de Silviu Ghering şi Adrian Barna

Dragomir Hurmuzescu s-a născut la 13 martie 1865, la Bucureşti, fiul cel mare a lui Martin Hurmuzescu, modest funcționar al poștei, și al soţiei sale casnice, Profira. A urmat cursurile gimnaziale la „Matei Basarab” și a terminat liceul la „Sf. Sava”. În 1884 și-a luat Bacalaureatul, s-a înscris voluntar în Batalionul 4 Vânători şi a început cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti. În octombrie 1887 a obținut prin concurs o bursă care i-a permis să plece în Franța, să studieze la Sorbona. Și-a luat licența în Fizică în 1890, ca șef de promoție. A lucrat în laborator alături de soții Maria și Pierre Curie, și-a luat doctoratul în Fizică la 28 aprilie 1896, cercetările sale l-au „făcut” membru al „Societății Franceze de Fizică”, al „Comitetului savanților străini din Franța” și al „Societății Fizicienilor Germani”. În vara lui 1896 s-a întors în țară și a început o laborioasă activitate în învățământ și cercetare la Iași.

La inițiativa sa au fost înființate „Societatea de Științe” (1901) și Institutul Electrotehnic (1913). În 1913 s-a transferat la București, director al Institutului Electrotehnic, profesor la Facultatea de Științe și decan al acestei facultăți. În 1916 a fost ales membru corespondent al Academiei Române și membru fondator al Academiei de Științe din România, primul președinte al Comitetului Electrotehnic Român (1927), membru de onoare al Societății Franceze a Electricienilor (1937). A inventat dielectrina și a construit electroscopul care-i poartă numele, a pus bazele primului laborator de electricitate din țară, transformat apoi în Școala de Electricitate de pe lângă Universitatea din Iași, prima școală de fizică experimentală. A fost ctitor al radiofoniei românești. În 1922, sub conducerea sa, a început să funcționeze Societatea Română de Radiodifuziune, care la 1 noiembrie 1928 difuza prima emisiune cu anunțul „Alo, alo, aici Radio București!”, momentul care a inaugurat, practic, postul național de radio din România. În 1937 s-a pensionat. În 1948 comuniştii l-au scos din rândul membrilor Academiei. A trecut la cele veşnice în timp ce îşi redacta memoriile, la 31 mai 1954, la Bucureşti. În 1965, la împlinirea a 100 de ani de la naştere, UNESCO l-a omagiat printr-o sesiune ştiinţifică mondială. În 1990, Academia Română l-a reprimit, postmortem, în rândul membrilor săi.