de Sorin Dumitrescu şi Alexandru Brădescu
Cea mai mare parte a asfaltului folosit azi este derivat din petrol, însă asfaltul se găsește și în natură sub formă concentrată. Uneori, iese din pământ și creează bălți mari cunoscute drept „lacuri de asfalt”. Alteori, poate fi găsit în zone nisipoase, cum ar fi nisipurile petrolifere Athabasca, din nord-estul regiunii canadiene Alberta, unde se află cel mai mare depozit din lume de bitum natural. Asfaltul erupe și din vulcanii subacvatici, dar sunt niște fenomene relativ rare și au fost descoperite numai în 2003. În lume sunt cunoscute doar câteva lacuri de asfalt.
Cel mai cunoscut este în Trinidad
Cel mai mare dintre ele este situat în satul La Brea, în sud-vestul Trinidadului, și este numit Lacul de Catran. Acesta acoperă circa 40 de hectare şi este posibil să aibă o adâncime de 75 de metri. Asfaltul lichid este atât de gros și de vâscos, încât poți merge pe suprafața lacului. Însă, dacă stai pe loc prea mult timp, te vei scufunda încetul cu încetul. Lacul a fost creat cu mii de ani în urmă prin procesul de subducție, când placa continentală a Caraibilor a fost forțată să intre sub o altă placă. Astfel, s-au deschis falii care au permis petrolului rudimentar din zăcăminte aflate la mare adâncime să iasă la suprafață, unde s-a adunat într-un crater vulcanic.
10 milioane de tone de asfalt au fost extrase de aici
Aerul a cauzat evaporarea elementelor mai ușoare ale petrolului, lăsând în urmă asfaltul greu, o combinație de petrol, lut și apă. Scriitorul și exploratorul britanic Sir Walter Raleigh a descoperit lacul în 1595 și a folosit materia vâscoasă din el la etanșarea ambarcațiunii sale. Abia în 1867 au început niște operațiuni mai complexe de foraj, care continuă și în prezent. Asfaltul exploatat de aici este folosit în pavarea șoselelor din peste 50 de țări, inclusiv a pistelor de pe Aeroportul John F. Kennedy din New York și a străzilor din Westminster Bridge din Londra. Zăcământul natural de asfalt a fost folosit de-a lungul timpului la construcția unor clădiri impresionante precum Tunelul Cross Harbour din Hong Kong, Autostrada Transalpină din Austria şi Viaductul Jubilee Way din Marea Britanie. Se estimează că 10 milioane de tone de asfalt au fost extrase din Lacul de Catran până acum. Au mai rămas încă aproximativ 6 milioane de tone de asfalt. Lacul este și o atracție turistică și atrage în jur de 20.000 de vizitatori anual. Uneori, oamenii înoată în apele lacului, deoarece cred că acestea au proprietăți terapeutice. Calităţile bitumului din acest loc se referă la conținut: circa 63% maltene şi 30% asfaltene, ceea ce îl face foarte căutat pe piață, și asta deoarece aceste proprietăți nu sunt uşor de imitat în rafinăriile moderne. Maltenele sunt o clasă de substanţe chimice care-i conferă bitumului proprietăţile adezive. Aceste substanţe conţinute în asfaltul din lac au fost descrise ca fiind „mai mult vâscoase şi cimentoase decât uleioase, ca în cazul unor tipuri de bitum obţinut prin distilare”. Asfaltenele reprezintă un alt grup de hidrocarburi ce ajută la transformarea bitumului în material termoplastic. Asfaltul lichid este negru și vâscos, are suprafața semisolidă, ceea ce permite pe anumite porțiuni traversarea lui la pas.
