, dar știu că de acolo, de Sus, ne ajută. Au fost ani când îi visam mereu, stăteau alături de noi și stau şi în continuare. Fiecare poate să spună ce vrea, dar eu le simt forța și protecția. Totul este după cum orânduiește Dumnezeu. El te ia, El te trimite la turmă și tot el te scoate de acolo când trebuie să te mai odihnești.
„De Paşte, am salvat un mieluţ, pe Vasilică, şi l-am păstrat şapte ani“
- Mai e puțin și vom sărbători din nou, împreună, Sfintele Sărbători Pascale. Cât de mult diferă Învierea Domnului de acum cu cea de odinioară?
- Mă bucur că ai amintit de Paștele copilăriei mele. De la tata am învățat unul dintre cele mai frumoase lucruri: să încondeiem ouă. Când erau nepoții mici, le dădeam câte o peniță, culoare și picta fiecare ouăle cum puteau, cum simțeau. Trăiam toți o satisfacție uriașă. Pe de altă parte, când eram copil, aveam multe restricții de Paște. Ne amenințau la școală că ne iau cravata de pionier dacă ne duceam la Înviere. Iar eu, cu două zile înainte de Paște, mă duceam și predam cravata singur. Și pentru asta, într-un an, am luat un punct scăzut la purtare, pentru că au spus că sunt obraznic și tupeist. Și a venit mama și a făcut puțină instrucție cu domnul profesor și domnul director. În ceea ce privește preparatele culinare specifice acestei sărbători, noi am fost crescuți cu puțin miel, doar că eu nu mâncam. Într-un an, chiar am salvat un mieluț după ce am plâns disperaţi și eu, și sora mea, și l-am păstrat șapte ani. Era o splendoare de merinos, pe care l-am dat unor ciobani și de la ei primeam caș, lână… Am și acum plapuma făcută din lâna berbecului meu, Vasilică, un uriaș de vreo 85 cm înălțime și 1,40 m lungime, care era de o blândețe fantastică. El avea probleme doar cu oamenii răi, îi simțea imediat. Dacă îl lăsai liber în curte, nu intra nimeni, nici hoțul nu avea curaj. Închid ochii acum și îl văd! Din păcate, doar băiatul cel mare l-a văzut de două ori, iar după ce ne-a demolat, n-am mai avut unde să-l ținem, pentru că iarna stătea la noi, așa că i l-am făcut cadou ciobanului. Anul acesta, ca de obicei, vom merge la Înviere. Eu, patru ani am fost și purtător de cuvânt în parohia mea, am terminat mandatul anul trecut… Eram ca tusea cu junghiul cu preotul care a fost la biserică. Ne-am înțeles perfect... Am copiii lângă mine, sunt o cloșcă, așa că nu există Paște fără ei!
„În 2019, ne vom spiona unul pe celălalt. Distraţi-vă, că destul o să munciţi în 2020!“
- Ați fost un tată sever sau mai degrabă un prieten pentru copiii dumneavoastră?
- Am fost și sever când a trebuit, când s-a sărit peste cal. Ca și mine, copiii au încercat teribilismul și când au pățit-o, au venit la noi plângând. Cel mai greu pentru ei era să nu le vorbesc. Dar mereu îmi spunea nevastă-mea să termin cu supărarea, că suferă copiii. Radu, când făcea năzdrăvănii, începea să fugă în jurul mesei, în sufragerie. Cea mai mare pedeapsă era să-l tunzi. Și pentru mine a fost la fel în școală. (râde) Părul lung l-am avut după ce am venit din Armată și am format o trupă de muzică ușoară, unde se spuneau și glume, aveam și scenete… Acolo mi-am cunoscut și iubirea, soția mea. Eram șase fete și șase băieți. Doi dintre ei, mai mari ca noi, erau căsătoriți deja și, ulterior, ne-am găsit jumătățile și noi. Prin septembrie am plecat cu trupa în turneu și la 7 noiembrie am făcut logodna, iar pe 2 decembrie am pus-o de nuntă. Iar anul acesta facem 48 de ani de când suntem împreună! Cu toată convingerea spun că a fost dragoste la prima vedere. Eu aveam pe vremea aceea alte gânduri despre căsătorie, dar când am dat de atleta asta, s-a terminat cu orice rezerve. Soția mea e fostă campioană la 800, 1.500 și 3.000 de metri. A câștigat un marș de 12 km, fiind însărcinată în trei luni! Nici acum nu mă pot lua cu ea la trântă, pentru că are o rezistență fantastică. Multă lume mă întreabă care e secretul unei căsnicii atât de frumoase. Cred că atunci când ea spune da, tu să spui nu și când ea spune nu, tu să spui da. Glumesc, desigur… Dacă ai făcut așa, nici două zile nu stai împreună. În schimb, dacă accepți că nu întotdeauna părerea ta este cea mai bună și, ulterior, analizezi corect și, dacă și doamna înțelege că nu totdeauna are dreptate, ai toate șansele să faci o căsnicie minunată. Soția mea a trebuit să lase serviciul la un moment dat pentru a avea grijă de copii. Au fost ani grei, în sensul că exista un singur salariu. Dar luam mai multe trupe, le instruiam și îmi mai dădeau Sindicatele câte un bănuț, cât să nu mor de foame. Mai era și ajutorul de la stat pentru copii, care acum a dispărut, și alocația celor mici… Însă aceasta am pus-o deoparte, la CEC, și când au devenit majori, fiecare a făcut ce a vrut cu bănuții lui.
- Mai e dragostea la fel de puternică și acum, după aproape 50 de ani de căsnicie?
