de Andrei Dicu
Artistul uriaş și mereu optimistul Mihai Constantinescu, cel care a cântat toate lumile posibile ale copiilor din fiecare dintre noi, a plecat la Cer la sfârșitul lunii octombrie. Prea grăbit, a înscris această dată de „calendar”, 29, într-un circuit al durerii ce trebuie privită cu obediența ierbii, care crește sub căldura unui Soare îndepărtat, de nedeslușit în strălucirea lui, pe care nu-l întreabă nimeni, niciodată, dacă este vesel sau trist, deși ne binecuvântează benevol. Pe Mihai l-a urmat, după doar patru zile, Leo Iorga. Parcă nu se mai sfârșește această infernală morișcă… Dar a vorbi despre Mihai Constantinescu înseamnă a începe o discuție despre însăși noțiunea de firesc. În cazul său, conceptele „talentat”, „autentic” și „conștiincios” sunt însumate și subordonate ideii de firesc. Firescul cu care ne-a zâmbit toată viața și care rodește și acum în inimile apropiaților săi. Muzician desăvârșit, Mihai Constantinescu a fost înnobilat cu „Ordinul Național pentru Merit în Grad de Cavaler” și asta pentru că a fost și rămâne, cum spun britanicii, un „Sir”. Prietenii săi dragi și-au deschis sufletele pentru revista „Taifasuri” și ceea ce veți citi este istorie, combinată cu melancolie…
Terapia prin muzică și întoarcerea la legendă
S-a spus că Mihai Constantinescu s-a stins din pricina unor complicații la inimă. Da, avea o inimă prea… mare! Artistul făcuse două infarcturi, care i-au agravat starea și a trebuit să fie internat la Terapie Intensivă, la Spitalul Floreasca din București. Inițial, doctorii s-au ferit să ofere prea multe informații despre starea sa, dar era clar că situația se balansa pe muchie de cuțit. Și cuțitul a alunecat, nedrept, nefiresc de nedrept. Până atunci, cântărețul se salvase cu ajutorul terapiei prin muzică, administrată de soția sa, Simona Secrier-Constantinescu. Își asculta melodiile la căști și neurologul era convins că tratamentul era cel mai indicat. Mihai a încercat să se vindece în țară. A crezut în medicii români și în dragostea celor din jur, care a fost, poate, terapia ideală, chiar dacă nu întotdeauna ce este „ideal” are și succes. Dar, dincolo de lumina artificială a spitalelor, există lumina naturală a operelor artiștilor, vindecătoare pentru noi toți, și rămâne amintirea legendei. Una dintre aceste legende precum acel „Trio formidabil, Marius, Olimpia și Mihai”…
Pasionat de hipism, atras de compoziție
Maestrul Marius Țeicu a povestit, în exclusivitate pentru revista Taifasuri, cum a început prietenia sa cu Mihai și cum au decurs primele colaborări. „Important este faptul că ne-am cunoscut tineri fiind, în anii studenției. El studia la ICEF, iar eu la Conservator. Încă de atunci, era pasionat de hipism. Dar, în 1972, a absolvit și Școala Populară de Artă, la clasa Floricăi Orăscu. Pentru prima oară, am cântat împreună în trupa «Dixi 67», condusă de Petre Magdin. Concertam mai ales sâmbăta și duminica, iar studenții veneau să ne asculte, săptămânal. Am cântat inclusiv pe litoral, la Mamaia, la celebrul Melody Bar... Am fost foarte apropiați... Din tinerețe, Mihai a fost atras de compoziție, dar nu se pricepea să-și pună armoniile, așa că îl ajutam eu, în materie de orchestrații. Apoi, a învățat să cânte la chitară și mi-a mulțumit pentru sprijin”, a rememorat domnul Țeicu.
