de Andrei Dicu şi Adrian Barna
Galeriile Bucureștiului sunt, de ani buni, un subiect ce suscită cu înfrigurare atenția. Precum în cazul multora dintre metropolele europene, primele tuneluri au fost construite de negustorii de vinuri și în timp au devenit „teatrul” unor povești fascinante, dar și al unor infracțiuni care au făcut vâlvă. Istoria acestor catacombe începe în Evul Mediu, se continuă inclusiv până în perioada dictaturii lui Nicolae Ceaușescu și nici acum nu pare încheiată definitiv...
Primele încăperi subterane, destinate depozitării butoaielor de vin
Primele încăperi subterane au apărut în scopul de a fi depozitate butoaiele de vin, undeva la începutul secolului al XV-lea. Între timp, beciurile au fost lărgite și între ele au fost săpate tuneluri de trecere, largi cât să încapă carele cu boi, care transportau licoarea. Mai târziu, în timpul epocii fanariote (practic din 1717 și până la 1821), din pricina contextului socio-politic agitat, mulți domnitori și chiar boieri și-au construit reședințe fortificate, care aveau căi de fugă pe sub pământ. Evident, toate aceste tuneluri erau secrete, iar meșterii care le construiau, de la arhitecți la simpli muncitori erau plătiți regește, pentru a păstra taina. Referitor la tunelurile Bucureștiului au circulat o mulțime de legende. Spre exemplu, despre Vodă Caragea (1812-1818), cel devenit celebru din pricina ciumei care năpădise țara în timpul domniei sale, se spunea că se plimba cu trăsura... pe sub pământ, de la Palatul Cotroceni până la Dealul Spirii!
Subsolul Centrului istoric de azi, „ciuruit” de pivniţe cu ziduri de doi metri
Însă, potrivit acelorași legende, se pare că primele tuneluri ar fi fost făcute cu mult înainte, mai exact în anul 1458, de către Vlad Țepeș, în timpul consolidării Palatului Domnesc, Curtea Veche de astăzi. O mare parte din subsolul Centrului Istoric bucureştean este încărcat de pivnițe adânci și boltite, dar mai ales de tuneluri de comunicare, ce se prelungesc neştiute până în alte zone ale Capitalei. În urma lucrărilor de restaurare care au avut loc în zona Lipscani, s-au găsit pivnițe imense, întărite cu ziduri groase din cărămidă arsă. Acestea sunt pivnițele Hanului Șerban Vodă, construit în perioada 1683-1685, pe locul căruia a fost ridicată, mai târziu, Banca Națională. Însă, tot pe vremea lui Vlad Țepeș, în zona Parcul Tineretului, fosta Mlaștină Cocioc, exista un munte de dimensiuni mai mari, parțial împădurit, deci o fortăreață naturală. Pe vârful muntelui și în mijlocul pădurii, tunelul lui Țepeș avea una dintre ieșiri. Astăzi, locul respectiv este mascat de Crematoriul Cenușa, obiectiv militar protejat, nu se știe clar din ce motive. Alte obiective poziționate pe importante galerii subterane sunt Palatul Știrbei, Palatul Șuțu, Palatul Ghica, Palatul de Justiție și Piața Universității.
Tâlharii și haiducii jefuiau şi dispăreau prin sistemul de canalizare!
