Main menu

header

746 18 1de Carmen Ciripoiu şi Florica Pintea

Nu e ușor de deschis cufărul cu amintiri al lui Pompiliu Sterian, cel mai vârstnic blogger din România... Dar cine reușește, chiar și pentru câteva clipe, să pătrundă timid în istoria unei vieţi şi a încercărilor unui bărbat de a scoate bătrânețea din tipare, va avea parte de cea mai prețioasă lecție. Iar pentru asta, un mulțumesc nu e destul…

„Vreau să fac un blog, dar ce e ăla?”

- La venerabila vârstă pe care o aveți, sunteți unul dintre cei mai cunoscuți bloggeri din România, cu fani în toată lumea. Când ați descoperit această pasiune pentru blogging?

746 18 2- Lumea virtuală este legată direct de momentul în care eu am ajuns la căminul de bătrâni, acum 13 ani, pe 2 martie 2006, la 87 de ani. Sunt o fire modestă, am origine săracă, așa că nu am pretenții mari. Mă descurcam destul de bine acasă, mergeam în fiecare zi să târguiesc, să pregătesc, fie că ploua sau ningea. Într-o zi, am realizat că în viitor îmi va fi din ce în ce mai greu. Atunci am hotărât să mă retrag la un cămin de bătrâni și m-am prezentat aici. Inițial, mi s-a spus că trei luni voi locui temporar, poate mă răzgândesc, dar eu știam exact ce vreau să fac cu viața mea. Numai că intrarea la un cămin înseamnă o transformare fundamentală a modului de trai și a obiceiurilor, mai ales la o vârstă înaintată. Pentru că, dintr-odată, te trezești că stai lângă oameni pe care nu i-ai cunoscut niciodată. Ca și cum ai fi aruncat într-o țară străină.

- A fost foarte greu momentul...

- Eu sunt un om pragmatic. Într-un deceniu de existență, am avut multe de pătimit în viață, am trecut prin mari drame și tragedii. Dar când am ajuns la cămin, eram conștient că trebuie să mă schimb, să-mi clădesc o nouă existenţă. Și am lăsat trecutul în urmă. La un moment dat, pe tabelul de la intrare, unde sunt numerotate camerele, am observat că pe una scria ergoterapie. Am întrebat ce este și mi s-a explicat că în acel loc se adună în fiecare zi oameni, pentru a comunica. Am hotărât pe loc să mă duc și eu și, mai mult decât atât, m-am implicat direct. Săptămânal, am început și eu să vorbesc, m-am apropiat de cei de aici și acest lucru mi-a ușurat foarte mult integrarea. Am fost norocos, pentru că alții nu reușesc să se integreze nici până în ceasul cel din urmă. La un moment dat, la cămin a venit un grup de artiști tineri, voluntari, printre care și un regizor și un dramaturg, actori, balerini. Inițial, ei au vrut să ne prezinte un show, dar la un moment dat, regizorul m-a întrebat dacă nu vreau să fac un spectacol. Mi-a venit să râd: la 87 de ani? Dar s-a ținut scai de mine și de ceilalți colegi și au reușit până la urmă să ne convingă... să ne dăm în spectacol. Așa am început activitatea teatrală. Cât privește blogul, același regizor, aflând că mă descurc la calculator, m-a întrebat dacă nu vreau să fac un blog. Eu, care sunt receptiv, am spus „da” pe loc, apoi am întrebat: Ce e acela un blog? Și așa a luat naștere. Când a venit vorba despre denumirea acestuia eu, care sunt fascinat de umor, am spus că sigur cel mai potrivit nume ar fi „Vârsta a patra”. Atât de mult le-a plăcut că însuși clubul nostru de la cămin poartă acest nume.

„Temutul Petru Groza mi-a făcut o farsă”

- Au existat personalități ale României pe care le-ați cunoscut de-a lungul vieții?

