de Sorin Dumitrescu
România se cutremură în aceste zile nu din adâncul pământului, din neliniştita zonă a Vrancei, ci din adâncul tuturor oamenilor acestei ţări pentru crimele de o cruzime inimaginabilă săvârşite de un tată a patru copii asupra unor adolescente. Iar ancheta este abia la început. Pentru că există groaznice suspiciuni că Alexandra şi Luiza, cei doi îngeri cărora un monstru le-a retezat aripile vieţii, nu ar fi singurele victime şi pensionarul ar avea pe conştiinţă mult mai multe omoruri. Gheorghe Dincă, la 66 de ani, părea a fi un om care se îndreaptă cu paşi liniştiţi spre bătrâneţe, dar în spatele mecanicului auto se afla un ucigaş cu sânge de iceberg, pentru că numai astfel poţi să omori fără să clipeşti două copile a căror singură vină a fost că s-au încrezut în bărbatul în vârstă care a oprit generos la ocazie, ducându-le în... Iad.
„Vampirul din Bucureşti”
„Cazul Gheorghe Dincă” a avut efect asupra oamenilor mult mai puternic decât un seism de 8 grade, pentru că brusc foarte multă lume a scos din sertarul cu amintiri dureroase al istoriei acestui popor un alt eveniment cu impact teribil, petrecut în urmă cu 49 de ani, în Bucureşti. Şi brusc, precum o lamă de cuţit ne-a trecut o străfulgerare îngrozitoare. Cel care atunci a omorât trei femei, Ion Rîmaru, era ca şi monstrul de astăzi, Gheorghe Dincă, de loc din oraşul Caracal. Imediat au început săpăturile jurnalistice şi deja se speculează puternic pe ideea că nu ar fi nicio coincidenţă de localitate între cei doi în acest arc peste timp, ci pur şi simplu ar exista chiar un grad de rudenie, pentru că după ce Ion Rîmaru a fost executat toate rudele acestuia ar fi cerut schimbarea numelui în Dincă, pentru a nu deveni ţintele urii oamenilor. Până când Gheorghe Dincă nu va rupe tăcerea să confirme sau să infirme această teribilă legătură de rudenie, revista „Taifasuri” vă propune să ne întoarcem în vâltoarea acelui teribil an 1971, la criminalul în serie Ion Rîmaru, cel supranumit „Vampirul din Bucureşti”, pentru că sugea sângele victimelor sale! „Taifasuri” a stat de vorbă în exclusivitate cu omul care l-a avut faţă în faţă zile întregi pe odiosul asasin, în calitate de anchetator, fostul ofiţer Constantin Pleşca, astăzi ajuns la venerabila etate de 92 de ani. Dar firul acelor evenimente teribil de dureroase pentru români i-a rămas intact în memorie. În calitate de anchetator, Constantin Pleşca a fost implicat activ în toate cazurile celebre din perioada comunistă, cazul doctor Anca sau al falsificatorului de vin Ştefănescu, dar şi pentru domnia sa momentul Ion Rîmaru rămâne fără concurenţă în topul anchetelor.
Atacatorul trebuia să fie un bărbat hidos, care era respins de femei
Totul a început în primăvara anului 1970, când a fost ucisă Elena Oprea. Nimeni nu bănuia atunci faptul că Bucureştiul urma să intre sub teroare şi că timp de un an un dement avea să umble nestingherit printre semeni, ca un doctor Jekyl şi mister Hyde. Un bărbat care ziua era studentul Facultăţii de Medicină Veterinară în cadrul Institutului Agronomic, iar după lăsarea întunericului intra în noaptea minţii şi omora cu zâmbetul pe buze. Constantin Pleşca povesteşte despre acele luni în care toate forţele fuseseră mobilizate de Nicolae Ceauşescu, pentru a fi capturată cât mai repede bestia cu chip de om. „Au fost luni în care de multe ori nici nu mai ajungeam nopţile acasă, la familie. Era o stare generală de alertă, în special după ce numărul femeilor atacate a crescut într-un ritm îngrozitor, pentru că după primele atacuri avusese o perioadă bună de pauză şi apoi a revenit, mult mai înverşunat ca până atunci. Ceauşescu era turbat de furie că nu e prins criminalul şi mobilizase inclusiv Serviciile Securităţii cu motivaţia că era o operaţiune de interes naţional. Iniţial, s-a plecat de la ideea că atacatorul trebuia să fie un bărbat care avea grave probleme legate de raporturile cu femeile, posibil să fi trăit vreo dramă sentimentală, să fi fost un bărbat urât, respins de femei şi astfel se răzbuna. Era şi în Miliţie o isterie generală. Au fost aduşi la anchetă mulţi bărbaţi doar pentru că se făceau fel de fel de denunţuri despre faptul că sunt violenţi, dar nimic nu avea legătură cu cazul nostru. Ţin minte că mi-a fost adus odată un inginer de la Piteşti, care era foarte urât şi toată lumea care îl cunoştea spunea că ura femeile, pentru că acestea fugeau de el şi era violent. Omul nu avea însă nicio legătură cu cazul, lucru pe care eu îl bănuiam, pentru că îmi venea greu să cred că opera în Bucureşti cu asemenea frecvenţă şi locuia în provincie”.