De asemenea, în vremea în care se construia Bulevardul Unirii, în zona Străzii Negru Vodă a fost descoperit un tunel înalt de peste doi metri, căptușit tot cu cărămidă arsă. Exemplele pot continua, în zona orașului vechi, pe ambele părți ale Dâmboviței. Practic, catacombele bucureștene se întind pe o distanță enormă. De la Curtea Veche se poate ajunge la Dealul Mitropoliei și la Mănăstirea Antim, dar și spre Parcul Cișmigiu, de-a lungul actualei Străzi Schitu Măgureanu, apoi spre Cotroceni, în timp ce alte ramificații duc la Gara de Nord și Cimitirul Bellu. Însă, trebuie spus că nu doar domnii și boierii aveau acces la aceste catacombe, ci chiar și bandiții. Spre exemplu, este de notorietate „isprava” haiducilor Tunsu și Grozea, care s-au deghizat în colindători și l-au jefuit pe logofătul Manolache, unul dintre cei mai bogați oameni din București. Cei doi hoți aveau o modalitate aparte prin care comiteau jafuri, fără a fi prinși. După ce dădeau lovitura, dispăreau prin sistemul de canalizare, pe vremea aceea destul de ramificat (îmbogățit, ulterior, de Carol I cu un tunel care ducea de la Palatul Regal la Gara Regală, situată în zona Filaret, dar și de Nicolae Ceaușescu, în anii ’80. Dictatorul ceruse o linie privată de metrou cu stația de bază sub Casa Poporului și care ar fi putut fi folosită drept adăpost antiatomic!). Dedesubtul Bucureștiului din prima jumătate a secolului al XIX-lea - un oraș aflat în curs de sistematizare prin aplicarea unor reglementări din Regulamentul Organic, promulgat după războiul ruso-turc încheiat la 1829 - se întindea deja un sistem de coridoare bine consolidate, pe care cei doi haiduci, Tunsu și Grozea, îl cunoșteau la centimetru. Imediat după ce jefuiau diverși oameni bogați, justiţiarii dispăreau în subterane și reușeau imediat să-și piardă urma.
Boierii şi cucoanele lor fugeau pe sub pământ la petreceri de taină, la Mănăstirea Văcăreștilor
Din vechime au apărut povești despre tuneluri subterane, folosite mereu de persoanele influente ale diferitelor epoci, după cum a scris și Tudor Arghezi: „Se povestea că boierii cu ișlic (n.r. - căciuli de blană) și giubele (n.r. - hăini lungi, din postav) și cucoanele lor, în scurteici de catifea pembe și grena se duceau să petreacă la Mănăstirea Văcăreștilor, pe o cale ascunsă de ochii lumii sau de privirile prevăzătoarelor garnizoane turcești. Drumul din tunel, luminat cu torța, era destul de lat, deoarece plecau și ajungeau cu careta”. Din câte s-a putut stabili mai târziu, ramificațiile aveau ieșiri în zona Străzilor Negru Vodă, Sfântul Ion Nou și Piața Unirii, astăzi sistematizate. Era zona așa-numită a „Jitniței Domnești”, cu cămările și hambarele reședinței voievodale de la Curtea Veche, amenajate începând cu secolul al XV-lea, întrebuințate și extinse de fiecare domnitor. Astfel, după sute de ani, au ajuns să fie două sau trei culoare subterane suprapuse, segmentate pe alocuri de subsolurile și de fundațiile construcțiilor moderne, ridicate după anul 1850.
Închisori pentru inamicii politici sau disperate culoare de fugă
Una dintre ramificații, care pornea din Piața Unirii, se îndrepta spre traseul Căii Șerban Vodă. La mijlocul secolului XX, aceste canale subterane erau precum două largi galerii paralele, cu plafoanele având arcade superbe, iar pardoseala era din cărămidă subțire, lucru ce indica vechimea construcției. Se spune, însă, că în Evul Mediu, aceste canale erau folosite fie ca închisoare pentru boierii clevetitori sau pentru opozanții politici, fie culoare de fugă pentru cei avuți, în cazuri de ciumă sau de primejdii venite în grabă. Câteva informații referitoare la vechile intrări în subteranele medievale au fost culese la începutul anilor ’70. Pe Strada Răzoare, către Drumul Sării, colț cu calea ferată Gara de Nord - Dealul Spirii - Giurgiu, se afla un restaurant numit „La Cotroceni”. Și aici a existat, pe vremuri, o gaură de tunel, cei doi proprietari ai localului amenajând o parte dintre galerii pentru depozitarea butoaielor cu vin. Dar, pasajul subteran cel mai frecventat, mai ales de haiduci, începea sub cârciuma „La Sora”, situată peste drum de Institutul Pedagogic. Dedesubtul ei pornea o galerie ce comunica cu altele și ieșea la mare depărtare, într-o mahala a orașului. Haiducii din perioada 1810-1840, dar și tâlharii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea erau foarte bine informați în privința acestor subterane.
