de Valentin Țigău

Marin Lungu ar fi putut să intre demult în Cartea Recordurilor, cu titlul „Cel mai tânăr soldat combatant din cel de-al Doilea Război Mondial”. Ba, chiar, și pentru că a fost cel mai tânăr combatant ridicat în grad, la vreme de război (în oricare dintre războaiele lumii). Avea 6 ani și 8 luni când a fost înrolat în armată - copil de trupă - și 9 ani când a fost ridicat la gradul de caporal. Tot el este și cel mai tânăr ofițer al Armatei Române, din toată istoria ei modernă: la numai 16 ani! Dar să-i spunem povestea, mai departe.

30 de misiuni de război

Despre copilul Marian Lungu s-au scris romane, iar istoria lui pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial a inspirat un film artistic și mai multe documentare. Declarat „erou național” și „copil erou”, a primit distincții și decorații atât din partea României, cât și din partea Cehiei și Slovaciei, la eliberarea căreia a contribuit (după puterile sale), odată cu întreaga armată română. S-a înrolat în armată la vârsta la care alți copii se înscriu la școală. Avea doar 6 ani și 8 luni. Născut în satul tulcean Neatârnarea (nume emblematic pentru destinul lui și al întregului neam românesc), a rămas curând orfan de tată. Mama era asistentă de Crucea Roșie, astfel încât, o dată cu începutul războiului, el și frații lui mai mari cu câțiva ani, au fost acceptați să se înroleze. Copii de trupă. El, cel mai mic, a juns la Regimentul 40 infanterie din Medgidia. Acolo a început o carieră militară care avea să se confunde, în cele din urmă, cu însăși viața sa. Micul cercetaș a reușit să obțină informații prețioase pentru cursul războiului, participând la eliberarea Transilvaniei de trupele hortyste, apoi a Budapestei, a Ungariei și Cehoslovaciei, unde a fost prins de naziști după câteva zeci de misiuni pe front și în liniile inamice. Pentru operațiunile curajoase la care a participat, s-a distins și a fost rănit, el a fost recompensat cu decorațiile „Bărbăție și credință!”, Medalia „Serviciului Credincios” și Crucea „Serviciului Credincios”. După circa 30 de misiuni, a fost prins de nemți în Munții Tatra și dus în lagărul de la Skromka Piarki, unde a suferit în urma traumelor și a spaimelor pe care le-a tras. Dar să urmărim împreună nu doar cronologia unei cariere militare excepționale, dar și destinul unui român care continuă să surprindă istoricii contemporani. El ne-a primit la București, în apartamentul social de două camere în care trăiește - caz unic în istoria Armatei Române - o parte din destinul dramatic al celor 83 de ani de viață (s-a născut la 25 iunie 1937). Deși el însuși are probleme de sănătate, l-am găsit eroic dedicat soției sale, grav bolnavă - pentru el războiul cu lumea și viața pare să nu înceteze niciodată.

„Vreau să spun faptele așa cum s-au petrecut”

„Pe la sfârșitul lui 1942, bunicul meu s-a îmbolnăvit grav. A venit din Primul Război cu un picior retezat și a decedat de necaz și de inimă rea. Și după el s-a dus și bunica. Mama mea, Elena, fusese înfiată de nașa ei care a dat-o la o școală de surori medicale. În timpul războiului a fost trimisă în spitalele de pe front. Mama era tot timpul plecată. Gândindu-ne la părinții mamei, morți, și la trecutul familiei noastre, s-a făcut o intervenție la Divizia a 9-a cu o scrisoare și comandantul a aprobat primirea mea și a celorlalți doi frați ai mei care, practic, rămăsesem singuri acasă. Toți trei am fost duși în diferite regimente, copii de trupă”. Octogenarul dinaintea mea închide ochii, rememorând ziua aceea care i-a marcat/ i-a fixat destinul. „Vreau să spun faptele așa cum s-au petrecut. Eu am fost dus la Medgidia, la Regimentul 40 infanterie. Când am ajuns, tocmai se făcea inspecția regimentului. Eram frumușel îmbrăcat, cu haine de acasă și am fost dus să mă vadă comandantul diviziei, care a dat ordin să se ocupe regimentul de mine și de ceilalți copii de trupă, că erau mai mulți, atunci. Era începutul anului 1944. Războiul era în toi, iar armata română ducea lupte grele pe frontul de răsărit. Eram prea mic pentru un război așa de mare. M-au îmbrăcat copil de trupă și primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la grajdurile regimentului. Cazarma era împărțită în două: nemții erau la nord, iar ai noștri la sud, cum intrai, pe lângă cimitirul turcesc din Medgidia. Acolo, în grajd, era un armăsar grozav! Eu am călărit caii la moșia la care lucra bunicul meu, la Casimcea... M-am dus cu zahăr, dar a venit șeful grăjdarilor de-acolo și mi-a spus că nu mi-e permis să intru... Atunci, m-am dus la comandantul regimentului - învățasem cum trebuie să raportez - și el mi-a zis: «Te-ai dus la șeful dumitale să te scoată la raport la regiment? Învață, băiatule, ordinea în raporturile dintre dumneata și noi! Eu sunt comandantul regimentului, iar tu ești un copil de trupă, nu se poate să vii așa... Dar, acum, spune!». Și i-am zis: «Să-mi dați voie să merg mereu la cai». A zâmbit: «Bine, dar să nu avem necazuri cu tine». «Nu veți avea niciodată!»”.

