de Valentin Țigău
Vișeul de Sus, Ieudul și Sighetu Marmației, Baia Mare și Valea Cosăului, ori a Izei, ori a Marei - Maramureșul întreg, dacă e să dăm crezare veștilor ce ne vin dintr-acolo - se află în aceste zile sub semnul Viflaimului. Dracii, Moartea și Irozii (în carne, oase, fâșii de pânză, hârtie colorată, ghemotoace de lână, piei și blănuri, ori cu tălăngi legate de trup) bat drumurile satelor maramureșene, suprapunând teatrul popular inspirat din Nașterea Mântuitorului peste urmele colindatului cu măști și ale altor obiceiuri prebiblice, care se desfășoară, inevitabil, de la Moș Nicolae până la Bobotează și Sfântul Ion.
Piesă ritualică, inspirată direct din Biblie
Viflaim - forma arhaică, regională, pentru Betleem, locul nașterii lui Iisus Hristos - este o piesă inspirată direct din Scrierea Sfântă, în care apar personaje biblice, precum Iosif și Maria (Sfinții Părinți), îngerii, magii și cei trei păstori. În Maramureș, lor li se alătură personaje mai puțin obișnuite, între care Moartea și dracii. Aceștia din urmă, spectaculoși prin apariție - „dansul drăcesc” și „bătaia dracilor” fascinează, datorită măștilor aparte ale personajelor și gesturilor lor care vin din ritualuri străvechi - atrag astăzi îndeosebi turistul curios, care vine în Maramureș, între Crăciun și Bobotează, și pentru a privi acest moment artistic unic într-un an. Iosif, Maria, Irod, păstorii și magii sunt personaje emanate de textul biblic. Moartea și dracii vin din practici rituale mai vechi, dar se suprapun, ca emoție, peste unul dintre momentele relatate în Biblie, acela în care Irod, aflând că s-a născut un nou „rege al iudeilor”, a recurs la un act fără precedent, punând să fie uciși toți copiii din Betleem în vârstă de până la 2 ani. 14.000 de suflete nevinovate au fost ucise atunci, fără însă ca Irod să-l afle pe Iisus și să-l dea morții. Momentul acesta - crede uncheșul D. Pop din Sighet - este cel care justifică prezența Morții și a diavolilor în sceneta biblică. Datorită influenței negative pe care ar fi putut-o exercita asupra privitorilor scena bătăii acestora din urmă, în anii ’80, autoritățile comuniste au recurs la un gest extrem, acela de a interzice Viflaimul în Maramureș. A fost, probabil, unul dintre puținele momente în care reprezentanții Bisericii au fost de acord cu administrația comunistă.
Sărbătorile de pe Valea Cosăului
Înainte însă de această „interdicție”, într-un sat maramureșean a hălăduit, vreme de câțiva ani, un antropolog francez, Claude Karnoouh, în anii ’70, el a trăit câțiva ani într-un sat de pe Valea Cosăului, la Breb (loc căutat azi de Prințul Charles, care și-a cumpărat două case în sat, ca și de un vestit paparazzo, Duncan Ridgley, care a ales liniștea arhaică a satului „aproape medieval” în locul „pândei” zilnice vedetelor britanice). Acolo a fost martorul Viflaimului, despre care ne povestește: „Primul meu Crăciun pe Valea Cosăului a fost, cred, prin ’73 sau ’74. Am văzut atunci un «Viflaim» - teatru popular și ritual, înfățișând Nașterea Domnului. În Europa Occidentală, se juca de obicei în Evul Mediu, în fața bisericii. Era splendid! Pentru mine a fost neașteptat să regăsesc asta în România secolului XX. Într-o Românie comunistă. Numai că Viflaimul nu se juca dinaintea bisericii, ci în curtea preotului. Pe lângă cei din sat, veneau 50-60 de alți tineri din Sighet să-l vadă. Ce impresie îmi făceau interpreții personajelor biblice? Erau foarte buni profesioniști. Adică interpretau la un nivel profesionist, deși ei erau, în esență, amatori. Era însă vorba despre un obicei care se exersa aici de veacuri. Era mult entuziasm”.