De la căluțul bolnav la... șlagărul „Iubiți și câinii vagabonzi”
Dragostea lui Mihai pentru animale s-a extins și asupra carierei sale, iar continuarea discuției cu Marius Țeicu este elocventă: „Iubea îndeosebi câinii și caii. Piesa «Iubiți și câinii vagabonzi» nu s-a născut din neant, ci din trăirile sale și din dorința lui de a se exprima. Nu mai țin minte dacă acasă avea un cățel sau o pisică, dar, cu siguranță, era un mare iubitor de animale. Întorcându-ne la tinerețe, Mihai a participat la multe concursuri de hipism. Dincolo de faptul că, în timpul facultății, și-a ales acest segment, mergea deseori la hipodrom. Țin minte că, la un moment dat, avea un cal mai… bolnăvior. N-a vrut, nici în ruptul capului, să renunțe la el și chiar a reușit să câștige un concurs cu acel căluţ. Dar muzica a fost viața lui! La câțiva ani de la lansare, era deja denumit «Adamo al României», pentru că Mihai cânta multe melodii, exact în stilul lui Adamo, de parcă ar fi fost gemeni”.
„L-au măcinat nedreptatea şi lipsa de omenie. «Eu aş mai cânta, dar pentru cine?»“
S-a spus despre Mihai că era un optimist perpetuu și un tip vesel. O cascadă de surâs, ca într-un ritual de iarnă însorită, cu iz primăvăratec. „Mihai Constantinescu era mereu cu zâmbetul pe buze, era foarte optimist și foarte iubitor de... viață”, și-a descris Marius Țeicu prietenul. Iar amintirile persistă: „Demult, înainte de Revoluție, pregăteam o filmare pentru Revelion, cu Mihai și cu Olimpia Panciu. Îmi amintesc că eram la televiziune și era un frig cumplit. Abia așteptam să aprindem reflectoarele, ca să ne mai încălzim. Până la urmă, am cedat și am luat husa unui pian și ne-am învelit cu ea… Dumneavoastră mă întrebați ce i-aș spune astăzi?... I-aș recunoaște în față că a avut dreptate când mi-a spus să refacem trupa «Dixi 67» (care mai târziu a devenit «Modern Grup»), să mergem mai departe și să dăm, în continuare, spectacole”, a încheiat compozitorul, cu un fior nostalgic.
Minunata Anastasia Lazariuc povesteşte cum a început totul
Anastasia Lazariuc și Mihai Constantinescu s-au cunoscut înaintea Revoluției din 1989, în vremuri de un gri capricios. Dincolo de acest orizont înnodat, apropierea dintre România și Moldova, de fapt între părțile aceleiași țări, despărțite printr-un malpraxis istoric, artiștii au izbutit ce n-au reușit politicienii sau disidenții. În plină eră comunistă, Anastasia Lazariuc, care cânta atunci cu trupa „Amor”, a fost purtată de hazard pe aceeași scenă cu Mihai Constantinescu. În premieră absolută pentru revista Taifasuri, cântăreața basarabeancă ne-a oferit detalii legate de începutul colaborării sale cu Mihai: „Turneul s-a bucurat de un real succes, iar în timpul acelor spectacole, chiar dacă fiecare își susținea recitalul, Mihai a venit cu ideea de a încheia fiecare reprezentație cu un duet, care a devenit, imediat, foarte apreciat de spectatori. Peste câteva luni după acest șir de spectacole reușite, domnul Ion Ilie, impresar la Filarmonica din Botoșani, m-a contactat pentru realizarea unui turneu de o lună întreagă, în Moldova românească. A fost momentul în care i-am propus domnului Ion Ilie să organizăm acest turneu împreună cu Mihai Constantinescu, având experiența spectacolelor din Republica Moldova. Astfel l-am cunoscut pe minunatul Mihai, cu care am colaborat, ani la rând, împărțind bucățica de pâine, în momente grele, dar și frumoase”.
„Maria”, un hit nemuritor și…
Mișcarea din lăuntrul miracolului a continuat, iar Anastasia și Mihai au devenit un cuplu artistic pentru care concertele cu casa închisă deveniseră o obișnuință. Dincolo de glorie și de ofertele primite din partea organizatorilor de spectacole, au existat și momente delicate. „Între timp, s-a perpetuat zvonul referitor la colaborarea noastră artistică în două țări și despre succesul pe care îl aveam, de fiecare dată. Din acel moment, au început să apară multe oferte, de la impresari, de la radiouri și de la televiziuni, de la casele de discuri… Timp de 14 ani, acest duet s-a bucurat de o mare admirație, dar cu siguranță acest lucru nu a bucurat pe toată lumea. S-au scris multe «scenarii», bârfe, vorbe urâte, care au influențat colaborarea noastră. Și, la un moment dat, ne-am oprit. Mihai era un om minunat, un coleg extraordinar de respectuos, responsabil, cu simțul umorului, un om alături de care nu te plictiseai. Am traversat o sumedenie de momente dificile, în care ne-am susținut reciproc. Romantic și sentimental, sufletist și iubitor de oameni, cu aceste calități a impresionat publicul zeci de ani”, și-a continuat povestea Anastasia Lazariuc. Cei doi au lansat împreună albumul „Adio, tristețe” și, doi ani mai târziu, în 1994, a apărut hitul „Maria”, care a dat și numele albumului moldovencei.
