de Călin Popa şi Adrian Pătrăuceanu

În ziua în care Ennio Morricone a murit, lumea a pierdut o emblemă a muzicii, iar cinematografia un creator fără de care pelicule memorabile, intrate în legenda Hollywoodului, nu ar fi fost la fel.

Student la Conservator la 12 ani

Născut la 10 noiembrie 1928, în „Cetatea Eternă”, Ennio Morricone era fiul unui muzician care a sesizat imediat potențialul și talentul fiului său și l-a încurajat de mic. Dar copilul avea să depășească orice așteptări; a început să compună la vârsta de 6 ani, iar la 12 ani intra la Conservatorul din Roma, unde termina un program de patru ani în doar șase luni. Restul timpului l-a petrecut studiind armonia, compoziția, muzica corală, trompeta și măiestria de a fi un dirijor desăvârșit. Deși se părea că drumul său este trasat pe direcția muzicii clasice, în anii 1950 intra în lumea radioului, iar în 1953 i s-a cerut să compună muzică cu influențe americane pentru o emisiune radiofonică. Era un prim semn…

Pseudonime care să sune „american”

În anii 1950, odată cu consolidarea și extinderea temeinică a reputației sale, Morricone făcea și pasul spre televiziune. Filonul muzicii clasice rămăsese foarte puternic, așa cum a fost, de altfel, pe parcursul întregii vieți a compozitorului, așa că atunci când a scris primele aranjamente muzicale pentru micul ecran le-a semnat cu pseudonime ca Dan Savio sau Leo Nichols. Întrebat mai târziu dacă nu cumva îi fusese rușine să-și pună numele pe altceva în afară de muzică clasică, reputatul muzician a răspuns că… producătorii au dorit ca semnatarul muzicii să sune „mai american”.

Și-a dat demisia de la RAI după o zi!

Extraordinar de versatil și de vast în creație, Ennio Morricone alterna compozițiile pentru show-uri de radio sau tv cu opere clasice - majoritatea datează din anii în care debuta ca muzician pe micul ecran. Prolific, inspirat, foarte divers în abordare, Morricone aduna compoziție după compoziție în timp ce cânta într-o trupă de jazz pentru a-și susține familia sau aranja diverse piese pop pentru celebrul post RAI. A și fost angajat de televiziunea italiană în 1958, dar și-a dat demisia după 24 de ore, atunci când i s-a spus că muzica pe care o compun cei care lucrează acolo nu este difuzată. A dat lovitura în 1963, când a compus, alături de Roby Ferrante, piesa „Every Time”, lansată de Paul Anka la San Remo și care s-a vândut în peste 3 milioane de exemplare.

105 săptămâni în Billboard Top Classical Albums

În deceniile care au urmat, Morricone a urcat tot mai sus în ierarhia compozitorilor de muzică de film, dar nu numai. A compus într-o varietate foarte mare de stiluri, a lucrat pentru orice tip de show și în orice mediu și a influențat generații de muzicieni pe parcurs, încă din timpul vieții. La cele peste 100 de opere clasice pe care le-a compus s-au adăugat, în șapte decenii, peste 500 de piese pentru cinema și televiziune, nenumărate compoziții care au însoțit 70 de filme ce au câștigat premii prestigioase. Succesele comerciale ale unor producții ca „A fistful of dollars”, „The good, the bad and the ugly” sau „Once Upon a Time in the West”, multe din seria faimoaselor „western-uri spaghetti” nu făceau decât să-l motiveze și mai mult. În anul 2004, albumul „Yo-Yo Ma Plays Ennio Morricone” rămânea 105 săptămâni în Billboard Top Classical Albums.

