de Valentin Țigău şi Simona Lazăr
Ferestroika este proiectul unui muzeu alternativ „de apartament”, care reconstituie spațiul convențional în care trăia o familie românească de intelectuali, în Bucureștiul anilor ’80. Turistul străin (sau, de ce nu?, român) care călătorește acum în București are șansa de a arunca o privire în trecutul României comuniste vizitând apartamentul-muzeu ce reconstituie viața cotidiană, în universul concentrațional dintr-un cartier-dormitor al Capitalei.
O experiență interactivă și autentică
Muzeul a fost creat de o echipă de entuziaști - istorici, muzeografi, sociologi, arhitecți - care oferă un produs multicultural, bazat pe conceptul „learn / touch / taste”. Laborator de educație și spațiu de reflecție, apartamentul-muzeu este un mix între istorie și storytelling, cu certă valoare documentară, subliniată și de fondatorii lui, Raluca și Bogdan Jianu. „Proiectul își propune să ofere o experiență interactivă și autentică celor care vin să viziteze România sau care mai știu de comunism doar din cărți”, povestea reporterului-vizitator Raluca Jianu. „Am reconstituit atmosfera specifică a anilor 1980 într-un apartament de trei camere, aducând în prim-plan viața unei familii care a locuit în acest spațiu între 1980 şi 1989. Este oarecum şi un spațiu autobiografic, pentru că apartamentul a fost al bunicilor mei - de altfel chiar eu am locuit în el aproape 19 ani. Este un proiect de suflet pentru că simt că aduc un omagiu bunicilor mei, spunând mai departe povestea lor”.
„Atinge / gustă / descoperă trecutul”
Fără îndoială, nimeni nu poate nega autenticitatea unui asemenea spațiu, în care regăsești obiecte care au fost folosite, zi de zi, în viața reală, înmagazinând gesturi și semne de un firesc debordant. Ferestroika reprezintă, așa cum spuneam, un mix între istorie și storytelling, dar nu e numai atât. Pentru că, mizând pe acel concept unic „atinge / gustă / descoperă trecutul”, a fost astfel gândit încât vizitatorul să înțeleagă mai bine recursul istoric prin intermediul gastronomiei. În costul biletului este inclusă și o sesiune de degustare a unor preparate gătite exclusiv cu ingredientele și cu resursele specifice vremurilor comuniste. „Am lucrat la acest concept mai bine de zece luni, colaborând cu istorici, muzeografi, scenografi pentru a păstra autenticitatea perioadei și a familiei”, spune Bogdan Jianu, „și nu am lăsat nimic la întâmplare. Chiar ne-am dorit să oferim informații și senzații care să te transpună în acel timp”. Despre cei care au viețuit înainte în apartamentul-muzeu aflăm că aparțineau clasei intelectuale. Trăiau în perioada comunistă, dar erau legați prin fire nevăzute și de ceea ce fusese înainte de comunism: „Bunicul a fost cadru militar și a ieșit la pensie cu gradul de locotenent-colonel. Bunica a fost farmacistă și simpatizantă a monarhiei. Cel mai important aspect este că am vrut să păstrăm povestea reală. Bunicii mei s-au mutat aici în 1980, blocul fiind făcut în 1979, în cartierul Militari. N-am putut, în proiectul nostru, să acoperim întreaga problematică a comunismului, și de aceea ne-am axat doar pe anii ’80, o perioadă foarte grea pentru români”.
Imagini ale propagandei comuniste
Cu ajutorul muzeografului Andrei Lupeș, vă propun să (re)facem traseul prin muzeu, cu reperele unui trecut abordat fără prejudecăți.
Holul. Fotomontaj, afiș, lozinci ale vremii. „În anii ’80, personajele noastre - Mihai și Sanda Papanicoglu - s-au mutat în București. Prezentăm imagini din anii ’80, frânturi ale propagandei oficiale comuniste. Multă culoare. Apoi, culorile noastre, ca persoane: alb spre negru. Cultul personalității, datorii externe, constrângeri. Povară psihologică pe care unii încă o mai păstrăm și acum”. Aflăm detalii despre familie. Mihai Papanicoglu e originar din Huși, tatăl său avea ascendență greacă fanariotă și a făcut studii în Elveția. A lucrat, într-o perioadă, alături de Anghel Saligny. Originea sa îi va aduce mari probleme, pentru început, fiindcă, în anul 1952, Mihai a fost respins ca student la Medicină și de aici drumul lui se va schimba. „În această vitrină se află efectele personale ale lui Mihai. El a venit în București din Roman, unde era locotenent-colonel la Regimentul de tancuri. Ca un blestem al sorții, partidul care i-a refuzat intrarea la Medicină, peste ani, i-a oferit distincții militare”.
Ascultând Europa Liberă, în bucătărie!
Bucătăria. Cea mai mare parte din timp, românii o petreceau în bucătărie. Un spațiu aproape intim, în care mulţi dintre noi ne regăsim. „Aici găteam și era cald” - ne spune ghidul. „Ușa cuptorului de aragaz era tot timpul deschisă. Am păstrat apartamentul complet într-o linie a anilor ’80. Am lăsat caloriferele de fontă, chiuveta de fontă, iar pe frigiderul Fram stă aparatul de radio, la care ascultam, pe unde scurte, Europa Liberă. Vedem ceasul deșteptător rusesc Slava, care, spre slava lui, ne trezea dimineața”. Bucătăria mai are o masă pe centru, cu trei-patru scaune, totul arată prezența anilor ’80. „Aș vrea să vă servesc cu o cafea”, spune, amabil, ghidul. „Nu e surogatul acela, căruia îi spuneam nechezol, ci o ceșcuţă cu cicoare fiartă”. Ni se oferă și o felie de chec, prăjiturele de casă specifice epocii. Bucătăria e loc de depănat gânduri anticomuniste, cu apa lăsată să curgă, ca să acopere cu zgomotul ei eventuala ascultare a conversației de către Securitate. „Era un spațiu foarte bine camuflat, în bucătărie. Încăperea era înconjurată de trei pereți interiori și conversațiile sau emisiunile de la Europa Liberă nu puteau fi recepţionate din afara apartamentului”.