… „Mama”, opera unui artist polivalent
S-a discutat foarte mult despre „cântărețul” Mihai Constantinescu, dar a-l limita doar la prestațiile discografice sau din concerte ar însemna să comitem o nedreptate. Anastasia Lazariuc a ținut să completeze această idee și a subliniat polivalența acestui artist: „Toate piesele pe care le-am cântat erau scrise de el, iar muzica și versurile veneau exclusiv din inspirația sa. Prin anii ’90, l-am rugat să-mi scrie o piesă despre mama, dorindu-mi să o dedic mamei mele, pe care am iubit-o enorm. Mihai mi-a propus câteva variante, până când a venit cu o variantă la care nu am mai avut ce comenta. Era exact ce îmi doream, o compoziție care s-a bucurat și încă se bucură de real succes, melodia «Mama»”. Numai că „minunile” persistă la infinit doar în cântecul lui Mihai Constantinescu. Povestea colaborării dintre cei doi soliști s-a sfârșit la fel de nebunesc cum a și început, de parcă însuși Prutul secase între două respirări. „Colaborarea noastră s-a încheiat în 2003, iar fiecare și-a urmat drumul vieții. Din respect pentru intimitatea vieții sale, nu am prea comunicat în ultimii ani. Sunt convinsă că Mihai mai avea multe lucruri frumoase de realizat, pentru publicul care l-a admirat și care l-a iubit ani la rând. Dar la fel de convinsă sunt că, prin creațiile sale, va rămâne în memoria noastră, a tuturor!”, ni s-a confesat, în exclusivitate, Anastasia Lazariuc. Artiștii apar din neant sau pleacă fulgerător, dar chipurile lor sunt vii, atât de perpetue în noi, de parcă nu în istorie există, ci în prezentul continuu și de aici, din prezent, iradiază înapoi în istorie, căutându-și făpturile.
Marian Stere: „Noi, apropiaţii, îl alintam «Ţaie»”
Marian Stere este un cunoscut compozitor, textier și cântăreț, redactor la Radio România Internațional și prieten la cataramă cu Mihai Constantinescu, timp de decenii. Nu-și amintește exact prima întâlnire cu eroul poveștii noastre, dar răspunde melancolic: „Exact cum spune cântecul, am impresia că, în cazul multora, «ne cunoaştem de-o viaţă». În orice caz, pe Mihai l-am cunoscut încă din copilărie. Doamne, aşa de mult timp a trecut... Ne-am sfătuit, deseori. El avea mare încredere în gusturile şi în aptitudinile mele și nu o singură dată mi-a cerut părerea în cazul versurilor pentru noile sale piese. Mi-aş fi dorit să avem mai multe cântece comune, dar nu există decât unul, intitulat «De ce?», unde el semnează muzica şi eu textul. Mihai (noi, apropiaţii, îl alintam «Ţaie») a fost un artist în adevăratul sens al cuvântului și pentru suflarea românească a rămas o vedetă de necontestat. Stilul cântecelor sale, timbrul lui vocal au fost unice. Un lucru demn de remarcat este că trecerea anilor nu i-a afectat glasul. A fost acelaşi şi în anii de început, până la ultima sa evoluţie pe scenă”, a povestit Marian Stere.