746 18 3- Am cunoscut, dar nu într-un sens foarte apropiat. La un moment dat, am lucrat la ziarul „Frontul plugarilor”. Am intrat la început ca reporter 2, apoi am devenit reporter 1, redactor, șef de secție, secretar general de redacție, apoi redactor-șef, dar nu la acest ziar, ci la Ministerul Poștelor și Telecomunicațiilor. Îmi amintesc că eram în Parcul Herăstrău cu un coleg și, la un moment dat, am văzut un teren de tenis și pe Petru Groza în exercițiul funcțiunii. Amicul meu, care îl cunoștea foarte bine, s-a dus să-l salute și m-a prezentat și pe mine. Atunci, ditamai Petru Groza m-a întrebat dacă nu vreau să-l ajut, în sensul de a sta pe margine și de a urmări dacă mingea iese sau nu din teren, motivând că apropiații îl păcălesc. M-a dus la o banchetă gri, parcă o văd și acum. Și când să mă așez, am căzut. Bancheta avea picioare de cauciuc. Era o farsă pe care mi-o făcuse Petru Groza, spunându-mi, râzând satisfăcut, că sunt al 123-lea pe care l-a păcălit astfel. Întâmplător, când eram redactor-șef, am fost la o recepție la Cercul Militar unde am stat foarte aproape de Ceaușescu, iar altă dată am fost la un spectacol la o grădină, unde a participat și Ana Pauker.

„Avem spectacole în toată ţara. Nu-mi vine să cred...”

- În discuția anterioară, ați spus că ați ajuns cu spectacolele de teatru de la cămin pe mari scene din București...

- Primul spectacol a fost de fapt o citire la o masă. Al doilea a avut și puțin dialog, la al treilea a intervenit și pantomima și dansul. Și încet, încet, am ajuns la niște spectacole aproape adevărate. Avem acum șapte spectacole cu peste 30 de reprezentații pe care le-am prezentat pe multe scene din Capitală, cu public, la Teatrul Evreiesc de Stat, unde ne-a invitat Maia Morgenstern, care a fost aici și a rămas uluită de ceea ce facem noi (apoi a venit și când am împlinit 100 de ani și mi-a adus multe daruri). Dar și la Centrul Național al Dansului, la Teatrul Macaz, un teatru neconvențional și chiar la Teatrul Foarte Mic. Ba chiar am fost invitați la Facultatea de Sociologie să prezentăm un spectacol în fața studenților. Acum pregătim un nou show, cu premiera în septembrie, iar în total avem programate trei.

- Cum este viața la 100 ani? Sunteți fericit?

- Am obiceiul să spun că sunt la final de mandat. Dar nu mă întreb niciodată cât mai am de trăit sau dacă mai apuc Crăciunul. Nu am timp să fac atât de multe lucruri câte am în cap. De când sunt la cămin, trăiesc cea mai fericită perioadă din viața mea... Secretul longevității înseamnă mișcare și optimism. (Râde)

„În fiecare dimineață fac sport 15 minute, îmi plac mâncărurile de legume și peștele, salata de vinete și dansul“

Dumitru Comănescu, Pompiliu Sterian şi generalul de brigadă Ion Dobran fac parte din Vieţi Centenare, un proiect de suflet iniţiat de primarul general Gabriela Firea şi derulat prin Centrul pentru Seniori al Municipiului Bucureşti, dedicat celor mai fascinante poveşti de viaţă ale seniorilor bucureşteni

„Am trăit în perioada în care domnii nu se uitau doar la picioarele lungi, ci respectau doamnele“

- Ce amintiri păstrați în sufletul dumneavoastră? Și, apropo, întotdeauna ați fost atât de pedant?

- Copilăria mea a fost presărată de olteni cu cobilițele care își vindeau marfa, iaurgii care aveau castronașe de lut pline cu iaurt, oameni ce purtau pe cap porumb fiert și strigau „Porumbielul fierbinte” și bragagii cu cea mai bună bragă. Am avut o soră cu care nu am avut conflicte, iar pe mine mama nu m-a bătut niciodată. Doar la școală am fost urecheat și bătut la palmă pentru că nu am fost cuminte. Am trăit în perioada în care într-un restaurant intra primul bărbatul, apoi femeia, iar domnii nu se uitau doar la picioarele lungi, ci respectau doamnele. Nu sunt religios, sunt credincios. Pentru mine, religia e un ritual, credința e o problemă de fond. Îmi place culoarea albastră și încerc și acum, la vârsta asta, să asortez cămașa cu pantalonii.