Comuniştii şi rețeaua secretă dintre Casa Poporului și Aeroportul Otopeni
În perioada 1983-1989, când Nicolae Ceaușescu visa să remodeleze capitala din temelii, subteranele Bucureștiului au dispărut încetul cu încetul, prăbușindu-se sub planurile de sistematizare şi talpa oţelită ale regimului comunist. Din acest motiv, o parte misterioasă a istoriei orașului a fost îngropată de visurile de mărire ale unora. La începutul anilor ’80, vestea potrivit căreia Nicolae Ceaușescu dorea ca Armata să-i construiască o rețea subterană secretă, care să facă legătura între Casa Poporului și Aeroportul Otopeni a făcut mare vâlvă. Cu avionul pregătit, ar fi putut fugi incognito în ’89 din ţară. Nici până în ziua de astăzi nu s-a putut demonstra dacă această linie secretă există cu adevărat sau a rămas doar un mit. Motivul este simplu. Serviciile secrete refuză accesul în subteranele Casei Poporului, acolo de unde se consideră că ar fi trebuit să pornească linia de metrou prezidențială. Oficialii Metrorex au admis existența unui tunel între Casa Poporului și Izvor, dar spun că scopul acelei construcții subterane era altul, adică un tunel de apărare și nu construirea unui metrou subteran. O altă ipoteză este legată de existența unui traseu „îngropat” pornind de la Comitetul Central de atunci și care se bifurca spre Magazinul „Muzica”, Palatul Regal și Biserica Kretzulescu. „Am cerut de mai multe ori aprobare să cercetez aceste tuneluri, dar m-am izbit de refuzul ferm al autorităților, în a căror administrație sunt aceste spații subterane”, a declarat istoricul Dan Falcan, în presa de la începutul anilor 2000.
Cu barca, pe sub Piața Revoluției!
La numai 12 metri sub platoul Pieței Revoluției există o rețea de catacombe prin care se poate circula cu... barca. Este vorba despre niște culoare betonate, cu lățimea de aproximativ 2 metri, prin care curge un râu subteran adânc de 1 metru! De asemenea, în Parcul Cișmigiu există un loc numit „La Cetate”, unde se găsesc ruinele unei mănăstiri ridicate de logofătul Văcărescu, în 1756. Din incinta sa pornea, cândva, un tunel secret care lega Palatul Kretzulescu de malul Dâmboviței. O serie de relatări din perioada 1821-1826 relevă faptul că acesta ar fi fost folosit de revoluţionarul Tudor Vladimirescu. Conform unor mărturii, în subsolul clădirii a fost găsit un tunel, nu prea lung, care cobora într-un fel de cazarmă, unde existau opt camere cu paturi pliante. Din aceste camere pleacă mai multe culoare, unul ducând până la etajul al doilea al clădirii. Pe un alt culoar se poate ajunge la un buncăr mai larg, la 7 metri adâncime. Militarii care au inspectat acest loc au căutat camera în care se află sistemul de ventilație și s-au trezit pe un nou culoar. După ce au străbătut aproximativ 30 de metri, au descoperit o nișă cu o ladă mare, în care erau depozitate 16 bărci de cauciuc, cu pompe de umflare. După alți 20 de metri, au observat că pereții tunelului au altă culoare, sunt mai noi și sunt acoperiți cu rășină sintetică. După încă 10 metri, culoarul se înfundă. Chiar la capăt se alfă un piedestal din lemn pe care era așezat... un capac de toaletă. Militarii l-au ridicat și au găsit un râu cu apă curată, care curge într-o matcă artificială, din beton. Râul se află cam la 12 metri sub platforma Pieței Revoluției.