A frapat marea lui compasiune pentru cei aflaţi în suferinţă
Mihai Constantinescu avea un haz natural, dar, așa cum am aflat și de la Marius Țeicu, nu epata. „Nu puţine au fost cazurile, mai ales după 1990, când avea tot dreptul să se revolte împotriva parvenitismului, a minciunii, a inculturii, a celor autointitulaţi «artişti»... El zâmbea şi spunea: «Și nu aveam dreptate? E o lume minunată!». A tratat situaţiile dureroase şi/sau jignitoare cu foarte mult umor, le-a râs în faţă inculților cu pretenţii academice... M-a frapat marea lui compasiune pentru cei aflaţi în suferinţă. Oameni, dar şi animale. Îmi amintesc de un moment în care eram răvăşit de tristeţe, într-o stare vecină cu depresia. Nu vă puteţi imagina cu câtă răbdare şi căldură a reuşit să mă facă să zâmbesc din nou”, a continuat prietenul lui Mihai. Mulți și-au pus problema ce anume l-a măcinat mai mult pe artist: boala sau un anumit tip de singurătate, tipică romanticilor de genul său? Marian Stere crede că are răspunsul potrivit: „Poate că boala a avut un cuvânt de spus, dar nu cred că l-a afectat atât de mult cât l-au putut întrista nedreptatea, răsturnarea scării valorilor, lipsa de omenie. Mi-a spus odată: «Eu aş mai compune, dar cui? Aş mai cânta, dar pentru cine?»”. Să-i iubim, așadar, pe visători, pentru că, nu în rare ocazii, lumea lor se zguduie și ne trezim cu dărnicia acestor oameni, îndepărtându-se. Și dincolo de înregistrările care pun ștampila perenității, regretele legate de imposibilitatea noastră de a-i ocroti sunt tardive.
„Maria Mirabela”, „Ia-ți, mireasă, ziua bună” și „Adolescenții”, șlagăre în colaborare cu titani
Despre modul în care Mihai Constantinescu își alegea compozitorii și textierii a avut amabilitatea să detalieze același Marian Stere: „Ştiu doar patru compozitori care au apelat la Mihai, în calitatea lui de solist. Marius Ţeicu (prietenul și cel care i-a încredinţat mai multe partituri în perioada trio-ului «Marius, Olimpia şi Mihai»), Marcel Dragomir (în 1972 i-a oferit prima sa compoziţie, «Adolescenţii»), George Grigoriu («Ia-ţi, mireasă, ziua bună») şi Eugen Doga (în cele două părţi ale filmului «Maria Mirabela»). Cu alte cuvinte, compozitorii l-au ales pe el. În rest, şi-a cântat ca nimeni altul propriile compoziţii, neuitând că, în anii ’70-’80, Mihai a acoperit o plajă aproape pustie în peisajul muzical: cântecele dedicate copiilor... de toate vârstele. Începând cu marele său hit (îl putem numi aşa) «O lume minunată», ajungând la minunăţii precum «Un-doi-trei», «Vino pe strada mea», «Haideţi la joacă», «Vacanţa», «Mickey Mouse», «Hei, copilărie» şi multe altele. A lansat şlagăre de neuitat: «Sus în deal», «Un zâmbet, o floare», «Mă întorc iar în sat», «Maria» (în duet cu Anastasia Lazariuc), «Iubiţi şi câinii vagabonzi», «Vitezomanul Gică», iar lista continuă... Nu pot uita o piesă de mare succes a anilor ’70, lansată de Olimpia Panciu şi preluată cu mult succes de viitoarea sa soţie (în 2006), Simona Secrier: «Am vrut să fiu artistă»”, încheie „fratele” Stere.
„Iubea discurile şi, mai ales, cărţile”
Întâmplarea, hazardul… au făcut să discutăm cu Marian Stere chiar în momentele în care românii îi sărbătoreau pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Ar fi fost și ziua lui Mihai Constantinescu... Figura interlocutorului nostru s-a înnegurat, brusc, dar apoi pe chip i-a reînflorit amintirea „nebuniei tinereții”. „Când am trimis mesaje de felicitări prietenilor sărbătoriţi, am regăsit în telefon numărul lui Mihai... Am avut o strângere de inimă. Încă nu m-am obişnuit cu gândul că Mihai nu mai e... În privința cadourilor preferate, ştiu că iubea discurile şi cărţile. Despre hobby-uri, chiar nu ştiu vreunul anume... Cred că tot muzica era și viață, și hobby!”
Olimpia Panciu: „Băi, gălușcă, unde stai?”
