de Andrei Dicu şi Adrian Barna
A fi „maestru” înseamnă, mai presus de toate, faptul că munca și geniul, deopotrivă, te înnobilează. Alexandru Ilinca, „singurul opincar profesionist din Oltenia”, face parte din acest grup select. Mai mereu îmbrăcat în port popular, trăiește înconjurat de unelte felurite şi de mormane de opinci. Undeva, la umbra Muzeului Satului, zâmbește cald şi istorisește tuturor celor interesaţi povestea satului oltenesc de odinioară şi a personalităților pe care... le-a „încălțat”.
Pasiunea vine din „bocănitul” de la ora 4:00 dimineața
Când Alexandru Ilinca era copil, toată lumea făcea opinci, în satul Orleşti, din judeţul Vâlcea. Tatăl său, Gheorghe Ilinca, lucra cele mai frumoase opinci din comunitate. Femeile satului se întâlneau la diverse evenimente şi, din vorbă în vorbă, o întrebau pe mama lui Alexandru cine i-a făcut opincile. Iar ea răspundea scurt: „Bărbată-miu!”. După aceea veneau toate la bătrânul Ilinca, iar el nu le cerea bani. Îi aduceau câte o sticlă cu lapte sau ce avea fiecare prin bătătură. Ca să le ajute pe femei, dar să nu-şi strice ziua de muncă, Ilinca senior se trezea la ora 4:00 şi, până se lumina, croia opincile. Micul Alexandru se trezea în „bocănitul” ciocănaşului său. Aşa a apărut pasiunea pentru opinci... „Am deprins de la tata meşteşugul opincilor, dar am lucrat peste 30 de ani croitor în Râmnicu Vâlcea. Aveam un atelier în centrul oraşului, unde făceam croitorie de lux. După ce m-am pensionat, m-am reîntors la opincărie, pentru că am remarcat că de la costumul popular lipsea opinca. Între meseria de croitor şi cea de opincar e o mare diferenţă. Foştii mei colegi mi-au spus că îi fac de ruşine: Ce croitor sunt eu...? Dar, oriunde merg, lumea mă apreciază. Dacă aş fi rămas croitor, nu mă invita nimeni la muzee, în calitate de croitor. Mă bucur de ceea ce fac şi mă perfecţionez continuu. Ca în orice meserie, dacă exersezi, te perfecţionezi, dacă nu, rămâi începător. Însă opincăria, ca orice muncă fizică, nu e uşoară. Vorba aceea „dacă munca era bună, o luau cei bogaţi!”, ne-a povestit domnia sa.
„I-am spus Președintelui că opinca face piciorul frumos și-l scapă de varice”
Munca lui Alexandru Ilinca este recunoscută și a avut bucuria să „încalțe” o mulțime de personalități. „Președintele Iohannis a venit «la pachet» cu Emmanuel Macron, așa cum soția lui Joe Biden (n.r. - fost vicepreședinte al SUA) a sosit alături de Maria Băsescu. E greu să-ți dai seama ce fel de oameni sunt, pentru că fiecare mișcare a lor este calculată. La venirea doamnei Biden, am scos un aparat foto și în clipa următoare a apărut un bărbat mai mult pătrat decât înalt. A pus mâna în fața camerei și după ce s-a lămurit, m-a pozat dânsul, cu doamna Biden. La vizita lui Macron, protocolul a fost sever. Ne-au pus pe toți să stăm jos, aproape că mă gândeam dacă oi fi suspect de ceva... Macron este foarte sensibil, în materie de tradiții. A împreunat mâinile precum japonezii, când se închină. Nu știam cum să-l opresc. I-am prins mâna și i-am sărutat-o... Prințului Charles i-am oferit o pereche de opinci cu ciorap. A fost foarte încântat! Iar domnului președinte Iohannis i-am spus că opinca face piciorul frumos și că îl scapă de varice”, s-a amuzat interlocutorul nostru.
„Erau foarte moi, ca să nu incomodeze”
Povestea a continuat, în... trecutul istoric. Alexandru Ilinca amintește: „Ţăranii noştri mergeau desculţi, până ce se aşeza bruma. Dacă era să calce pe un mărăcine… se rupea mărăcinele, pentru că talpa era bătătorită bine. Se crăpau călcâiele oamenilor de muncă. Femeile duceau pe cap baniţa cu ce aveau ele de cărat, în braţe copilul şi într-o mână ulciorul sau ce mai aveau de luat. Iar când mergeau la pădure, cărau lemne cu spinarea. Vă daţi seama că toată această greutate apăsa pe călcâi, până ce se crăpau călcâiele. De aici şi expresia folosită de femei, atunci când se certau: „Nu vezi ce muncită eşti, că-ţi cântă greierii în călcâie!”. După asemenea eforturi, greu să ţi se mai potrivească opincile. Trebuia să faci altele. Oricum, o pereche de opinci ţinea un sezon, apoi se rupeau pe talpă şi trebuiau pingelite sau aruncate. Dacă le puneai afară şi nu erai atent, ţi le putea mânca pisica. Nu e o glumă! Opincile erau foarte moi, ca să nu incomodeze, iar dacă se întăreau, se turna apă peste ele şi se frăgezeau, pentru a putea lua forma piciorului. Opincile nu ţineau de cald, doar protejau ciorapul sau obiala. Ciorapul încălzea piciorul, dar obiala era mai practică, pentru că o spălai şi o puneai imediat pe un gard la uscat”.
Încălţări confecţionate din roţi de motocicletă şi din anvelope de Dacia 1100
Care este, însă, tehnologia fabricării opincilor? Am aflat tot de la domnul Ilinca. „Se folosea pielea animalelor mature sau bătrâne. Animalele de povară erau folosite la toate muncile gospodăreşti. La moară, la cărat lemne, la arat, la căruță. Practic ele făceau parte din familie, aşa că erau sacrificate numai când dădeau să moară și când pielea lor era groasă. Dar pentru că opincile nu rezistau decât rareori de la un an la altul, ţăranii preferau să folosească pielea de porc sau alţi înlocuitori, după posibilităţile fiecăruia. Eu am în colecţie vreo 60 de perechi de opinci, făcute din cele mai neobişnuite materiale. Am chiar şi una din tablă, material despre care pomeneşte şi Petre Ispirescu, în basmele sale. Am şi opinci din roată de motocicletă, din Al Doilea Război Mondial! Am şi din anvelope de Dacia 1100... Cele mai vechi din colecţia mea sunt nişte opinci de 140 de ani, din zona Horezului, din satul Râmeşti, comuna Ifrimeşti. Mi le-a dat un nepot al celui care le-a purtat. Cele mai dragi îmi sunt însă cele pe care le-am purtat eu, pe când aveam 6 ani, şi pe care le păstrez cu sfinţenie”, a zâmbit dânsul. Alxandru Ilinca este mâhnit pentru că astăzi nu se mai poartă opincile. Le mai achiziționează cei care au pensiuni turistice şi vor să lase o anumită impresie, membrii ansamblurilor folclorice ori copiii care participă la concursuri, la şcolile populare. Preţul unei perechi de opinci merge de la 10 lei la 100 de lei. Maestrul Ilinca nu lucrează la comandă. „Doar la evenimente, dacă întâlnesc persoane interesate şi mă solicită, lucrez cu drag. Nu este uşor să practici un meşteşug în ziua de azi şi să trăieşti exclusiv de pe urma lui. De aceea au şi dispărut, din păcate, multe meserii, şi odată cu ele foarte multe taine…”, a conchis meșterul.