de Carmen Ciripoiu şi Florica Pintea
Când o femeie află că are cancer, cuvântul speranță capătă altă conotație. Se simte brusc doar un călător la granița dintre viață și moarte, așteptând ultimul tren care să o ducă acasă. De cele mai multe ori, ea, femeia, refuză să vorbească despre singurătatea pe care o trăiește pe prăpastia dintre două lumi, ca să nu se afle drama prin care trece, ca să nu fie privită altfel de cei din jur… Sunt însă și femei atât de puternice, încât și boala fuge din fața lor. Este cazul Anei Moldoveanu, o învingătoare a acestei cumplite maladii. Ce s-a întâmplat în culisele luptei cu cancerul și cum a învins neputința, aflați dintr-un interviu de suflet cu Ana Moldoveanu. O lecție de viață pentru o lume scufundată în preocupări, griji și temeri de zi cu zi.
„Familia și prietenii nu m-au tratat niciodată ca pe o femeie bolnavă”
- Ați trecut prin cea mai mare cumpănă a vieții, când ați fost diagnosticată cu cancer. Ce a fost mai greu? Momentul în care ați aflat de boală sau acela în care a trebuit să spuneți totul familiei?
- Totul s-a întâmplat în noiembrie 2009, când mi s-a spus că am cancer la sân în stadiul III A. În octombrie împlinisem 50 de ani… Boala am descoperit-o absolut întâmplător după ce am văzut că mi-a apărut o gropiță mică lângă mamelon și asta mi-a dat de gândit. În rest, nu am avut niciun simptom. Mi-am făcut o mamografie și am aflat că 90% este malignitate. Am avut noroc că medicii de la Cluj, locul de unde sunt, mi-au dat o schemă de tratament foarte bine pusă la punct, iar șase luni am urmat chimioterapie, apoi a urmat operația, încă două chimioterapii, apoi radioterapie. După ce am terminat și acest tratament, din 2010 urmez hormonoterapie. Momentul cel mai dureros a fost când m-am trezit desfigurată după operația de mastectomie. Nu mă puteam accepta sub nicio formă. Patru ani m-am luptat cu mine ca să înțeleg că nu pot să rămân așa. Familia mea a gestionat cu greu boala, iar fiului meu îi era pur și simplu frică de ce mi se întâmplă. Nu realiza că mama lui cea puternică trece prin așa ceva. Dar atât familia, cât și prietenele au fost lângă mine și niciodată nu m-au tratat ca pe o persoană bolnavă. Iar asta m-a ajutat enorm să pot merge mai departe. Am trăit ca un om normal, care a făcut curat, a spălat, a călcat, a gătit… Am făcut totul în casă, nu am stat niciodată în pat. Soțul meu a fost cel mai devastat, el s-a plâns la toată lumea de nenorocire. Dar i-am spus să stea liniștit pentru că eu voi trece de această perioadă. De altfel, nu i-am dat voie vreo trei zile să vină la spital după ce am făcut mastectomie. Nu eram eu pregătită. Soțul meu nici n-a fost de acord să-mi fac reconstrucția. Mi-a spus că, atâta timp cât sunt în viață, e perfect. Doar că mi-am dorit asta pentru mine.
- Cum a fost după reconstrucție? Ce ați văzut când v-ați privit în oglindă?
- Am fost extrem de fericită și am trecut foarte ușor. Am fost operată de o doctoriță care după părerea este un înger și am stat două zile la clinică și trei săptămâni în București, perioadă în care am făcut câte zece kilometri pe zi, prin Herăstrău.
„Baticurile mă motivează să merg mai departe”
- Care e povestea baticurilor pe care le faceți cu atât de multă dragoste pentru femeile care trec prin aceeași cumplită suferință ca a dumneavoastră?
- Pentru început, le-am realizat pentru mine. Când faci chimioterapie, e cumplit seara, când îți dai peruca jos și vezi că nu mai ai păr… Așa că am renunțat la jobul pe care l-am avut pentru că nu mă mai regăseam și probabil și stresul de la locul de muncă a contribuit la apariția bolii (n.r. - a fost manager la o firmă de transport internațional), mi-am făcut un PFA, m-am apucat să fac eșarfe, iar ulterior am deschis și site-ul www.baticuri-art.ro.
- Cum a fost prima eșarfă? Vă mai amintiți?
- Am fost extrem de încântată de baticul meu turcoaz, pe care l-am făcut în această culoare ca să se asorteze cu ochii. Mi-amintesc că la doar două luni de la acest moment, a venit și prima comandă pentru un batic roz. Am primit-o de la o doamnă manager din București, pentru o rudă de-a dânsei din Beiuș. N-am să uit niciodată.
„Realizez cinci sortimente de produse destinate doamnelor”
- Folosiți materiale speciale pentru confecționarea acestor eșarfe?
- Da, folosesc în mod special vâscoză, bumbac. Tot ce vine pe scalpul femeilor este bumbac. Pe deasupra, pentru frumusețe, pun și mătăsuri.
- În ceea ce privește culorile, pentru ce optați?
- Folosesc culori vesele, vibrante, ca să pot ajuta persoanele care sunt și așa foarte triste pentru că trec prin acea perioadă de tratament. Dar baticurile mele roz, bleu, verzi, galbene, turcoaz le arată mai frumoase. Sigur, sunt și doamne trecute de 60 de ani care doresc baticuri mai închise la culoare. Eșarfele se pot prinde în șase feluri, iar doamnele pot înțelege mult mai bine acest lucru dintr-un videoclip care se află postat pe site. Atelierul de croitorie l-am făcut în camera în care a locuit fiul meu și sunt zile în care fac 10-15 eșarfe. Depinde cum mă simt. Meseria de bază, de croitorie, o aveam și înainte, dar nu de baticuri. De asemenea, mai fac turbane, doar din bumbac, care sunt utile mai ales în timpul somnului. În total, am vreo cinci sortimente de produse. Majoritatea comenzilor le am în sudul țării, ardelenii sunt mai constrânși, se ascund pe perioada bolii.
„Am învăţat să mă bucur de lucrurile simple“
- Ce are în plus Ana Moldoveanu de acum față de cea de dinaintea bolii? Cât de mult ajutor ați primit de la Dumnezeu?
- În primul rând, s-au schimbat prioritățile. Am învățat să mă bucur de lucrurile simple, ceea ce nu am făcut înainte de diagnostic pentru că nu aveam timp. Eram prea preocupată de carieră, de copii, de familie… Acum, îmi dedic mult mai mult timp mie și sunt fericită când e soare afară și mă pot plimba prin parc. Am simțit că Dumnezeu e lângă mine în fiecare moment al bolii și cred că mi-a fost predestinat să fac aceste baticuri, pentru că doar așa pot să ajut. Eu nu am deschis acest site pentru a face un business, pentru a face bani. Atunci când le trimit doamnelor eșarfele, vorbesc mult cu ele și le spun că trebuie să înţeleagă în primul rând că sunt la fel de frumoase ca şi înainte, că sunt minunate, că sunt puternice. Le consiliez din experiența prin care am trecut eu. Cred că Dumnezeu m-a lăsat să merg mai departe ca să pot ajuta la rândul meu pe cei care au nevoie. Și să fiu un exemplu de învingătoare. Multe femei care au primit baticurile de la mine s-au vindecat și sunt extrem de fericite. Am vreo zece prietene care acum, ca și mine, după ce au luptat cu boala, sunt optimiste. Nu suntem nemuritori, dar parcă nu-i totuna să mori la 50 de ani sau mai târziu. Iar eu mi-am dorit să trăiesc, pentru că iubesc viața! Și e omenește.