După o lungă experiență petrecută în Occident, Olimpia Panciu s-a întors, definitiv, în România. E foarte curios felul în care timpul „vorbește” prin noi. Ai zice că, la un moment dat, memoria se transformă într-un izvor, dar lucrurile nu sunt atât de previzibile. Uneori, faptul că ai lucrat atâția ani, ai împărțit aceeași „cruce” și ți-ai bucurat semenii alături de un om îți creează, în prima fază, o baricadă. Care, însă, se destramă rapid atunci când „subiectul” discuției este un om inimitabil, cu o personalitate care nu concepe tiparele. „Am avut așa de multe turnee, timp de 15 ani, că nici nu mai țin minte ce să povestesc!...”, și-a început mărturia exclusivă pentru revista Taifasuri doamna Panciu. Apoi, vocea feminină a „trio-ului formidabil” și-a schimbat tonul și a povestit, cu un zâmbet nostalgic: „Când ne-am cunoscut, toate gagicile erau moarte după el! Eu învățam la Școala Populară de Artă, la clasa Floricăi Orăscu, iar Marius Țeicu era profesor corepetitor. Eram multe fete, nu prea erau băieți în clasa noastră, dar, la un moment dat, a apărut Mihai. Era o arătare, era… zburdalnic! Atunci ne-a cântat prima sa compoziție, «Cu creionul pe hârtie, o păpușă am desenat»… Imediat, Marius ne-a pus pe noi, fetele, să interpretăm melodia. S-a oprit la mine: «Băi, gălușcă, unde stai?». «În cartierul Libertății», i-am răspuns. «Aa, ești vecina mea. O să cântăm împreună», a râs el. Apoi, m-a luat de la școală și m-a invitat la o cafea. El avea 24 de ani, iar eu, numai 17. Îmi amintesc că i-am spus că nu mi-e foame și că, la vârsta mea, nu merg la restaurant, dar el mi-a replicat că ar trebui să fiu liniștită, pentru că nu are cine știe ce alte intenții…”.
„Azi noapte am visat că a venit la noi, acasă. Bântuie amărâtul…”
Povestea colaborării dintre Olimpia Panciu și Mihai a continuat, cu girul regizorului și realizatorului tv Titus Munteanu. „Domnul Munteanu a venit la noi, la școală, și a organizat o audiție. Mihai i-a sugerat că ar fi nimerit să-i ofere «Păpușa» lui Olimpiei, adică mie. Poate nu știți, dar, la vremea aceea, Marius Țeicu nu compunea. Mihai l-a sfătuit să compună! Câte ar mai fi de spus… Mihai a iubit natura, oamenii, dar mai ales… «oamenele» (râde). Era greu să fii prietena lui, că aveai de suferit. Era, cu totul, un zâmbet, o floare…”, a rememorat pentru Taifasuri Olimpia Panciu. Cât despre plecarea dureroasă a colegului și prietenului ei, a conchis: „Mi-a părut rău că s-a sfârșit așa de repede, dar l-am văzut înainte și am realizat că nu mai are mult de trăit. Și azi noapte l-am visat, se făcea că a venit în vizită, la noi acasă. Bântuie amărâtul… Acum, e în noua lui Lume Minunată. Să-l păstrăm în suflete așa cum a fost, vesel și jovial”.
Petre Magdin sau cum s-au împrietenit rock-ul cu muzica uşoară
Petre Magdin este nu doar o enciclopedie de muzică și nu numai un fidel al genului rock&heavy, ci mai ales un promotor. După cum am aflat, cariera sa și cea a lui Mihai Constantinescu s-au intersectat de timpuriu. Muzica și melodia nu sunt lucruri pe care le cumperi, asemenea pâinii, cea de toate zilele. Ele definesc sufletul și bobocul de floare al fiecărei generații. Au istoria lor și nu pot fi „înregimentate”, astfel că nu trebuie să ne surprindă tare apropierea dintre rockerul Magdin și cântărețul de muzică ușoară Mihai Constantinescu. „Prin 1968, aveam nevoie de un solist vocal în trupa mea, «Modern Grup». Dragoș Vasiliu, chitaristul formației «Mondial», mi-a spus că are un băiat bun, care cântă excelent și care se numește... «Țaie». Desigur, era vorba despre Mihai. Eu nu i-am spus niciodată «Țaie», doar... «Mihai». Când l-am cunoscut, era un băiat sportiv și serios, foarte talentat, care a fost foarte bucuros să cânte în trupa mea. A interpretat cu «Modern Grup» aproximativ un an, după care a devenit «artistul Mihai Constantinescu», pe care l-am iubit cu toții. Am păstrat o prietenie frumoasă toată viața! Nu ne-am văzut foarte des, dar mai vorbeam la telefon... Când ne reîntâlneam, nu cred că vedeai bucurie mai mare! Dumnezeu să-l odihnească în pace și în Lumină! Nu voi putea să-l uit niciodată!”, ne-a dezvăluit, cu vocea gâtuită de emoție, maestrul Petre Magdin.