Micul cercetaș de la grupa 132

Copiii de trupă erau trimiși să fie toboșari, la muzica regimentului, ori ucenici la croitorie, la cizmărie. Marin Lungu avea să ajungă în altă parte: cercetaș la grupa 132 a Biroului de Informare-Cercetare din cadrul Eșalonului Superior de Comandă al Diviziei a 9-a Infanterie. Cum și când s-a întâmplat schimbarea? „La cai a venit șeful cercetării și informării pe divizie. La vremea aia, era acolo un cal tare nărăvaș și de multe ori luam cafeaua aceea de surogat, pe care ne-o dădeau la regiment, o luam în palmă și o dădeam calului: sufla, așa, pe nară, și ce rămânea - fiindcă surogatul era mai greu decât cafeaua apoasă făcută din orz - îi dădeam calului. Ăsta, când m-a văzut ce fac, mi-a zis: «Măi puștiule, ia vino-ncoa! Nu vrei să te-nvăț și eu niște lucruri?». «Ba da», zic eu. Și, m-a testat. Dom’le, știam să scriu, să socotesc... «Uite, mă, eu, să știi, am un prieten în unitate la nemți. Tu știu că te duci mereu la ei, că-ți place să-i asculți cum cântă la muzicuță. Mai știu că ți-a promis neamțul că-ți dă un acordeon din ăla mic...». «Da, dar nu mi-a dat, până acum, mă tot minte...». «Măi băiatule, noi cu ăștia suntem aliați. Uite cum...». Și a început instructajul cu mine: «Uite, ca să afli ceva, trebuie să fii băiat deștept...»”

După informații, în cazarma nemților

Prima sarcină pe care a primit-o a fost în cazarma nemților. „Mă învăța: Aia pentru ce e? Ca să care combustibil. Aialaltă? Pentru muniție. Asta e pentru transferul soldaților. Cât are lățimea, lungimea? 10/5. Gândea: «Aha! Stai că ăsta știe...». Mi-a spus: «Te duci acolo și observi toate mașinile, și tunurile, și armele pe care le au nemții acolo. Fii deștept, măi puștiule, vreau să fac om din tine!». M-am dus la neamțul ăla cu armonica. Rupea un pic românește. «Nene, nu-mi poți da și mie o armonică? Voi aveți în Germania voastră...». Iar el mi-a răspuns: «Am comandat în Germania o armonică, dar încă n-a venit». Mărculescu, pentru că așa îl chema pe ofițerul de Informații, îmi mai spusese: «Vezi că ăla cu care vorbești are nevoie de tutun uscat și pus în hârtie bine uscată și presat. El fumează din acelea, că sunt tari». Și mi-a dat la mine un pachet de țigări, pe care i l-am dat neamțului și l-am rugat să mă lase să mă uit la tunuri, în unitate. «Du-te unde vrei! Nu-ți zice nimeni nimic». M-am dus și am ținut minte tot ce am văzut acolo. Când m-am întors le-am spus totul. Dacă nu țineam minte lungimile, îmi făcusem un fel de metru al meu dintr-o vargă, căreia îi spuneam «linie» și descriam lungimea tunului german cu 5 linii și 1/4. «Câte tunuri erau?». «43», răspundeam eu. «Aruncătoare de mine?». «20. Dar, mai erau acolo niște arme pe care nu le știu, cu cartușe multe, care intrau pe un anumit fel de armă». «Bravo, măi băiatule...» I-am dat toate armele pe care le avea unitatea militară de nemți de acolo”.