Au fost verificaţi toţi bolnavii psihici de atunci
Ion Rîmaru a omorât trei femei, a fost la un pas să o omoare pe a patra, a violat alte cinci şi pe patru le-a tâlhărit. Echipele de criminalişti sosite la faţa locului la crimele săvârşite au rămas fără cuvinte, având în faţă imagini de coşmar pentru nişte oameni pentru care întâlnirea cu moartea era ceva obişnuit şi văzuseră o mulţime de crime la viaţa lor. „Una dintre pistele cele mai serios abordate după ce s-a văzut cum arătau cadavrele femeilor, cu urme de muşcături ca de animal în zona sânilor sau în zona intimă, după ce s-a stabilit cu certitudine faptul că asasinul a întreţinut relaţii sexuale cu victimele, fie atunci când acestea erau în spasmele morţii, fie după ce acestea încetaseră din viaţă, devenise căutarea unui psihopat. Nimeni nu ar fi putut admite că asemenea atrocităţi le putea comite o persoană cu discernământ”, îşi aminteşte fostul colonel de Miliţie Constantin Pleşca. Prin urmare, o bună perioadă s-a pierdut destul timp din desfăşurarea anchetei mergându-se pe această pistă. S-a început identificarea suspecţilor printre toţi bolnavii psihici de prin gări, autogări, cinematografe, pieţe sau subsoluri, dar şi printre deţinuţii eliberaţi în perioada 1970-1971, care au avut condamnări pentru omor sau violuri. Dar nimic nu a dat roade şi furia Cabinetului 1 pentru faptul că ancheta stagna şi populaţia era de acum înfricoşată crescuse tot mai mult. Au fost suplimentate echipele de intervenţie cu efective ale Miliţiei din alte localităţi. Cazul primise denumirea de „Operaţiunea Vulturul”, de la numele străzii unde fusese ucisă ultima victimă.
Nicolae Ceauşescu era turbat: ordonase mobilizare generală!
Şi, totuşi, la un moment dat, Miliţia a fost la un pas să îl prindă pe asasin, după ce acesta o atacase pe Iuliana Frunzinschi şi o lovise în cap cu toporul. Femeia a supravieţuit numai datorită scheletului de la umbrelă, care a atenuat din forţa loviturii şi a şi deviat-o întrucâtva. În zonă se aflau nişte miliţieni, care l-au somat să se predea, dar Rîmaru s-a aruncat în Dâmboviţa şi a scăpat, deşi s-a tras în urma lui. „Situaţia devenise atât de serioasă încât străzile Bucureştiului au fost împânzite multe luni, în timpul nopţii, de patrule înarmate, care aveau dreptul să legitimeze pe oricine părea a fi suspect. Femeilor care veneau noaptea acasă din schimbul de la serviciu li s-a recomandat fie să meargă mai multe în grup, fie să fie aşteptate de cineva din familie, care să le însoţească. Era o isterie generală în Capitală, oamenii prinseseră frica de faptul că trecuse deja un an şi criminalul era încă liber”, narează Constantin Pleşca. Între timp, ancheta avansa. Lent, dar avansa şi criminaliştii foloseau cel mai mic detaliu de la locul faptelor, pentru a aduna probe. S-a recoltat sângele de pe bancheta maşinii unui taximetrist, care venise la Miliţie să declare că după ce a luat un client şi l-a dus undeva în centrul Bucureştiului a constatat că bancheta maşinii sale era pătată de sânge. Probele recoltate şi confruntate după arestarea lui Rîmaru au dovedit că acesta se aflase în maşină. Au fost examinate amprentele de la muşcăturile de pe mameloanele femeilor atacate şi din zona vaginală şi s-a ajuns la concluzia că autorul suferea de o deformaţie madibulară, lucru confirmat după arestarea ucigaşului.