Și-a dirijat doar operele proprii

Morricone nu a neglijat activitatea de dirijor, care îl pasionase dintotdeauna, dar cu un detaliu - indiferent ce a dirijat sau unde, compozitorul nu și-a dirijat decât lucrările proprii. „Nu sunt un dirijor în adevăratul sens al cuvântului și nu dirijez niciodată muzică pe care a compus-o altcineva”, mărturisea Morricone în anul 2017. Între timp, compozițiile continuau să se adune în dreptul numelui său, cele pentru cinematografie și pentru televiziune având la bază un „truc” pe care îl învățase în tinerețe: să creeze muzică simplă, cu teme care să poată fi reținute ușor și care au capacitatea de a deveni emblematice. Coloana sonoră a filmului „Once Upon a Time in the West”, care s-a vândut în 10 milioane de exemplare și a rămas una dintre piesele iconice de acest tip, a confirmat acest atu al lui Morricone.

Cel mai vârstnic deținător de Premiu Oscar!

Ennio Morricone avea 87 de ani când primea primul Premiu Oscar pentru coloana sonoră a filmului „Hateful Eight”, al lui Quentin Tarantino. Muzicianul deținea un Oscar pentru întreaga carieră, primit în anul 2006, dar „gustul” celui care i-a adus adevărata recunoaștere a Hollywoodului, după patru nominalizări în peste cinci decenii, a fost unul distinct. „Nu există o coloană sonoră grozavă pentru un film dacă nu există filmul care s-o inspire”, a spus Morricone în seara decernării. Era cel mai în vârstă creator din lumea filmului care primea prestigiosul premiu.

Ceva influențe pop… nerecunoscute

Compozitorul italian nu a recunoscut niciodată frontal faptul că a „cochetat” cu muzica pop, deși accesul său (și) în această lume a fost mereu unul de notorietate. Cu cât devenea mai cunoscut Morricone, cu atât conta mai mult faptul că lucrase cu Mina, Gianni Morandi, Catherine Spaak, Milva, Demis Roussos sau Pet Shop Boys. „Nu cunosc numele vreunui muzician pop. Acest stil este foarte standardizat, este făcut special pentru a face plăcere unei audiențe cât mai extinse”, spunea muzicianul într-un interviu pentru „The Guardian”, în anul 2017. Totuși, în 1974 a lucrat un întreg album cu celebra Mireille Mathieu…

Celebritate, dar și orgolii

Cu un orgoliu pe măsura reputației sale, Ennio Morricone nu le-a făcut viața ușoară celor care au dorit să-i ia interviuri. Se știa despre maestrul italian că este o celebritate dificilă, care punea condiții severe înainte de orice discuție care ar fi urmat să devină publică: agentul său trimitea dinainte reguli ca adresarea - doar „maestre”, în niciun alt fel - evitarea clară a abordării temelor unor producții sau a unor anumiți colegi de breaslă, a termenului „western spaghetti” și, mai presus de toate, sub nicio formă nu i se putea solicita maestrului să cânte la pian („este un compozitor, nu un interpret”). Așa se face că informațiile despre persoana Ennio Morricone au rămas rare şi deloc spectaculoase.

Soția lui Ennio Morcone, Maria Travia, cu care compozitorul a fost căsătorit din 1956 și cu care a avut patru copii, i-a fost deopotrivă „și muză, și critic“

Ultima reglare de conturi

Puțin înainte de a trece în legendă, Ennio Morricone își vedea lansată o carte („Ennio Morricone: In His Own Words” - „Ennio Morriricone. Cu cuvintele sale”), care a fost privită și ca o „reglare de conturi” cu unii dintre regizorii pe care compozitorul i-a întâlnit și cu care a lucrat de-a lungul timpului. „Mulți dintre ei nu înțeleg forța muzicii de a stimula emoțiile. Cândva, Franco Zeffirelli mi-a cerut muzică fără temă, de atmosferă, apoi după ce a ascultat-o, a întrebat de ce nu are temă… Cel mai greu este să lucrezi cu acei regizori care vor să controleze totul și nu-l lasă pe compozitor să-și facă treaba”, povestea Morricone, exemplificând cu numele lui Roland Joffé. Nu au scăpat de săgețile sale nici unii colegi de breaslă, care caută cu tot dinadinsul succesul comercial și „privesc coloana sonoră ca pe ceva ce sună în fundal”.