Nu există uitare. Eroii noștri „sunt”, ca și când n-ar locui pe o planetă, suspendată în cosmos. Trupurile lor sunt firești și definitive. Noi rămânem, încă, așteptându-i să ne încânte din nou, măcar un pic, dar ireversibil... Adio, Ţaie!
Titus Munteanu, „naşul“ „Trio-ului formidabil Marius, Olimpia şi Mihai“
Nu exista român, în anii ’70-’80, care să nu fie „fanul” tripletei Mihai Constantinescu - Olimpia Panciu - Marius Țeicu. Albume duminicale, spectacole de Revelion, prestații live... Peste tot erau apreciați și iubiți. Parcă ne vine să cântăm și acum melodiile lor și realizăm, deodată, că ei niciodată nu au fost cântăreți, pentru că ei au fost, întotdeauna, cântecele însele. „În perioada «trio-ului formidabil», așa cum i s-a spus, «Marius, Olimpia și Mihai», am avut un succes extraordinar. Totul a început la Școala Populară de Artă, din București. Titus Munteanu ne-a ascultat, i-a plăcut și de acolo a început această poveste frumoasă. În prima parte a carierei noastre comune, am filmat pentru televiziune cu regretatul regizor Alexandru Bocăneț, asta până când cutremurul din 1977 ni l-a răpit. Am avut o mulțime de filmări, iar lumea ne iubea... Apoi, Mihai și cu mine am devenit prieteni de familie. Ne vizitam și pot spune că o mare parte din viață ne-am petrecut-o împreună”, ne-a relatat emoţionat Marius Țeicu.
Un premiant printre stele
Mihai Constantinescu s-a născut la 4 ianuarie 1946, la București. Din fragedă tinerețe, a făcut parte din corul de copii al Radiodifuziunii, iar în 1964 a fost cooptat în grupul „Mondial”. În această perioadă au început să-i apară primele melodii și a lansat piesa „Păpușa”. A efectuat zeci de turnee în fostele țări socialiste, în Germania și în SUA. În anul 2002, a primit din partea Ministerului Culturii și Cultelor Diploma de Onoare în cadrul Galei Muzicii Ușoare „O zi printre stele”. În același an, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România i-a editat un caiet de cântece, selectate din șlagărele lansate timp de 30 de ani. Mihai Constantinescu a fost decorat postmortem de președintele Klaus Iohannis cu „Ordinul Național pentru Merit în Grad de Cavaler”. În „palmaresul” său se regăsesc peste 20 de albume, compilații și discuri single, dar piesa „O lume minunată” este, fără îndoială, capodopera care l-a definit și care a bucurat mai multe generații de copii, din anii ’80 și până în prezent. La 29 octombrie 2019, a plecat să cânte şi să-i bucure pe cei din Rai.
Și Gabriel Dorobanțu, colegul de breaslă și unul dintre… nenumărații prieteni ai lui Mihai, ni s-a destăinuit, cu amărăciune în glas: „Se spune că oamenii se cunosc cel mai bine la bani și la drum lung. În afară de turneele extraordinare făcute alături de Mihai Constantinescu și de Anastasia Lazariuc, între noi s-a născut o frumoasă prietenie. Am plecat cu Mihai în două vacanțe minunate, chiar dacă el nu era un temerar în materie de excursii. Am fost în Tunisia și în Turcia, alături de soția sa, Simona. Mihai era deținătorul unor formule magice în a crea bună dispoziție. Am petrecut seri de vis la un pahar cu vin și urma să facem o nouă escapadă. Cea care-l îndemna mereu către buna dispoziție era Simona și pe mine mă bucura enorm acest lucru. Era un prilej să ne vedem în intimitate, pentru că ne redescopeream altfel. Din păcate, el s-a îmbolnăvit… și așa s-a încheiat totul”.