Lacul fosilic din Los Angeles
Un alt lac de asfalt celebru se află în zona urbană din Los Angeles. Este vorba despre un grup de lacuri numit Lacurile de Asfalt La Brea. „Brea” este un cuvânt spaniol pentru „asfalt”. La Brea Tar Pits este un parc cu lacuri bituminoase pe teritoriul Los Angeles, California. Este cunoscut datorită numeroa- selor descoperiri de animale dispărute în pleistocenul târziu. Descoperirile includ o faună bogată de mamifere mari, inclusiv ursul cu bot scurt, leul american, pisici cu dinți sabie, lupi groaznici, mamuți, mastodonți, leneși giganți, cămile de vest, bizoni preistorici, pecari, cai americani, lame și altele. În sudul Californiei se află și alte lacuri de asfalt, cum ar fi Lacurile de Asfalt McKittrick, din regiunea Kern, și Lacurile de Asfalt Carpinteria, din Santa Barbara. Mai există și Lacul Bermudez, aflat în Venezuela, al doilea lac de asfalt din lume ca mărime. Lacuri de asfalt au fost descoperite și în Irak și în Baku, Azerbaidjan.
Mină de aur pentru paleontologi
În afară de interesul geologilor și al mogulilor petrolului, lacurile de asfalt sunt subiecte de interes pentru naturaliști și paleontologi, fiindcă sub straturile vâscoase și lipicioase de asfalt se află rămășițele unei cantități inimaginabile de viață preistorică. De-a lungul miilor de ani, aceste lacuri au înghițit feline cu dinții sabie, lupi, bizoni, cai, broaște țestoase, melci, scoici, miriapode, hârciogi, mamuți și sute de alte specii de vertebrate și nevertebrate. Poate că aceste animale s-au aventurat prea mult căutând hrană și au rămas prinse în asfalt. Animalele captive au atras prădători care au rămas și ei captivi. Moartea a survenit prin sufocare sau înfometare. Este un mod groaznic de a muri, însă ideal pentru conservarea fosilelor. Un procentaj surprinzător de mare de fosile recuperate din lacuri - până la 90% - aparține lumii prădătorilor. Cel mai comun mamifer recuperat din Lacul La Brea e lupul - peste 4.000 de exemplare -, urmat de felinele cu dinții sabie, cu peste 2.000 de exemplare. Pe locul al treilea se află coioții. Cele mai multe dintre fosilele de păsări aparțin unor prădători sau necrofagi, cum ar fi vulturii, condorii și niște păsări gigantice, astăzi dispărute, asemănătoare cu cocorii, cunoscute ca „teratorni”.
A fost descoperit şi scheletul unei femei
Pe lângă animale, lacurile de asfalt au conservat și lemnul și vegetația preistorică. Însă cea mai neașteptată descoperire a fost cea a ră- mășițelor unei femei, datate ca având o vechime de circa 10.000 de ani. Scheletul era însoțit de rămășițele unui câine domestic. Cercetătorii cred că moartea ar fi putut fi ceremonială sau provocată într-un sacrificiu similar celor din mlaștinile de turbă. La început, oasele recuperate din lacuri au fost considerate ca fiind rămășițele unor decese recente. Abia în 1901 un geolog a vizitat lacurile de asfalt și a identificat oasele care aparțineau multor specii dispărute. Abia atunci a fost captat interesul comunității științifice. Între 1905 și 1913, căutătorii de fosile amatori au luat din lacuri milioane de oase, până când proprietarul unui lac de asfalt, George Alan Hancock, temându-se că fosilele se vor pierde pentru totdeauna, a pus punct acestei practici. Apoi, a oferit drepturi exclusive de recuperare a fosilelor Muzeului de Istorie Naturală din Los Angeles, însă numai pe o perioadă de doi ani. Între 1913 și 1915, muzeul a colecționat în jur de un milion de oase. Mai târziu, Hancock a donat lacurile administrației regiunii, cu condiția ca rămășițele să fie conservate și expuse în mod corespunzător. Unele dintre fosile sunt acum expuse la Muzeul George Alan Hancock, aflat în apropiere.