Cum a fost prins: a pierdut sub corpul uneia dintre victime o scutire medicală
Rezolvarea cazului a fost posibilă ca urmare a faptului că în timp ce o ataca pe Mihaela Ursu în noaptea de 4 mai 1971, Ion Rîmaru a pierdut sub corpul acesteia o scutire medicală emisă de Policlinica Studenţească. Din acel moment a fost mult mai uşor. S-a constatat că 15 studenţi nu au fost la Decanatul facultăţilor lor pentru a depune scutirile şi astfel cercul suspecţilor s-a restrâns enorm. A început filajul celor 15, după care s-a ajuns la concluzia că pentru zece dintre aceştia nu mai era necesară continuarea urmăririi, fiind în afară de orice implicare. Într-o săptămână de filaj au fost înlăturaţi şi ultimii patru suspecţi şi a rămas doar studentul la Medicină Veterinară Ion Rîmaru, 25 de ani, care locuia la căminele Institutului Agronomic. Ceea ce nu a permis, după descoperirea documentului medical, arestarea imediată a fost faptul că, din cauza ploii, numele de pe scutire nu mai putea fi descifrat. Şi, iniţial, Miliţia s-a gândit că ar fi putut la fel de bine să aparţină şi victimei, căzându-i din buzunar sau din poşetă, în timpul atacului. Abia după ce o expertiză cu aparate ultraperformante pentru acea vreme a dezvăluit faptul că e vorba despre o scutire pentru studenţi, dar nici aşa numele nu a putut fi descifrat, s-a exclus definitiv varianta că ar aparţine victimei şi a devenit elementul de la care s-a pornit la identificarea asasinului, care pierduse bucăţica de hârtie în timpul luptei cu Mihaela Ursu.
„Mi-a spus calm că a mestecat bucăţi de carne din cadavre”
S-a efectuat mai întâi o descindere, în timp ce Rîmaru nu era în cămin, în camera acestuia şi s-a văzut că avea un dulap închis cu mai multe lacăte. Înăuntru au fost găsite arme albe şi obiecte de la femeile jefuite. Rîmaru nu locuia cu niciun coleg, era singur în cameră şi studenţii chestionaţi l-au descris toţi ca pe un singuratic, un personaj antisocial, dar care devenea repede violent. Atunci s-a luat hotărârea de a-l aştepta să ajungă la cămin. Când a văzut Miliţia, Rîmaru a încercat cu toporişca şi cuţitul pe care le avea în plasă să îi lovească, dar a fost imediat imobilizat şi dus la sediul Inspectoratului General pentru începerea anchetei. Constantin Pleşca rememorează prima întâlnire faţă în faţă cu „Vampirul din Bucureşti”, pentru că au fost multe până când acesta avea să fie trimis în judecată cu multiple capete de acuzare, cele mai grave fiind, normal, crimele. „Nu ştiam, evident, cum arată acest Rîmaru, omul care a adus în stare de nebunie o întreagă capitală şi care ne mâncase atâtea şi atâtea nopţi. Eram realmente curios să îl văd în carne şi oase în faţa mea şi să înţeleg ce l-a mânat să comită asemenea atrocităţi pe care mintea umană refuză să le accepte. Toată lumea era în fierbere la sediul central al Miliţiei. Bestia care timp de un an a devenit cel mai mare vânător de femei fusese în sfârşit reţinut şi acum doamnele şi domnişoarele puteau răsufla uşurate şi nu numai ele, pentru că în toate cazurile dramele petrecute au distrus familii întregi! Mi l-au adus din arest şi în faţă s-a ivit un tânăr cu o figură prezentabilă, nicidecum un bărbat hidos. De obicei, suspecţii când ajung în faţa anchetatorului nu recunosc decât foarte rar din prima faptele comise. Îl iau mult timp pe nu în braţe şi merg aşa cu el până ce începem să le punem în faţă probele, declaraţiile victimelor, unde există acestea. Când îşi dau seama că sunt suficiente dovezi asupra culpabilităţii lor schimbă foaia şi încep să vorbească, sperând că prin cooperare să aibă parte de o pedeapsă mai blândă. La Rîmaru nu a fost nevoie de aşteptare. A mărturisit din prima, foarte senin, toate crimele, violurile, jafurile. Vorbea atât de impasibil despre faptele sale încât mă şocase. Nu exista nici cea mai mică urmă de regret pentru că luase vieţile unor femei, distrusese familii şi că încercase să mai omoare şi pe altele, dar din fericire nu reuşise. Mi-a spus că mai fusese aproape de a omorî alte trei, dar nu şi-a putut duce treaba până la capăt din diferite motive, în sensul în care apăruse o situaţie neprevăzută care l-a obligat să fugă. A recunoscut fără ezitare faptul că îşi muşca victimele până într-acolo încât de vreo două ori a mestecat între dinţi bucăţi de carne din trupul lor, că le sugea sângele, că îi plăcea să întreţină cu ele raporturi sexuale mai ales când victima era în agonie. Dar repede a spus în apărarea lui că nu e vinovat de faptele sale, că are anumite tulburări psihice şi că de aceea nu trebuie judecat”.
