de Simona Lazăr

În zilele Postului cel Mare. Lung drum. Drum lung de la București până-n apusul ţării, unde speram să regăsim o emoție veche, dinaintea unui monument unic - ca la Densuș -, și-a unei lumi nealterate, ca-n alte sate hunedorene: la Hondol, la Vâlcelele Bune ori prin alte locuri. Însoțitori ne sunt etnologul Marcel Lapteș și artistul fotograf Nicu Jianu.

„Avem, încă, obiceiuri vii”

Vorbim despre obiceiuri și ritualuri în preajma Sărbătorii Pascale, în interiorul comunităților rurale din Ţara Hațegului, din Ţara Zarandului, din ținutul Pădurenilor - adică în acele „lumi” pe care le explorează, de câteva decenii, etnologul hunedorean Marcel Lapteș. „Din păcate, ceea ce avem, în curând, nu se va mai regăsi decât la muzeu. Deja 90% din ceea ce a fost se află la muzeu. Ce facem noi, etnologii, astăzi, se numește mai degrabă «arheologie etnofolclorică». Vedeți dumneavoastră, există mari deosebiri între mentalitatea tradițională a țăranului român și mentalitatea actuală. Există o bulversare a comunității rurale, cu tot ceea ce înseamnă ea. Aparent, suntem privilegiați față de Vest, pentru că noi «avem», încă, obiceiuri vii. Țăranul nostru încă simte și crede că are nevoie de obiceiuri. Însă, față de Occident, descompunerea acestei lumi ancorate în ancestral este mult mai accelerată. E adevărat, se întâmplă mai târziu decât în restul Europei, dar se întâmplă mai repede și fără să observăm”.

Sfinți și sfinte în port popular la Biserica Densuş

În Țara Hațegului, la Densuș, urcăm pe aleea ce duce la biserică, printre prunii și merii abia zbucniți în floare. E duminică și toate sufletele satului sunt adunate între zidurile de piatră netezită de istorii... „Fără pereche în toată românimea”... Cu asemenea cuvinte exprima Nicolae Iorga admirația lui pentru Biserica „Sfântul Nicolae” din Densuș. Pictura de secol al XV-lea, de factură bizantină, îmbracă cei patru stâlpi de piatră care susțin bolta, în interior. Pictorul a venit de peste munți, din Țara Românească, se numea Ștefan, iar viziunea lui - deși are ca pornire canonul bizantin - este una personală: sfintele și sfinții sunt îmbrăcați în port popular românesc, cu ii și bluze cusute cu arnici, cu catrințe și ițari. Reprezentarea Sfintei Treimi (de la Densuș) este una dintre cele mai frumoase picturi ale ortodoxiei, iar după părerea monahului Daniel Stoenescu (fost preot la Densuș şi fost episcop al românilor din Banatul Sârbesc, la Vârşeţ, azi retras la Hăgeţel) e mai veche cu câteva decenii decât mai cunoscuta icoană a lui Rubliov de la Zagorsk, de lângă Moscova (datată 1425), cu care se întrece în frumusețe. Ne aplecăm și noi genunchii, precum cnezii din vechime, în fața Treimii sacre de la Densuș. Dumnezeu-Tatăl ține mâinile pe umerii lui Iisus, în vreme ce Duhul Sfânt coboară în chip de porumbel. În biserică, țăranii locului ascultă, în smerenie, predica. O mână ni se așază pe umăr. Tresărim... Ne regăsim, în cimitirul bisericii, printre străbuni și pâlcuri de toporași, cu bătrânul Ion Moca. Densușean. Despre biserică, bătrânul știe că „s-ar fi construit în anul 105. Era un templu, și-apoi l-au făcut biserică și de atunci e singura biserică de la noi din sat”. „Când eram eu copil” - începe a ne povesti - „acu’ vreo 80 de ani, țineam postul cât era de lung. Părinții nu ne dădeau să mâncăm de frupt. Nu se făceau jocuri, nici distracții, ca acuma... Când se apropia Învierea, se colecta grâul de la oameni și se coceau «paștile» la cetățeni acasă. Se duceau la biserică miercuri seara și joi era slujba pentru ele. Duceau oamenii la biserică o pâine din asta și vin, că și vinul intra în biserică. Vineri seara veneam la slujbă, iar sâmbătă fiecare se pregătea de Paște: tăia mielul... La miezul nopții se făcea slujba de Înviere, iar duminică dimineață se împărțeau «paștile», să aibă fiecare la copii, că unii aveau vite, pe deal, și trebuia să le ducă și ălora, acolo...” La prânzul de Paște, tot gospodarul punea pe masă: „Supa de miel ori de pasăre, prăjiturile, cozonacii și vinul; ca și pe la alții”. Ce-au densușenii numai al lor? „Un obicei cu un cocoș...”

