de Andrei Dicu şi Sorin Dumitrescu
Presa mondenă nu s-a născut în România după 1990, ba chiar are strămoși iluștri. Putem spune că Bucureștiul a avut un Oscar Wilde al său, un dandy elegant și rafinat, editorialist al luxului dus până la snobism și, în același timp, primul cronicar cinematografic al țării. Numele său este Mișu Văcărescu, altfel spus „Claymoor”, pseudonimul cu care semna în paginile publicației „L’Independence Roumaine”, un cotidian românesc de limbă franceză.
Fiul poetului Iancu Văcărescu și unchiul Elenei Văcărescu
Publicația „L’Independence Roumaine” a luat ființă în anul 1876, la inițiativa ziaristului, istoricului și filologului francez stabilit la București, Frederic Dame, și a gazetarului corsican Emile Galli. Publicația, cu subtitlul „Quotidien politique, economique et litteraire”, avea apariție zilnică, în două ediții. Cea mai citită rubrică a cotidianului era „Carnet du High-Life”, semnată de „Claymoor”. Rubrica avea un caracter monden, prezentând informații și comentarii referitoare la recepții și baluri, spectacolele unor vedete europene, autorul punctând îndeosebi detalii de ambianță, de atmosferă, privind toaletele și coafurile participanților la sindrofii. „Claymoor” era, de fapt, pseudonimul lui Mihai (Mișu) Văcărescu, fiul poetului Iancu Văcărescu și unchiul Elenei Văcărescu, viitoarea scriitoare de limbă franceză și membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu Premiul Academiei Franceze, cea de care, în tinerețe, s-a îndrăgostit zadarnic Principele Moștenitor Ferdinand.
Coleg de redacție cu Nicolae Iorga
Ziarul a fost implicat într-o mulțime de scandaluri. La 28 iunie 1883, Austro-Ungaria a rupt relațiile diplomatice cu România, iar Cancelarul Germaniei, Otto Von Bismark, i-a trimis Regelui Carol I o telegramă prin care amenința cu războiul. În paranteză fie spus, cu această ocazie, virulentul redactor Mihai Eminescu, de la „Timpul”, a fost arestat și internat cu forța în spitalul de psihiatrie al doctorului Alexandru Șuțu. Tot atunci, Emil Galli a fost expulzat din țară, sub acuzația că publicația sa ar fi cauza scandalului diplomatic în care a fost angrenată România. Doi ani mai târziu, redactorul-șef al „L’Independence Roumaine”, Alexandru Ciurcu, și tatăl său au fost expulzați împreună cu alți români transilvăneni, la cererea Austro-Ungariei. În fine, la 29 noiembrie 1897, scriitorul Nicolae Filipescu l-a provocat la duel pe George Em. Lahovary, redactor al ziarului „L’Independence Roumaine”, și l-a omorât. În memoria lui George Em. Lahovary a fost ridicată, la București, Fântâna Lahovary. În 1899, publicația i-a oferit lui Nicolae Iorga spațiu pentru o rubrică intitulată „Opinii sincere”, despre viața intelectuală a românilor la cumpănă de veac, în care a criticat inconsistența și proasta funcționare a instituțiilor culturale autohtone, de la Academie la Ateneu, de la muzee la teatre, de la universități la biblioteci și arhive, condamnând lipsa de viziune și clientelismul diriguitorilor culturali.
