de Simona Lazăr
„Viața e un teatru. Să purtăm cu toții măști!” Cu acest îndemn ne-a primit și pe noi Veneția în Carnaval! Se împlinesc 255 de ani de când Goldoni a pus în scenă „Ultima noapte de Carnaval”, înainte de exilul lui la Paris, și cetatea serenissimă se înveșmântează iar, ca-n miez de settecento, acoperindu-și obrazul cu o mască de „Colombina” sau de „Casanova”.
„Știam doar că e un oraș «pe apă»”
Măști..., măști..., măști... Am intrat și noi într-un atelier, lângă Teatro Italia, în sestiere (n.r. - cartierul) Cannaregio, și am avut o surpriză: măștile Veneției le picta un român. Un maramureșean. Marian Onțiu, zis „Nicu din Fărcașa”. De ce l-am găsit aici? „Am venit în 2001. Aveam un cumnat lângă Veneția. N-am crezut niciodată că voi ajunge aici, la Veneția. Credeam că dacă o să emigrez în Italia o să lucrez în construcții. În România lucrasem într-o sticlărie, vreo 17 ani... N-am avut de-a face cu măștile. Nici măcar nu lucrasem măști de-ale noastre, tradiționale, cum se fac pentru Sărbătorile de iarnă. Veneția era un vis!”. Nicu din Fărcașa îmi zice că nici desenul, nici pictura nu făcuseră parte dintre hobby-urile lui. „Am pictat doar la școală, ca toți copiii, dar nu excelam. Eram așa, pe la mijloc, mai mult râvnă decât talent”. Cât despre Veneția, maramureșeanul știa, înainte de a ajuge în Italia, că e un oraș „pe apă”. „Știam despre Veneția că aici sunt numai case și apă, dar nimic despre ce puteam să găsesc în ea!” „Și când ați venit aici, ce ați văzut în afară de case și apă?”, îl întreb. Și-mi răspunde: „Oameni. Oameni buni...”.
Ucenic la Ca’ Macana. „Am început totul de la zero”
„La început am lucrat pentru actualul meu patron în construcții. Adică eram într-o echipă care îi renova casa. La atelier, el avea numai femei să lucreze, că ele sunt mai pricepute, au mâini mai fine. Erau cinci femei atunci, în atelier. A fost nevoie de niște reparații și la atelier, și m-a chemat pe mine”. Ceva a văzut însă meșterul de măști la maramureșeanul nostru, pentru că l-a ales să-i fie ucenic. „Am început totul de la zero, că doar vă dați seama că lucrul la măști nu se face cu mistria!” Astăzi, pentru ceea ce știu trebuie să-i mulțumesc șefului meu!”, mai zice el, arătându-și recunoștința. Nu mai era foarte tânăr când a intrat ucenic la Carlos Brassesco, la Ca’ Macana, în atelierul-magazin situat între Teatro Italia și Ponte delle Guglie. Dar era sprinten la minte și avea mâini pricepute. Destul ca să deprindă lucruri noi. Crede că „şeful” lui e cel mai bun dintre cei pe care-i putea avea. „Nici el nu-i venețian. Nici măcar italian. A venit aici, în anii ’70, ca să studieze arhitectura, din țara lui, de undeva din America de Sud. A rămas aici, a învățat să facă măști, i-a învățat și pe alții. Și pe mine...”, mai spune, arătându-mi cum se face.