Ramificații subterane între... 80 de obiective
A mai fost găsită o ieșire din labirint, în curtea interioară a fostului C.C., de unde, printr-o rețea secretă de canale, se poate intra în rețeaua de canalizare a orașului, şi se poate ieși spre Dâmbovița. Rețeaua are guri înspre Palatul Regal, Biserica Kretzulescu și Magazinul „Muzica”. În urma unor cercetări ulterioare, a reieșit că ramificațiile subterane au corespondență cu 80 de obiective din București, cum ar fi clădirea ASE, Palatul Cantacuzino - Enescu, de pe Calea Victoriei, Opera Română etc. Dar, se mai spune că Bucureștii sunt străbătuți de o rețea de tuneluri terifiante lungă de 20 de kilometri, construită exclusiv pe vremea lui Ceaușescu! Fără să ştie mai nimeni...
Ioniţă Tunsu, poreclit „Năluca“, i-a cruţat viaţa lui Pavel Kiseleff
Datorită abilității cu care izbutea să scape de urmăritori, haiducul Ioniță Tunsu a fost poreclit „Năluca”. Ca și celebrii Iancu Jianu, Andri Popa (cel cântat în melodia trupei „Phoenix”) sau Tudor Vladimirescu, el era tot oltean. Născut la începutul anilor 1800, în comuna Optași, a fost paracliser la Biserica Sfântul Gheorghe Vechi de pe Calea Moșilor (pe atunci „Podul Târgului de Afară”), iar episcopul Ilarion al Argeșului chiar voia să-l hirotonească. După ce ciuma a răvășit țara, Tunsu s-a retras la București, nu înainte însă de a-l jefui pe vornicul Tache Ralet. Când banda condusă de Ioniță Răspopitul a început să se lăcomească și să dea spargeri la moșiile de lângă Capitală și apoi chiar la casele boierilor din inima Bucureștiului, plângerile ajunse pe biroul generalului rus Pavel Kiseleff, administratorul țarist al Principatelor Dunărene, s-au înmulțit supărător. Acesta a fost nevoit să încerce a-l prinde pe haiduc și să-l pedepsească exemplar. Doar că Tunsu avea iscoade peste tot și aflase că generalul Kiseleff urma să plece la tratament, la Pucioasa. L-a așteptat pe drum, ascuns în niște tufe, l-a luat în bătaia puștii, însă nu l-a împușcat! Ulterior, însă, i-a trimis generalului o scrisoare, în care i-a mărturisit că a fost la un pas să-l ucidă. Sensibilizat, Kiseleff i-a atras atenția dregătorului Iordache Filipescu să-l captureze pe haiduc, fără să-i facă vreun rău. Nu s-a întâmplat așa, iar Tunsu a fost împușcat de poterași, după ce a fost trădat de finul său!
Ipoteza existenţei tunelului lui Ceauşescu, alimentată de incidentul de la Izvor
Deși incertitudinea plutește asupra existenței unui tunel destinat, în exclusivitate, lui Nicolae Ceaușescu, teoria este susținută de un eveniment ciudat, petrecut în anul 2005, în stația de metrou Izvor, care, în urma unei inundații, a scos la iveală o construcţie subterană, legată de Palatul Parlamentului. Practic, s-a constatat că stația de metrou nu a fost inundată pentru că s-a acumulat apa de ploaie, ci pentru că apa provenea de la un tunel aflat în întreținerea MApN. Nici despre această constucție, reprezentanții Ministerului Apărării nu vor să vorbească. Potrivit altor voci, s-a discutat mult despre faptul că Nicolae Ceaușescu și-ar fi construit o linie specială către aeroport, dar există bucureșteni în vârstă care susțin că există un asemenea tunel ce pleacă de sub un fost local, aflat la capătul Bulevardului Academiei. Alte surse susțin că, de fapt, tunelul lui Ceaușescu este înfundat și că s-ar fi renunțat la realizarea sa. Potrivit acestor surse, dictatorul comunist dorea ca toți oaspeții străini să treacă printr-un tunel ca să vadă numai zona Centrului Civic. O altă variantă vorbește despre un alt metrou special al familiei Ceaușescu, dar care ajungea la Casa Poporului și urmărea arterele principale de metrou, din oraș.