Din ofițer de cavalerie, arbitrul modei
În clădirea ziarului „L’Independence Roumaine”, care se afla pe Calea Victoriei din București, peste drum de actualul Palat al Telefoanelor, la 27 mai 1896, la cinci luni după reprezentația pariziană, a avut loc prima reprezentație high-life, cum o numea presa, a cinematografului Lumiere, în România. Cronica evenimentului a fost semnată „Claymoor”. Mișu Văcărescu (1842 sau 1843 - 12 iunie 1903) a fost, așadar, cel mai faimos cronicar al vremii. Fost ofițer de cavalerie, pensionat de „Forțele Terestre Române”, a început să scrie la vârsta de aproape 30 de ani, atingând faima în calitatea sa de colaborator constant al cotidianului francofon. El a fost respectat la scară largă pentru verdictele sale în materie de modă și ca arbitru al gusturilor sofisticate. Totuși, unii contemporani l-au ridiculizat pentru stilul său editorial întortocheat, plin de înflorituri pretențioase și neologisme, pentru tendențioasa implicare politică în favoarea Partidului Conservator și pentru aplecarea sa către homosexualitate. A avut parte de o educație aristocratică în familia Văcărescu, fiind urmașul îndepărtat al faimosului Ienăchiță Văcărescu. Mama sa, Ecaterina, cobora din ramura moldovenească a familiei Cantacuzino, dar în ciuda zestrei sale generoase, familia s-a confruntat cu falimentul și, în timpul copilăriei lui Mișu, a trebuit să intre în insolvență. Absolvent al Lycee Henri IV, la Paris, Văcărescu a fost considerat „un mare prieten al Franței”, potrivit confraților săi de la „Le Figaro”. Orfan de la vârsta de 20 de ani, când tatăl său a murit de frig, a intrat în armată și a ajuns la gradul de căpitan în corpul de cavalerie al Principatelor Unite. În jurul anului 1890, el a fost implicat într-un conflict public juridic cu un anume maior Baldovici, iar zvonurile că ar fi încercat să-l seducă pe acesta au ajuns în presa rivală.
„Voluptate de Dâmbovița”
Prima experiență a lui „Claymoor” în jurnalismul francofon a fost la cotidianul „La Roumanie” (1873-1876), unde a folosit pseudonimul „Valreas”. Memorialistul Constantin Bacalbașa îl amintește ca fiind „profund colegial” și „un om foarte decent”. Totuși, el a subliniat că „Văcărescu-Claymoor a fost jurnalist, dar în niciun caz nu a fost unul din zona jurnalistică, ci a trăit în interiorul societății boierești, care i-a dat naștere și l-a ridicat”. Scriitorul George Costescu notează rolul lui „Claymoor” în pionieratul pe plan local al genului „rapoartelor de modă”: „Mihai Văcărescu - Claymoor a caracterizat toate re- cepțiile politice și diplomatice, toate reuniunile artistice, concertele, sărbătorile și nunțile care implicau familii de elită din București”. Alte voci au considerat „Carnetul”, rubrica lui „Claymoor”, drept copia rubricilor din „Le Figaro” sau „Le Gaulois”, „dar cu voluptate de Dâmbovița”. S-a sugerat că unele dintre cronicile sale, spre exemplu cea în care o descria pe Zoe Sturdza, soția politicianului D.A. Sturdza, au fost amuzante la modul neintenționat. În 1884, el a scris despre premiera lui I.L. Caragiale „O scrisoare pierdută”, dar opinia sa, în general negativă, a fost judecată aspru de comentatorii ulteriori. În schimb, în iunie 1897, „Claymoor” a profețit că „cinematografia va restabili adevărul și sinceritatea vieții noastre și va fi transmisă de-a lungul veacurilor, dincolo de noi înșine. Pentru generațiile viitoare, acesta va fi un document neprețuit”. Văcărescu s-a stins în plină glorie, la 12 iunie 1903, după ce a căzut în fața biroului „L’Independence Roumaine”, unde aducea ultima sa cronică din „Carnet”.
Regele Carol I: „Nemărginita libertate a presei nu ne permite să luăm măsuri“
Într-o scrisoare datată 25 august/6 septembie 1882, trimisă de Regele Carol I către Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl său, suveranul României se plângea că foaia franțuzească „L’Independence Roumaine” face politica Rusiei, pentru că se hrănește masiv din rublele pe care Imperiul Țarist i le furnizează. „Ziarele răspândesc în continuare știri false pe aici. Cea mai rea foaie, în această privință, este «L’Independence Roumaine», care se hrănește din minciuni, povești de scandal și atacuri josnice împotriva guvernului. Din nefericire, presa străină își ia știrile din acest izvor necurat și ziarele bucureștene simpliste repetă apoi totul papagalicește. Nemărginita libertate a presei nu ne permite să luăm măsuri împotriva lor”, scria Majestatea Sa.