Medicii l-au declarat responsabil 100% de faptele comise
Ion Rîmaru a fost trimis la un foarte amănunţit control psihiatric şi doctorii l-au declarat sănătos şi responsabil de faptele sale. La acest capitol omul care l-a anchetat pe temutul criminal în serie are totuşi unele dubii: „Expertiza l-a declarat cu discernământ pentru faptele comise şi a fost trimis în judecată. Ştiam şi eu, ştia şi el că va fi condamnat la moarte. Aceasta era pedeapsa pe atunci pentru asemenea fapte. Totuşi îmi este greu să înţeleg că un om normal ar putea avea raporturi sexuale cu o muribundă sau cu un cadavru, e drept cald, că ar putea suge sângele din rănile victimelor sau muşca atât de sălbatic din trupul lor. Eu rămân la părerea că Rîmaru avea grave probleme psihice”. Este foarte probabil ca aşa să stea lucrurile şi Rîmaru să fi fost un individ cu grave probleme psihice, deşi pentru un asemenea personaj surprinde luciditatea de a fi efectuat atacurile numai când ploua, ştiind că astfel i se vor şterge urmele de la locul faptei. Dar cel mai logic este să înţelegem isteria generală produsă nu numai în Bucureşti, ci şi în toată România, şi dorinţa lui Nicolae Ceauşescu să fie dat un exemplu public. Cum ar fi fost percepută de opinia publică, de femeile care prin miracol au scăpat de la moarte după întâlnirea cu Rîmaru, un verdict de instabilitate mintală şi trimiterea asasinului într-un spital de nebuni? Concluzia este că Ion Rîmaru trebuia să primească o pedeapsă publică, exemplară, pe măsura crimelor îngrozitoare.
La aflarea sentinţei, a dat vina pe tatăl său!
Constantin Pleşca vorbeşte despre proces: „A fost la fel ca la anchetă. A vorbit foarte relaxat despre faptele sale, convins până în ultimul moment că va fi socotit iresponsabil mintal şi nu va fi condamnat la moarte. Judecătoare era o fostă colegă de a mea de facultate şi mi-a spus că nu poate înţelege cum un bărbat atât de prezentabil în loc să fie în relaţii plăcute cu femeile proceda la asemenea fapte odioase. Dacă nu l-ar fi văzut acolo în boxa acuzaţiilor şi l-ar fi întâlnit ziua, din fericire, nu noaptea, nicio clipă nu ar fi putut crede că îl are în faţă pe criminalul în serie. Amândoi am rămas însă şocaţi de reacţia lui când s-a pronunţat condamnarea la moarte. A început să urle ca din gură de şarpe că nu e vinovat, că tatăl său l-a împins să facă aşa ceva şi că el este tânăr şi nu vrea să moară! Atunci se transformase ca o fiară, avea ochii ieşiţi din orbite şi venele congestionate la maximum la cap”.
Mama lui Rîmaru îi spăla hainele pătate de sânge
Puţină lume a luat în calcul declaraţia lui Ion Rîmaru, care şi-a acuzat tatăl că l-a pus să comită crimele. Adevărul este că ambii părinţi ştiau ce grozăvii comitea băiatul lor şi l-au acoperit! Mama îi spăla hainele pătate de sânge, iar despre tată s-a descoperit în mod incredibil că în 1944 comisese patru crime la Turnu Severin, omoruri rămase cu autor neidentificat.
Şi autorul articolului l-a cunoscut pe Ion Rîmaru!
Eram copil de şcoală primară şi obişnuiam să bat mingea cu ceilalţi puşti de la bloc, stând la poarta Institutului Agronomic şi mergând pe terenul de fotbal al institutului. În două rânduri, în timp ce mi se trăgea la poartă în spatele acesteia s-a aşezat preţ de câteva minute un tânăr care s-a uitat la noi şi ne-a returnat câteva mingi trase aiurea, dar fără a scoate un cuvânt. Stătea pur şi simplu preţ de maximum zece minute, după care o lua spre cămin. Am rămas toţi şocaţi când mai târziu l-am recunoscut în ziarele vremii în fotografie pe... Ion Rîmaru!