de Dana Buzăianu
Tot ceea ce ține de actul artistic, de creație, de apariție publică, este supus unui verdict, uneori destul de dur, al publicului. Actor, regizor, cântăreț, scriitor, prezentator, moderator, toate aceste ipostaze le catalogăm prin simpatie, antipatie sau chiar indiferență. Există, însă, și excepții menite să confirme regula: oameni care prin felul lor de a fi se bucură de o apreciere unanimă a publicului. Excepţia se numeşte... Florin Piersic. În cazul domniei sale, există o unică variantă: să îl placi! Ați auzit pe cineva căruia să nu îi placă Piersic? Prezența lui, fie că este vorba de o piesă de teatru, fie de un film sau ca invitat într-o emisiune de televiziune, ne face să accesăm o gamă largă de sentimente, într-un timp scurt. Acum râdem, acum așteptăm, acum ne amintim, acum parcă ne dau lacrimile. Prin firele nevăzute pe care Florin Piersic le întinde publicului său, marele artist își transformă spectatorii în actori, într-o piesă numai de el cunoscută. Știi cum ajungi la întâlnirea cu el, dar nu știi ce sentiment îți va fi repartizat, ce sentiment vei ajunge să „interpretezi”. Nu am adăugat titulatura de Maestru în fața numelui său. Și nu pentru că această titulatură nu s-ar fi potrivit talentului și contribuției pe care a avut-o şi o va avea în arta teatrală și cinematografică. Nicidecum! Ci pentru că ar fi fost o piedică între el și oamenii care îl iubesc atât de mult și pe care, așa cum ne-a mărturisit în acest interviu, nu și i-a îndepărtat niciodată! Vă invităm la un interviu cu inegalabilul Florin Piersic. Un interviu ca un spectacol de suflet...
„În curând voi scoate o carte nu despre memoriile mele, ci despre bucuriile și tristețile, prietenii și neprietenii mei”
- Ce mai faceți, domnule Florin Piersic?
- În zilele astea pline de culoare, mă bucur de vremea blândă și mă las învăluit de căldura lemnului care deja mocnește în sobă. Altfel spus, mă bucur de viață!
- Din tot ce am citit de-a lungul timpului legat de dumneavoastră, mi-a rămas în minte că sunteți „actorul descheiat la suflet”, după cum a spus Ion Drăgușanul. Mai umblați „descheiat la suflet”?
- Întotdeauna! La vârsta asta nu mă mai pot schimba și nici nu vreau asta. Sunt eu, Florin Piersic cel dintotdeauna, așa cum m-au făcut părinții mei și așa cum mă știu familia, prietenii apropiați și publicul. De ce m-aș schimba și aș încerca să fiu ceea ce nu sunt?! S-a întâmplat uneori, înainte de o apariție, să primesc sfaturi de la unii cunoscuți: să fiu mai sobru, să fiu mai rezervat. Pentru ce? Publicul vrea să mă regăsească așa cum mă știe. Pentru ce aș deveni dintr-odată „prețios” și căutat la vorbe?! E o prostie!
- V-au deranjat sfaturile primite, cele pe care nu le-ați cerut?
- Nuu, nicicum. Știu că toţi cei care mi le-au dat au avut intenții bune, însă felul în care apar pe micul ecran, pe scenă sau pe platoul de filmare, îmi aparține mie, felului meu de a fi, regizorului și tuturor celor implicați în actul artistic și care s-au pregătit profesional pentru asta.
- Ce credeți că are omul de păstrat, de apărat în această viață?
