de Valentin Țigău şi Sorin Dumitrescu

Înainte de a fi podoabă, inelul a fost pecete și legământ. Legământ între oameni, dar și legământ cu zeii. Primele peceți nu erau totuși inele. Conducătorii egiptenilor aveau, la început, un cărăbuș de aur, semnele fiind gravate pe partea sa plată. Dar fiindcă hainele nu aveau buzunare, iar pecetea trebuia purtată cumva, ea a fost „legată” de deget cu un cerc subțire de metal.

Legenda Regelui Polycrates

Inelele Antichității însoțeau gesturi importante. Faraonul Egiptului l-a ridicat pe Iosif la rangul de prim-ministru (cum am numi azi funcția lui) dându-i un inel. La fel, Alexandru Machidon, zis Cel Mare, și-a desemnat succesorul, pe Perdicas, oferindu-i inelul său. Cea mai stranie „legendă a inelului”, din Antichitatea greacă, rămâne însă cea a Regelui Polycrates din Samos. Se zice că Polycrates era protejat de zei și nu cunoscuse nicio nenorocire în lunga sa existență. Norocul îi stătea lângă umăr, întotdeauna. În vremea aceea, printre zeițe se afla și una al cărei nume era Fatalitatea. În cazul ei, ghinioanele - zeiești - se țineau lanț și, aflând de mult prea norocosul rege din Samos, îl pizmui. Polycrates află despre gelozia zeiței și se hotărăște s-o îmbuneze sacrificând pentru ea obiectul pe care-l considera fără preț: inelul său, cu un smarald uriaș, despre care se spune că fusese lucrat de marele meșter orfevrier al Greciei Antice, Teodor din Samos. Aruncă ofranda în mare. Însă zeița era deja mult prea pornită în pizma ei, ca să-l accepte. Zeii, care judecară întâmplarea la tribunalul lor, hotărâră să-i întoarcă lui Polycrates inelul, așa că-l așezară într-un pește ce fu prins, gătit și adus la masa regelui. Doar că, pentru prima dată, Polycrates fu văduvit de proverbialu-i noroc și, în loc să descopere inelul și să și-l așeze din nou pe deget, îl înghiți, se înecă și muri.

Simboluri din Egiptul faraonilor

De-a lungul erelor, inelul cunoscu multe avataruri. Inele talismane - cu constelații, cu cadran solar. Unul dintre rolurile lui era acela de a pecetlui legământul viitorilor miri. Al logodnicilor. Între primele dovezi scrise ale schimbului de inele între îndrăgostiți se află și un papirus egiptean, vechi de 3.000 de ani, care descrie cum cuplurile făceau schimb de inele împletite din cânepă sau din stuf. Materialele nu durau prea mult, iar cuplurile care nu reușeau să se căsătorească în acest interval - până la ruperea inelelor - puteau considera că legătura lor e ruptă. Și astăzi se folosește termenul de „ruperea logodnei”, atunci când doi tineri renunță la jurămintele lor și nu mai ajung să se cunune. Totuși, pentru că materialele folosite erau prea fragile și, adeseori, condițiile nu erau propice unei căsătorii rapide, în perioada faraonică inelele de cânepă sau de stuf au fost înlocuite cu altele din piele, oase sau fildeș. Cu atât mai mult cu cât ele urmau a fi purtate, în cele din urmă, toată viața. Se credea chiar că, cu cât materialul e mai scump și mai rezistent, cu atât mai puternică în timp va fi dragostea. Traducerea hieroglificelor a arătat că egiptenii credeau că inelele simbolizează dragostea veșnică într-un cuplu, deoarece cercul nu are început sau sfârșit. Pe de altă parte, centrul inelului, care este gol, reprezintă o ușă pentru viitor. Iar acest simbolism se aplică și astăzi.