Alergatul prescurii și împușcatul cocoșului

Obiceiul ni-l deslușise, odinioară, fostul primar al comunei (azi trecut la Domnul), Sorin Dumitru Ștefoni. Îl cunoștea prea bine, căci, la inițiativa lui, acum vreo 20 ani a început a se face din nou. „În prima zi de Paști, în satele densușene Peșteana și Peștenița, la noi e obiceiul să se facă «alergatul prescurii» și «împușcatul cocoșului». Se fac două tabere de «flăcăi» și e un fel de concurs între ele. Locuitorii se strâng în vatra satului și dau prescura uneia dintre echipe, în vreme ce cealaltă se duce în capătul satului. Prima echipă va mânca prescura (pâine dospită) pregătită de gospodinele din sat cu câteva zile înainte (pâinea e tare și nu-i deloc ușor s-o mănânce), iar cea de a doua echipă va alerga spre biserică, unde e și vatra satului. Dacă termină întâi cei cu prescura, atunci ei sunt câștigătorii. Dacă ajung întâi cei cu alergatul, ei câștigă”. Drept recompensă, câștigătorii primesc un cocoș. Și-aici începe cea de a doua parte a obiceiului, pentru că acest cocoș nu se-mparte între membrii echipei, ci-l primește acela care poate să-l împuște. „E destul de dificil, pentru că se leagă cocoșul cu o sfoară de picior și capătul sforii e legat de un copac. Cocoșul se mișcă, se zbate și trebuie să-l nimerești. Localnicii își dovedesc astfel măiestria în mânuirea puștii, sub supravegherea pădurarului și sub privirile spectatorilor”. Tinerii care pierd organizează, de Paște, hora satului și plătesc lăutarii. Dincolo de dezvoltarea spiritului de competiție, obiceiul are un rol bine precizat, anume de a alunga spiritele rele - cocoșul negru având simbolistica lui, în acest sens.

„Steagul de Paște” de la Hondol

Dintre practicile cu valoare ceremonială ale acestei perioade religioase, în Țara Zarandului, ne oprim asupra „Steagului de Paște”, pe care Marcel Lapteș l-a cercetat îndeaproape, în derularea lui firească, neprovocată, în satul Hondol. Ne atrage atenția asupra faptului că, la fel ca și „Irozii” de Crăciun, „Steagul de Paște” are la bază un „libret teatral” care are ca temă însă Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Obiceiul e vechi de cel puțin 300 de ani și are loc în satele din zone de exploatare minieră. Debutează prin construcția și prin montarea, în miercurea din Săptămâna Mare, a toacei de lemn, pe care feciorii din „garda romană” (care păzea mormântul lui Iisus) o bat zi şi noapte, cu intermitenţe, până în Noaptea Învierii, atunci când se înalță steagul. Acesta este confecționat de alţi doi feciori, numiți „Crai” și „Comornic”. E făcut dintr-o pânză albă - giulgiul Mântuitorului -, brodată cu motive populare, cu reprezentarea lui Iisus Hristos și cu însemnele breslei: două ciocane de miner.