Sanda Marin, săpunul Cheia şi revista „Cutezătorii”
Dormitorul. Spațiul intim al familiei ni se dezvăluie. Vedem mantaua de ofițer superior a lui Mihai, cizmele, fotografii din tinerețe ale cuplului, lucrurile personale ale Sandei, care era o bună gospodină și lucra de mână (împletea, cosea, broda) pentru casă. O valiză din lemn.
Baia. Și aici regăsim, în mărcile obiectelor, mărturii ale timpului: săpun Cheia, cremă Nivea, pastă de dinți Doina, pămătuf de bărbierit, săpun de casă necesar pentru înmuierea rufelor, o căldare în care se afla rezerva de apă, pentru momentele când nu curgea la robinet. Momente dese...
Un spațiu „generos”, pentru acea epocă
Continuând explorarea, aflăm că apartamentul are trei camere și spații de depozitare. Familia avea un singur copil, dar i s-a atribuit un spaţiu mai generos pentru că el era ofițer superior.
Cămara. Vedem depozitate zeci de borcane cu murături, dulceață, cartofi şi ceapă, zacuscă, conserve etc. Găteau după nemuritoarea Sanda Marin. „Oamenii erau atunci mult mai apropiați unii de ceilalți, iar după serviciu se reuneau mai ușor decât astăzi”, spune ghidul. Mai vedem o lampă, care se folosea atunci când „se lua” lumina. La fel, des!
Camera copilului. Cu o bibliotecă a timpului. Cu toată colecția revistei „Cutezătorii”. Obligatoriu, cu portretul copilului pe perete. O culegere de matematică. Un orar în care vedem că se învăța și sâmbăta. Caiete care arată cum se scria caligrafic, cu creionul și penița. O numărătoare. Globul pământesc. Copilul dorea să știe mai mult despre geografia lumii, în condițiile în care emisiunile tv erau de numai două ore.
Timpul a trecut și ele au devenit vii. Dar povestea începe cu A fost odată...
Un aparat de radio, un pick-up şi o fustiţă de lambada
Aproape fiecare obiect din casa Ferestroika are o poveste proprie. „Radio-ul cu pick-up Electron este cred cel mai drag obiect al copilăriei mele. Era amplasat tot în sufragerie, în același loc ca și acum. Eu îi spuneam «Cutia cu povești» pentru că bunicii mei îmi aduceau mereu vinyluri cu basme românești și povești clasice pe care le savuram cu încântare. Se asculta mereu muzică la noi, românească și internațională, obținută de cele mai multe ori prin niște cunoștințe. Așa a ajuns acasă, prin toamna anului 1989, melodia Lambada a formației Kaoma. Cred că am ascultat-o de sute de ori și, pentru că nu văzusem videoclipul, încercam să creez un stil de dans propriu. Mi-am dat seama că am nevoie de o fustă specială, «de lambada», care să mă ajute în coregrafie. Am căutat cu bunica mea o zi întreagă materiale pentru fustă, în cele din urmă am reușit să facem rost de fir din mătase naturală și am tricotat împreună cea mai frumoasă «fustă de lambada»”, îşi aduce aminte cu nostalgie Raluca Jianu.
Comunismul, în 3 repere
1. Programul la televizor. În ultimul lustru (cinci ani) al comunismului, cu mici excepții - diminețile de sâmbătă, rezervate reluă- rilor de filme și programelor de culturalizare, și întreaga zi de duminică - programul la tv se redusese la 2-3 ore pe zi, din care cam o treime o reprezenta Telejurnalul (principala și singura emisiune informativă a zilei).
2. O serie de alimente de bază se dădeau numai pe cartelă: uleiul, zahărul, făina. Dar și pâinea - revenea câte un sfert de franzelă pe zi, de persoană. Ciudat, însă restricțiile nu vizau specialitățile, plăcintele și prăjiturile. Aproape că-ți venea să o invoci pe Maria Antoaneta, care le-a răspuns miniștrilor Franței, când poporul cerea de-ale gurii: „Nu au pâine? Să mănânce cozonac!”.
3. În școli și în uzine avea loc, periodic, campania „3R”, de recuperare, refolosire și reciclare a materialelor de genul: hârtie, sticlă, metal. Dacă nu aveai sticle și borcane, te duceai la ICVA și le cumpărai, numai să ai și tu ce duce!
Sufrageria. Este spațiul pe care îl foloseau cel mai rar, sâmbăta sau duminica. Camera de oaspeți, unde își invitau neamurile, prietenii. „Dar, pentru a organiza o masă, era nevoie de un sacrificiu de două-trei săptămâni, pentru procurarea celor necesare, fiindcă unele alimente se dădeau pe cartelă. Vedem pe masă simbolul speranței, adică o fructieră cu fructe exotice din plastic. Era, de fapt, o masă a tăcerii în care fiecare tăcea. Masa speranței poporului român, speranța ca fructele, portocalele, să fie adevărate, într-o zi”.