De la Dunăre la Mureș; luptele din Ardeal

Îl întreb despre prima misiune „reală”. Îmi răspunde că la început nu au vrut să îl ia cu ei, considerând că e prea „crud”. Generalul coordona trecerea pe podul de la Cernavodă. „Exista comandament unit al celor trei regimente: R 36 de la Cernavodă, R 34 de la Constanța și R 40 de la Medgidia. Se întâlneau acolo, la pod. Mărculescu mi-a spus: «Stai ascuns acolo. Te duci la Nea Călin» - Călin era omul cu căruța în care își țineau ofițerii portharturile... și în felul acesta am ajuns la Otopeni. Pe mine, întoarcerea armelor m-a găsit pe front. Am trecut pe Valea Prahovei, apoi am ocolit pe centura Brașovului și am luat-o spre Sibiu pe urmă am ajuns la Cetatea de Baltă, iar primele bătălii care au fost împotriva nemților au fost cele de pe Mureș: la Cornești. De la Cornești am ajuns la Târnăveni, apoi la Iernut, Cipău, Adămuș, ulterior spre Turda. Bătălia pentru ocuparea localităților din jurul Clujului... după care am ajuns la Carei, unde eu am ajuns la borna înfiptă în pământ - la Urziceni, un sat la 10 km de Carei”. Aici, se oprește, să-și tragă răsuflarea, parcă să șteargă de pe ochi amintirea valurilor de sânge. „Bătălia pentru Carei a fost cumplită. Hortyștii au făcut o serie de crime odioase. De exemplu, pe preotul din Cornești l-au pus pe un rug. Aici, eu am avut o misiune: am trecut linia frontului, am trecut și de nemți... Misiunea mea a fost să ajung în Cornești și să văd dacă satul e ocupat de hortyști. Era ocupat și săvârșiseră patru crime asupra civililor români. Am trecut linia frontului înapoi, să comunic ce anume am văzut. M-a ajutat familia Moldovan, din Cornești... Am mers apoi, cu frontul, dincolo de granița țării. În Ungaria, am avut la Tokay activități. Pătrundeam în sate și vedeam obiectivele militare. Am ajuns foarte aproape de Budapesta...”

La Banska Bistrica, în Munții Tatra

Simt că fiecare kilometru de front are povestea lui. Știu însă că timpul nu e prea generos cu noi, așa că insist să aflu cum a fost în timpul luptelor din Munții Tatra. „Asta s-a întâmplat după Banska Bistrica. Avusesem deja patru-cinci misiuni de succes, care îmi dădeau dreptul să primesc o decorație. Dar, înainte, mi s-a cerut să pătrund într-un punct militar german puternic, care acoperea intersecția drumurilor care mergeau spre Zvolen și spre Banska Bistrica. Am primit sarcina să pătrund în Zvolen și să aduc informații dacă sunt acolo trupe germane, ce fel de trupe și câte erau. Și le-am spus: sunt vânători de munte, trupe masive pe linia trenului, în gara Zvolen. Le-am spus și despre toate ramificațiile și despre un Radio Donau, pe un munte. Am ajuns acolo îmbrăcat în portul maghiar, cu o căciulă pe cap. Aveam în urmă, la vreo 2 kilometri, un coleg care din când în când trăgea un cartuș trasor, ca să-mi arate unde e. Urma să facem joncțiunea într-un punct pe șosea, ca să le spun ce e la Zvolen. În gară, văzusem cum descărcau nemții tehnica de luptă cu arme moderne pentru vremea aceea. Informațiile mele duceau la ideea că armata română trebuie să atace frontal Zvolenul. Dar ei au schimbat și au ordonat alinierea și goana la trecătoare, adică mergeau în retragere. Și atunci au ocolit, nu s-au mai dus la Banska, au luat-o pe trecătoare, și ar fi trebuit să ajungă în partea cealaltă, spre Kosice, unde era și un lagăr nazist. Eu, până să ajung la Banska Bistrica, am cules toate informațiile: toate mașinile cu trupe, câte cu armament, câte cu tunuri, câte găzare (benzină), toate le-am dat. În spatele meu, mi s-a spus că vor fi încă doi cercetași, la maximum 500 de metri. Unul pe stânga, altul pe dreapta mea. În vârful trecătorii trebuia să am toate informațiile despre germani și să le predau celor doi cercetași. Așa am făcut și armata a știut toate datele despre inamic”.