- Aș zice că sufletul, iubirea faţă de cei de aproape, dar și de ceilalți, modestia, bunul simț și curajul de a trece peste momente mai puțin fericite. Și, firește... amintirile, așa cum este o replică din piesa „Străini în noapte”. „Adesea supraviețuim grație amintirilor”. Da, amintirile ni-i aduc aproape pe cei plecați „în stele”, dragii noștri pe care i-am iubit, dar în egală măsură îmi bucură inima și filmul propriei vieți, în care mi-a fost dat să trăiesc întâmplări minunate, să întâlnesc oameni excepționali. Rând după rând, pagină după pagină, toate astea sunt adunate în ceea ce sper că în scurt timp va deveni o carte nu despre memoriile mele, ci despre bucuriile și speranțele și tristețile, prietenii și neprietenii mei. Încă îi caut titlul cel mai potrivit…
„«Vă dau covrigi calzi, domnule Florin?». Zic: «Ce covrigi, mă, că e două noaptea!». «Pentru dumneavoastră, pornesc cuptorul»”
- Să sperăm că vom putea citi cartea cât de repede?
- Cu siguranță. Datorită faptului că am continuat să fiu pe scenă cu piesa lui Eric Assous „Străini în noapte”, cu recitalul „Florin Piersic Pur și simplu” (care nu se mai numește așa, fiindcă mai multor artiști sau scriitori le-a plăcut titlul și l-au copiat) și cu suita simfonică Peer Gynt, pe care în ultimii ani am prezentat-o împreună cu iubitul meu prieten și dirijor excepțional, Ilarion Ionescu Galați, recunosc că n-am mai avut prea mult timp să mă ocup de carte și am amânat cumva. Acum însă, în această pauză pe care n-am dorit-o, dar o am, o avem cu toții, a devenit important să merg înainte și să pun pe hârtie mai departe întâmplările vesele sau mai puțin vesele din viața mea de artist și nu numai.
- Când este greu să fiți Florin Piersic?
- Îmi imaginez cam la ce răspuns vă așteptați, dar cred că o să vă dezamăgesc. Nu pot și nu vreau să fiu ipocrit, să vă spun despre cât de grea este popularitatea. Adevărul este că tot ce mi se întâmplă datorită faptului că profesia m-a adus puternic în atenția publicului, îmi face mare plăcere. Eu n-am spus în viața mea cuiva care a venit să îmi ceară un autograf: „Nu-ți dau domnule, lasă-mă în pace!”. Haideți să ne imaginăm împreună. E ora două noaptea. Cobor din trenul care m-a adus înapoi în București după un spectacol. E frig și e o liniște aproape nefirească în gara altfel plină de călători. E pustiu... Mă opresc la marginea trotuarului, căutând cu privirea un taxi. Într-o clipă, apare lângă mine un bărbat. „Ce faceți dom’ Florin?”, apoi o doamnă și încă un domn și se tot adună. Mă întreb de unde au apărut... Îi simt fericiți că ne-am întâlnit și îmi spun vorbe, multe vorbe bune. De la covrigăria de vizavi îmi strigă cineva: „Vă dau covrigi calzi, domnule Florin?” Zic: „Ce covrigi, mă, că văd că ai închis!” „Pentru dumneavoastră, pornesc cuptorul”. Și chiar l-a pornit... Dumneavoastră, doamnă, care îmi luați acest interviu, știți ce înseamnă asta pentru mine? Și mai știți câte întâmplări de felul ăsta am avut? Cum aș putea să spun: „Vai, ce greu îmi e să fiu Florin Piersic”?
- Mereu mi-ați dat impresia că aveți timp pentru oameni. Și nu doar că îl aveți, dar parcă îl și oferiți cu generozitate. De unde acest timp, de a aștepta să fie pornit cuptorul? Un om ca dumneavoastră nu trebuie să fie „pe grabă”?
- Nuuu... Un om ca mine știe să își savureze aceste mici sau mai mari momente. Știți de ce? Pentru că știu că sunt un dar pentru mine. În piesa „Dulcea pasăre a tinereții”, aveam o replică pe care astăzi o spun așa: „Lady, am dat oamenilor mult, dar am primit înzecit de la ei”.