- Dacă stau să mă gândesc, dragostea pentru soția mea parcă e mai puternică acum. Încă mă mai ia de urechi să-mi spună că tot copil am rămas. (râde) Dar totul e bine pentru că ea comandă și eu execut! Cred că, realmente, cel mai important lucru care ne-a ținut împreună a fost faptul că nu ne-am mințit și nu ne mințim unul pe altul! La care mai adăugăm și diviziunea muncii. Plus că la noi în casă a fost întotdeauna armonie.
„Superstiţii? Nu-mi fac niciodată manichiura și pedichiura într-o zi de luni. E de rău!”
- Există vreo superstiție în care credeți cu tărie?
- Singura superstiție este cea pe care încă nu am descoperit-o. (râde) Multe dintre superstiții sunt probate de alții înaintea noastră, iar noi le preluăm și le oferim altora. Chiar și așa, nu-mi fac niciodată manichiura și pedichiura în ziua de luni. Mama spunea că e rău de urât să-ți tai unghiile luni, doar marți și vineri trebuie să faci acest lucru. Că o să ai săptămâna rea...
- Ce face renumitul numerolog Mihai Voropchievici când are timp liber?
- Pictează icoane pe lemn sau pe sticlă. Una singură mi-a mai rămas în casă, restul au plecat la prieteni. Cea mai mare, care era cu Sfântul Nicolae, hramul bisericii noastre, i-am dat-o fostului preot. Am o icoană începută de mult, dar în ultima perioadă nici nu am prins timp liber și nici dispoziție. Apoi, mai lucrez la niște cărți pe înțelesul oamenilor, nu academice.
- Cu ce preț se câștigă un palmares atât de valoros ca al dumneavoastră? Vă sperie ceva pe lumea asta?
- Cu prețul adevărului. Dacă vei merge vreodată călăuzit în viață de minciună, nu vei câștiga nimic! Pentru mine stima, respectul și dragostea oamenilor înseamnă să le ofer adevărul. Chiar dacă de multe ori e dureros. La o emisiune, eram atât de bolnav, că am uitat o zodie și mi-a sărit tot Facebook-ul în cap, cu toate răutățile. Dar a greși este omenește! După ce am remediat problema, am primit peste 5.000 de mulțumiri. Singurul lucru care m-a speriat de mic a fost să-i pierzi pe cei dragi sau să nu-i poți ajuta pe cei dragi. Să fii pus în imposibilitate, să fii constrâns…
„Români, lăsați vrajba deoparte!”
- Multă lume se uită fascinată la televizor, la ce spun runele dumneavoastră, dar puțini sunt cei care știu ce reprezintă, de fapt, acestea.
- Runele sunt arta de divinație a vikingilor. Povestea spune că măritul zeu Odin era foarte nemulțumit pentru că nu mai avea hrană pentru poporul său și s-a hotărât să aducă un sacrificiu. Zeița Fraia, stăpâna tuturor animalelor, a naturii și a lucrurilor care se întâmplau l-a întrebat cum vrea să facă acest sacrificiu. Atunci, Odin și-a înfipt în coapsa stângă o suliță și s-a atârnat într-un copac la malul mării, iar picăturile sale de sânge au căzut pe 25 de pietre, fiecare luând o anumită formă. Ulterior, vraciul a venit și le-a explicat tuturor despre ce este vorba. Varianta cu runele pe care o am eu am adaptat-o tocmai pentru a nu căra aceste pietricele. Eu le rog să spună ce urmează să se întâmple, iar runele nu mint niciodată! Niciodată!
- Ce predicții originale ne dați pentru acest an?
- În 2019, spionajul este fantastic de puternic, în sensul că ne vom spiona unul pe celălalt. Adunând cifră cu cifră componența anului, se obține cifra 3. Exact cifra Domnului. Cu alte cuvinte, anul acesta, Dumnezeu ne dă voie să zburdăm, să ne iubim, să ne înmulțim, să ne găsim partener. Anul acesta trebuie să ne satisfacem toate dorințele, pentru că destul vom munci în 2020. Nu trebuie să ne gândim că nu avem bani. Ni-i dă Dumnezeu! Banca Universului e inestimabilă. Iubiți-vă și lăsați vrajba deoparte anul acesta! Și priviți în jurul vostru, pentru că dragostea e peste tot!
„Faceţi acest talisman simplu şi dragostea va veni în viaţa voastră“
- Există vreo formulă magică pentru a ne ajuta să atragem dragostea în viața noastră?
- Doar dacă te gândești că va veni dragostea, și aceasta va veni! Gândește la lucruri bune și vei primi lucruri bune. Dragostea e peste tot, este în jurul nostru, e într-o floare, dragostea vine de la Dumnezeu. Sunt o multitudine de descântece vechi, bătrânești, care sunt de ajutor. Iată un talisman simplu de făcut, dar de mare ajutor: iei o bucată de pânză roșie, care neapărat să nu fie din plastic, în care pui o foaie de dafin, alături de o frunză de busuioc sfințit, două boabe de piper, puțin zahăr granulat, puțină sare și o cojiță de măr roșu, pe care o usuci la cuptor și scrii dorința pe o hârtie. Atenție și la ce scrieți, doamnelor, să nu uitați să cereți ca bărbatul să nu fie gelos! Se coase bucata de pânză roșie și se păstrează în portofel sau aproape de corp, nu înainte de a fi stropită cu aghiasmă în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Aveți grijă ca talismanul să nu fie atins de altcineva. Faceți acest talisman și veți vedea cum dragostea va veni în viața voastră!