„Multe modele le faci la fantezie”
„Măștile sunt de mai multe categorii. Multe sunt măști din hârtie; e o hârtie specială, o hârtie absorbantă”, îmi explică Nicu din Fărcașa meșteșugul pe care azi îl stăpânește atât de bine. „Tu ai un negativ făcut din gips și înăuntru tu pui hârtia, bucăți, bucăți de hârtie. Cu primul strat ai acoperit tot negativul de gips și apoi se pune, cu aracet, un strat dublu. Se tot pune, strat după strat, pe urmă se lasă să se usuce; iar când gândești că s-a uscat, se trage afară din negativul ăsta”. În vremea asta, mâinile îi lucrează neostenite. „Pe urmă, trebuie șmirgheluită. Se lucrează cu un șmirghel special. Apoi se vopsește albă, se taie ochii, gura și pe urmă se colorează. Albă, se poate face clasică; e apoi o culoare alb-gălbuie, care îi dă un aspect antic, că în Veneția totu-i vechi. Sau se fac diferite desene, după tot felul de modele. Multe modele le faci la fantezie. Culorile măștilor de teatru sunt standard, dar sunt după aceea măștile de carnaval... La una îi mai pui o pană, o panglică, ceva... Și apoi vezi care se vinde și care nu”. Privim în jur, identificând măștile „cu poveste”: „De exemplu, cea mare, cu cioc. Masca aia e «medico della peste» sau doctorul ciumei. E una dintre măștile tradiționale venețiene, împreună cu «bauta», aceea albă, cu partea de jos un pic pătrățoasă. «Medico della peste» s-a folosit prin anii 1700, în timpul ciumei. Înăuntru se puneau pachețele cu flori uscate care tămăduiau și nu te lăsau să simți mirosul morții. Nasul lung te ținea departe de cel cu care vorbeai. O mai foloseau și medicii. Se mai glumea că o pui ca să ții nevasta departe...” Râde ușor. „Și bauta?” „Bauta este masca albă. Asta se folosea și în carnaval. Și multă lume o numește «masca de Cassanova», pentru că o folosea și Cassanova. Este și albă, și neagră. Dar acum se face într-o grămadă de culori!”
O „bauta” albă, o „bauta” neagră
Pentru un „băiat de la țară”, fără școală de artă, știe multe despre măștile Veneției. „Măștile au devenit atât de variate și de colorate abia după anii ’80, în secolul XX. Lumea a evoluat. Evoluând lumea, a evoluat și masca. Au venit și mai mulți turiști. Măștile se vând acum bine și dacă nu e carnaval”. Îmi mai spune că de multe ori întâmplările din lumea largă influențează producția dintr-un atelier de măști, de pe „malul” unui canaletto venețian. „Iată, acum, de când cu revoltele, cu grevele, cu protestele din toată lumea, se vinde bine masca «Anonymous». Aici, la Veneția, îi spune «V de la Vendetta».” Ne întoarcem, însă, la istoria măștilor: „Prima dată, măștile se foloseau doar la carnaval. Ele n-au fost o afacere. Mai erau după aia măștile de teatru. «Arlechinul» se folosea în părțile orașului Bergamo. «Pantalone» e o mască venețiană. «Pulcinella» e tipică pentru Napoli. Fiecare regiune avea o mască tipică, a ei. Erau măști din tragedie, din comedie, din teatrul grec. Pierrot e o mască franceză. În anii 1700, Goldoni a adus toate măștile aici, la Veneția. El e şi primul care a făcut un teatru într-o sală. Pentru că atunci teatrele erau toate pe stradă”. Îmi spune că acum câțiva ani a lucrat chiar la un Goldoni uriaș care a fost instalat, de Carnaval, în Piața San Marco. E mândru de asta..., chiar dacă n-a muncit singur, ci „cot la cot” cu „șefu’”, cu Carlos. Îl întreb ce mască și-ar alege dacă ar fi să se costumeze și el? „Bauta. O baută albă, pentru că, pe măsură ce trec anii, ne gândim mai mult la tinerețe. Cea neagră duce puțin spre bătrânețe și necaz. Cu cea albă ne gândim mai mult la viața mai senină”. I-ar fi plăcut să se nască venețian? „Nu. N-aș da Maramureșul pentru Veneția! Acolo e sufletul meu! Aici e viața mea de zi cu zi, cât o să mai fie. Într-o zi am să mă întorc acasă, să muncesc din nou pământul din deal, la Fărcașa. Am fost țăran la viața mea și nu mi-e rușine să pun mâna pe sapă”.
Iubire, muzică şi joc
Cu baluri, concerte și parade spectaculoase, ediția din acest an a Carnavalului de la Veneția (8-25 februarie) stă sub semnul iubirii, al muzicii și al jocului. Ca de fiecare dată, din 1162 încoace, manifestările stradale sunt dublate de evenimente care au loc „indoor”, în cele mai luxoase reședințe și hoteluri, la care un bilet de intrare costă sute ori chiar mii de euro. Obișnuitul „Zbor al Îngerului”, din Campanilă (turnul-clopotniță din fața Basilicii San Marco) în Piață, a fost dublat anul acesta de un „zbor al îngerului războinic” - o tânără suferindă de Boala Crohn, pentru a atrage atenția asupra problemelor persoanelor cu dizabilități.