„Vena amoris” sau vena iubirii

Inelul evreiesc al logodnicilor avea închipuită la mijloc o casă, cu acoperiș și ferestre, semn al căminului trainic ce avea să se întemeieze. Era, deci, mai mult decât „fereastra” din Egiptul faraonic. Dar dacă mergem în altă parte a Lumii Antice, vom descoperi și alte lucruri interesante. În Roma Antică, mirele îi dăruia miresei sale un inel de fier, care se consideră că stă la originea verighetelor de nuntă din metal (mai mult sau mai puțin prețios) de astăzi. Materialul durabil simboliza forța și permanența. Se mai crede și că romanii au fost primii care au gravat numele celui sortit pe inelele lor. Romanii, ca și grecii antici, de altfel, au pus inelul de logodnă (sau de cununie) pe cel de-al patrulea deget al mâinii stângi, deoarece credeau că prin acest deget trece „vena amoris” sau vena iubirii.

Semnificații din perioada creștină

Ceremonia căsătoriei creștine înglobează și ea o serie de semnificații majore. În Bizanț, creștinii schimbau la cununie inele complicate, de la cele care aveau gravat în interior cuvântul „unire”, în limba greacă, până la acelea care aveau pe exterior gravate patru personaje, reprezentându-i pe cei doi soți, binecuvântați de Iisus Hristos și de Fecioara Maria. Alte inele erau împărțite în șapte diviziuni, pe fiecare fiind gravat câte un simbol, pentru cele șapte mari sărbători ale Bisericii. În credința catolică, în schimb, după ce preotul rostește rugăciunea specifică, el atinge degetul mare, degetul arătător și degetul mijlociu, în timp ce spune „în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Spirit”. Când rostește cuvântul „amen” (Amin), deasupra mâinilor împreunate, fiecare purtând câte un inel, el „sigilează”, practic, unirea celor doi tineri.

Obiceiuri din Renaștere

În lumea occidentală din perioada Renașterii (și până târziu, spre începutul secolului al XVIII-lea), bărbatul punea pe degetul alesei lui un inel identic cu cel pe care urma să îl poarte el însuși. Iar la cununie, el așeza pe degetul soției inelul pe care el însuși îl purtase pe perioada logodnei. În felul acesta, femeia devenea depozitara proiecțiilor pentru viitorul familiei și sprijinul bărbatului său în efortul de a le materializa. În Renaștere, inelele erau fabricate mai ales din argint și erau bogat ornamentate. În coloniile puritane americane, în schimb, orice ornamentație era considerată frivolă. De altfel, singura bijuterie pe care o femeie o purta era inelul său de mireasă - iar acesta era foarte simplu: un cerc de metal, de obicei din fier sau, cel mult, din argint. După 3.000 de ani, trecând prin diferite culturi și religii, inelul continuă să simbolizeze unirea a doi oameni și îi identifică pe aceștia ca un cuplu. Deși cuplurile din multe țări europene poartă inelele lor pe mâna dreaptă, există o teorie că degetul inelar al mâinii stângi este alegerea potrivită - și nu doar pentru că prin el curge, cum credeau anticii, vena dragostei, dar mai ales pentru că majoritatea oamenilor sunt dreptaci și, purtat pe mâna stângă, inelul are mai puține daune de suferit.

Nuntirea cu marea

Inelul este, cum spuneam, semnul unui legământ. Iar cel mai tulburător dintre toate este legământul unirii unui popor cu marea, care s-a celebrat vreme de aproape un mileniu și care, la nivel simbolic, se celebrează astăzi din nou. Acel popor legendar este cel venețian, iar dogele, aflat în larg, pe Bucentaur (Bucintoro), înconjurat de patricieni și cu toți venețienii înșirați de-a lungul canalelor, se logodea cu Adriatica azvârlindu-și în mare inelul, în salvele de tun. Astfel, comuniunea cu marea - căreia îi smulseseră teritoriul pentru a-și ridica Cetatea Serenissimă și căreia îi datorau prosperitatea - era săvârșită, pentru încă un an. Astăzi, dogele e un personaj de carnaval... însă legământul este atât de solemn, încât pare că gestul său de a arunca inelul în mare îl fac, de fapt, toți dogii Veneției, pe care el îi personifică.