Perspective „laice”
Karnoouh remarcă apoi că Viflaimul de la Breb era „diferit parțial de felul în care se serba Crăciunul la Sighet; era un festival care avea loc între Ajun și Anul Nou și care se chema «Obiceiuri laice de iarnă». Bineînțeles că eram invitat și acolo, de autoritățile socialiste. E vorba aici despre Ajunul Anului Nou, de niște pseudo-carnavaluri ce-și înșiră cortegiile pe străzile orașelor de provincie, unde folcloriști militanți și birocrați ai caselor de cultură și educație socialistă se chinuiau să prezinte niscai rituri vechi de la Crăciun până la Bobotează, ciopârțindu-le de aspectele creștine, până nu mai rămânea decât ceea ce ei defineau a priori drept laic. Era un demers grotesc, unde, în cazul Viflaimului, de pildă - un spectacol al Nașterii - sunt lăsați pe din afară îngerii, Maria și cuvântarea despre nou-născutul Hristos, fiind în schimb păstrați în scenă Irod, curtenii săi și diavolii - ca și cum diavolii n-ar participa și ei și n-ar purcede de la transcendența divină!”.
S-a întâlnit cu Dumnezeu primul om care a pășit pe Lună?
Remarc că poporul român - ca și cel francez - nu s-a născut creștin. Ritualurile precreștine s-au suprapus peste cele creștine. Ce a ieșit nu e întotdeauna pe aceeași linie cu religia. „Riturile de fertilitate și de blestem erau foarte puternice, la Breb”, îmi spune, completându-mi gândul, Claude Karnoouh. În plus, oamenii din satele retrase trăiau adeseori în afara timpului. „Am întâlnit oameni bătrâni, în Maramureșul anilor ’70, care credeau că împăratul Franz Iozef încă era conducător. Ei au un ritm de viață, un ritm intelectual care nu e al nostru. Nu au această boală de a citi ziarul, cum spunea Hegel. În cartea mea (n.n. - «Inventarea poporului-națiune. Cronici din România și Europa Orientală. 1973-2007») scriu despre diacul Ion, cu care eram prieten. M-am dus la el acasă și i-am spus băiatului lui, Gheorghe Pop a lui Ion, că primul om a ajuns pe Lună. Şi el a replicat, calm: «Da... dar spune-mi, dumneata, s-o întâlnit cu Dumnezeu?». Am rămas năuc. Am zis: Nu. Şi răspunsul a fost: «N-are haz, na!»”.
„A dispărut ritmul...“
Expulzat de comuniști, care încep să vadă un pericol în studiile sale folclorice și antropologice, Claude Karnoouh a revenit în România după Revoluție. Și-a imaginat că libertatea va da mai multă... libertate și obiceiului arhaic. A constatat însă că pervertirea acestuia e mai dramatică în comunism decât în postcomunism. Pe de o parte pentru că el și-a pierdut naturalețea, firescul, dezvoltând o latură comercială care nu existase până atunci. Dacă înainte vreme măștile Viflaimului coborau balanța către personajele „întunecate” cu intenția de a scoate elementul religios din scenă, de data aceasta demersul are o altă motivație: plusul de spectaculos. Asta e în ton cu tot ceea ce se întâmplă în Maramureș, sub influența așa-zisei nevoi de modernizare, de occidentalizare, de la linia arhitectonică la îmbrăcăminte, de la instrumentarul casnic și gospodăresc la meșteșug și obicei. Claude Karnoouh își amintește o întâmplare din anii ’70. Învățătoarea satului i-a arătat într-o zi lucrările de control ale copiilor. Le ceruse să povestească o întâmplare din vacanță, iar ei au relatat-o... în versuri. „Trăiau într-un ritm de viață care nu era și al nostru. Când era vorba despre ceva solemn, mesajul venea, de la sine, ritmat. Scriau în versuri, ca la o orație de nuntă. Aceasta era dovada puterii foarte mari a tradiției, de a privi lumea ritmat. M-am întors după opt ani în Breb. Ritmul dispăruse. Discursul s-a mai deschis, dar ritmul dispăruse. Satul e pe jumătate plecat din țară, cei rămași sunt foarte bătrâni, pământurile au rămas nelucrate, ciorbele nu se mai acresc cu zer, pentru că nu mai cresc vaci pentru lapte... în sat, acum sunt două biserici, greco-catolicii se ceartă cu ortodocșii și-n curtea preotului nu se mai joacă Viflaimul. Ce-mi doresc pentru ei? Să aibă un An Nou fericit. Și să-și regăsească sufletul...”.