Craiul și Comornicul

Pânza e prinsă pe un băț înalt de 3-4 metri, împodobit cu fâșii tricolore (după 1918) și panglici colorate („primuri”). Steagul e sfințit la biserică, iar „dialogul teatral” rostit de cele două personaje conține incantații și urări de bunăstare specifice sărbătorilor primăverii: „Să aveți hambarele pline cu recolte bogate și animale grase și frumoase”, spune „Craiul steagului”. Cei doi anunță și hora ce va avea loc a doua zi de Paște (după ce în post nu se făcuse), supralicitând cu umor: „Pe această cale vă aducem la cunoștință că tăți cei cu fete faine și frumoase de pe la casele lor să le aducă la horă, că, dacă nu, vom veni noi și vi le vom fura, precum au furat romanii pe fetele Sabinelor, ce au format ginta latină”. La horă se consumă „cinci ferii de vin”, iar din banii primiți de feciori de la oamenii satului, în Săptămâna Patimilor, se cumpără mâncare și se plătesc lăutarii. Obiceiul se încheie în a treia zi de Paște, când steagul și toaca se duc în clopotnița bisericii, unde vor sta spre păstrare până în anul următor. Mai demult, se zice că se îngropa într-un pârâu și-n fiecare an alt steag se făcea.

Mielul umplut cu pâine de la Ogrăzile Boții

În lumina crudă a soarelui de sfârșit de aprilie, Ludovic Bultean, gospodar din Vâlcelele Bune ale Hunedoarei, începe a ne povesti: „Ehei, asta era demult-demult, cam pe vremea când eram și eu flăcău. De Paște era obiceiul de a se aduna lumea în locul numit Ogrăzile Boții și-acolo, la iarbă verde, lua tot satul masa. Se numea «pomana de Paște» și se mânca miel umplut cu pâine. În interiorul mielului se punea pâinea care era făcută în Joia Patimilor. Erau pâini coapte la țest și arătau pre- cum lipiile. Se puneau una peste alta, de se umplea burta mielului, iar lângă ele se mai puneau și cartofi (crumpeni), curățați de coajă. Se condimenta cu sare și piperi, dar unii puneau semințe de busuioc, ori semințe de pătrunjel, în loc de piperi. Mielul așa umplut se cocea. Bucatele de Paște se mâncau numai cu colaci albi. Iar în colaci puneau cuișoare. Le cumpărau de la «boltaș»...”. Observă că nu înțeleg toate cuvintele, așa că începe a-mi explica: „Boltașul era cel care vindea la «boltă», adică la magazinul sătesc. Dar să vă mai spun niște cuvinte de pe la noi: «Vălăul» e vasul din care beau sau mănâncă animalele; «blid» sau «laboș» se zice la castron; «laboșul cu astupuș» e castronul, ori cratița, ori tigaia cu capac; drobul, la noi, e «dubușiță»; plita se numește «ploater», iar cuptorul «ler»; la dovleac îi spune «curcubată»”. Știe bătrânul Ludovic toate obiceiurile locului - cele uitate, adesea, și de bătrâni; cele neștiute, din păcate, de tineri: „Miercurea din Săptămâna Mare, veneau flăcăii și puneau în curtea bisericii o toacă și-o înconjurau toată cu ouă. Până în noaptea de Înviere trebuia păzită, să nu vină alții s-o ieie. Că, dacă o lua, o lua cu tot cu ouă. Dacă nu reușea, cealaltă ceată trebuia să plătească atunci câte ouă erau de jur-împrejur. În prima zi de Paști, se ciocneau ouăle. Cine spărgea, îl lua de la celălalt. Ş-a treia zi de Paște se dădeau liber la joc și-ncepeau, prin tot locul, nedeile!” Despre masa din Duminica Învierii aflăm că e întotdeauna plină: „Punem sarmale, supă sau ciorbă de miel, friptură de miel și sarmale. Pentru friptură, ungem carnea cu untură și o frigem în cratiță. Îi adăugăm usturoi, boia și un pic de vin roșu. Friptura o mai facem și în ler (n.n. - cuptor). Dubușița (n.n. - drobul) se face cu carne și măruntaie învălite în catrința (n.n. - prapurele) de la miel. În ziua de Paște mai facem mațe de miel: le curățăm, le spălăm, le fierbem și le frigem apoi în untură de porc, cu ceapă”.