Generalul Marin Lungu rememorează anii de război, prin ochii copilului-caporal

Trei luni în lagăr

La scurt timp, Micul cercetaș român a fost trimis într-o misiune într-o pădure din apropierea unui lagăr, la Piarki (Cehoslovacia). „Se bănuia că acolo era un depozit secret. Eram îmbrăcat în portul local, nu dădeam de bănuit. Mi s-a spus să fac ocolul depozitului. Ocolul se face așa: o iei pe o parte și te întorci, o iei pe partea asta și te întorci, descrii un chenar, cât era pădurea. Am făcut asta, am comunicat cercetașilor, dar n-am mai avut posibilitatea să cercetez și linia a patra din careu, unde era lagărul. Am observat că nemții cărau sute de lăzi pe care urma să le ducă la un aeroport din apropiere. Când m-am retras, am auzit un lătrat și am văzut câinii Lup. M-am urcat într-un copac, dar câinii săreau aproape să mă sfâșie. Imediat a venit o grupă de nemți. Când am coborât, am fost bătut cu cizmele în spate. Apoi, m-au dus la interogatoriu... Nu le-am spus nimic. Menționez că pentru informațiile pe care reușisem să le trimit armatei noastre, despre trecătoare, am fost apoi decorat cu Virtutea Militară, de ministrul de Război. Tot atunci, am fost avansat de ministru la gradul de caporal.” Astea aveau să se întâmple însă abia după eliberarea sa din lagăr. Îl rog, deci, să îmi relateze acest episod. „În lagăr am stat trei luni. La început, m-au dus la Piarki, la închisoarea Kromka. La interogatoriu, au încercat să mă ducă la baraca de la Kosice a evreilor cu copii. Au văzut că nu vorbesc evreiește. M-am prefăcut că sunt mut. M-au dus apoi și m-au băgat la prizonierii prinși de ei, unde au aflat că sunt român. M-au trimis la muncă forțată, unde am întâlnit mulți militari români prizonieri. Asta era la sfârșitul lui martie 1945. Dar nemții au vrut să mă dovedească spion. M-au luat de la Kosice și de la Piarki și m-au dus la Teresin, unde m-au controlat dacă sunt circumcis. Pe urmă, m-au adus îndărăt la Piarki, împreună cu doi deținuți de drept comun. Pe drum, ne-au prins rușii... Așa am scăpat de nemți și m-am întors la ai mei. Când am fost dat în primire generalului Nicolae Cambrea, comandantul diviziei Tudor Vladimirescu, împreună cu lotul român care se retrăgea la vatră, i s-a spus: «Copilul acesta are o memorie extraordinară. Dar a fost traumatizat psihic cu câinii Lup ai nemților și a intrat fără protecție într-un câmp minat în care a fost expus la gaze toxice, care i-au afectat vederea»”.

Decoraţii şi tristeţi

Copilului Marin Lungu i-au fost recunoscute meritele extraordinare pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial. A fost decorat de ministrul general Constantin Vasiliu Rășcanu cu cea mai înaltă deorație de război, Virtutea Militară clasa I, și declarat erou național. Mai târziu, povestea lui a fost inclusă în manuale școlare, în enciclopedii. Numele lui se regăsește în peste 30 de cărți. Rămas orfan și de mamă, după război, s-a pus în discuție trimiterea sa la un orfelinat. Armata l-a... salvat. La 14 ani a fost trimis la Școala de Ofițeri de la Băneasa, de unde, la nici 17 ani, a ieșit ofițer de Informații, în prima serie de absolvenți. „Petru Groza m-a primit la el și mi-a dat dispensa de vârstă pentru grad”. Pe vremea lui Ceaușescu, însă, devine indezirabil și abia după 1989 aveau să îi fie recunoscute iar meritele militare. A fost invitat să participe la Forumul tinerilor luptători antifasciști de la Varșovia, unde a fost decorat de președintele Lech Walesa. A fost cooptat ca membru al Forumului Internațional de la Paris. În plan personal, însă, s-a confruntat cu multă tristețe și dezamăgire. „Totul a început după cutremur, când Ceaușescu a decis să dărâme cartierul Uranus - unde locuiam - ca să construiască acolo Casa Poporului. Am primit o locuință într-un imobil naționalizat. Am cumpărat apartamentul, dar după doi ani a fost retrocedat. Am fost aruncat în stradă, ca un borfaș, multe lucruri mi-au fost furate. La insistențele mele, Mircea Geoană m-a ajutat și am primit o locuință de la RAPPS. Dar, la un moment dat, am ajuns că nu mai aveam cu ce plăti chiria. Am plecat, într-o bună zi, din acel apartament și acum stau într-o locuință socială, împreună cu soția mea, imobilizată la pat, în urma unei congestii cerebrale”. Acesta e destinul (contrariant, al) unui erou, de care statul de acum nu mai are grijă...