Prescurile şi vinul

În mai toate satele hunedorene există un obicei mai vrednic încă de pomenire: dusul prescurilor și al vinului de Paște la biserică. Una dintre familii - care s-a remarcat prin smerenie, credință, curățenie (spirituală, sufletească, trupească) - este aleasă din timp pentru a pregăti, în acel an, prescurile și vinul pentru Paști. La facerea prescurilor participă femeile familiei, dar ea poate primi și alte ajutoare, regula este să fie femei „curate”, care nu au păcătuit trupește în timpul postului, pe care l-au ținut cu toate rigorile lui. Prescurile sunt niște pâini mai mici, care se sfințesc la biserică și se împart apoi tuturor credincioșilor, să le ducă acasă și să le mănânce la masa de sărbătoare. În multe dintre aceste sate hunedorene, preotul și credincioșii merg la casa „pașterilor” - a gospodarilor care au fost desemnați să le pregătească -, unde sunt sfințite și apoi, în alai, comunitatea merge la biserică. Obiceiul se ține, de exemplu, la Uroi (lângă Simeria, pe Valea Mureșului), la Trestia (în comuna Băița) sau la Lunca...

Focul de lemne, păzit de gospodari să nu se stingă

Obiceiurile din vechime se păstrează neașteptat de bine și în alte sate ale județului. Ai zice că aici, în Hunedoara, oamenii sunt mai apropiați de credințele strămoșești decât prin alte locuri. Pe Valea Mureșului, de exemplu, sunt sate în care se crede că oamenii care mor în Săptămâna Mare vor ajunge direct în Iad, pentru că Raiul are porțile închise. În schimb, cei care trec la Domnul în Săptămâna Luminată găsesc porțile Raiului deschise și ajung direct acolo. Mai e obiceiul ca-n noaptea de Înviere în toate ogrăzile să se afle câte un foc de lemne, pe care gospodarii îl păzesc să nu se stingă. În Ținutul Momârlanilor, pe Valea Jiului, toată lumea umblă în costum popular, căci localnicii pun mare preț pe hainele lor cusute de mână și pe straițele țesute în război. De altfel, aceste straițe, în care duc și prescurile și vinul pentru sfințit, la biserică, de Paște, sunt întotdeauna unele noi, țesute în postul de peste iarnă. E de rușine ca un momârlan să nu vină la biserică în Duminica Paștelui cu o straiță nouă! Între obiceiurile care se păstrează aici, a doua zi de Paște, aflăm şi „udatul fetelor și al femeilor”. Înainte vreme se udau cu apă, dar de vreo 200 de ani tradiția cere să se ude cu parfum. Alte obiceiuri? În satul Boiu, obiceiul este de a se merge în pelerinaj, pe vârful Scaunul Domnului, un platou la 1.380 m, unde se vor înfrupta din bucate anume pregătite și sfințite. În Ținutul Pădurenilor, la Feregi-Cerbăl, obiceiul e ca în prima zi de Paște, în biserică, să se sfințească „apa botezătoare”, iar prima persoană care va primi botezul cu acea apă se zice că va avea noroc tot anul. Tot acolo, din timp, un sătean se oferă să pregătească bucatele de Paște pentru masa de sărbătoare a întregii comunități. La Bulzești, femeile își bat bărbații - simbolic, doar - pentru a-i curăța de relele și de păcatele timpului trecut.