„Când văd publicul că nu ne-a abandonat, că stă cu o mască pe faţă două ore la spectacol, chiar mă emoţionează”
- Publicul intuiește efortul actorilor de a intra în rolul pe care îl joacă, dar nu și efortul de a ieși din rolul respectiv. Dumneavoastră cum ați reușit să vă debarasați de rolurile pe care le-ați jucat? Care a fost cel mai dificil rol de interpretat?
- Toate rolurile fac parte din mine, în încercarea de a le descifra, de a aduce personajele la viață, acolo, pe scenă, în fața spectatorilor. Aș putea chiar să vă spun că m-a indispus teribil, întotdeauna, când mi-am văzut unii parteneri ieșind poate prea repede din personaj, din situație. Mulți dintre colegii mei care mai sunt, vă pot spune că după spectacole, deseori plecam ultimul din teatru. O să mă întrebați de ce... Tocmai pentru că simțeam nevoia să rămân cu mine, să mă gândesc la ce și cum am făcut pe scenă, la ce aș fi putut face mai bine. E greu să vă explic... În ceea ce privește cel mai dificil rol, sigur că acelea de compoziție sunt piatra de încercare a actorilor. Am avut, însă, norocul să îl am Maestru în începuturile mele în teatru pe Alexandru Finți, cel care mi-a încredințat poate cele mai dificile „partituri”, precum Prințul Mîșkin din „Idiotul” sau Lennie din „Oameni și şoareci”. Alături de dumnealui am descifrat silabă cu silabă, stare cu stare, până la detaliu de filigram, roluri pe care criticii de la noi și nu numai, le-au considerat ulterior adevărate bijuterii ale artei actoricești, lucru de care sunt, fără îndoială, mândru. Am iubit fiecare provocare pe care am avut-o în teatru și de aceea nici nu o pot socoti „dificilă”.
- Reîntâlnirea cu publicul după perioada de izolare cauzată de coronavirus. A schimbat cu ceva relația dintre actori și public? Cum ați simțit această perioadă de izolare și de restricții?
- Eu am fost întotdeauna obișnuit cu săli pline. Sigur că este o altă senzație, dar este cu atât mai mult de apreciat că, în situația grea de acum, publicul nu a abandonat dorința de artă, iubirea de teatru și de actori, și că românii sunt dispuși să facă acest sacrificiu de a sta cu o mască pe față timp de două ore, cât durează spectacolul. Sincer să fiu, chiar mă emoționează! Gândiți-vă, încă din istorie, de când există această profesie minunată, actorii au avut rolul lor, acela de a însenina puțin viețile oamenilor, chiar și în cele mai negre clipe. Aduceți-vă aminte că soldaților aflați în război, li se aduceau trupe de artiști care să îi facă să uite pentru câteva momente de greutățile vieții în tranșee, departe de toți cei dragi. Și noi astăzi suntem într-un fel de război, dar, ca toate războaiele, se va termina și acesta într-o bună zi, nu?!
- Cum vi se par vremurile de azi? Sunt mai bune? Sunt mai rele decât altele din istoria contemporană?
- Vremuri perfecte n-au existat niciodată. Fiecare epocă a avut avantajele și dezavantajele ei. Cred că nostalgia vremurilor trecute are legătură cu faptul că eram mai tineri și că îi aveam alături pe cei care însemnau centrul, echilibrul vieților noastre: părinții noștri. Era un alt ritm de viață. Acum se întâmplă totul precipitat, fuge viața prea repede pe lângă noi și rămânem uneori în urmă cu senzația unei pierderi, unei irosiri.
- Cunoașteți vreo rețetă de păstrare a optimismului și a zâmbetului?
- Rețetele îmi plac în bucătărie, când urmându-le, apar pe masă tot felul de bunătăți. „Rețetele” de viață mi se par prea prețioase, prea impersonale și n-am avut, cred eu, niciodată înclinație spre a deveni un pedagog. Optimismul și zâmbetul mi se trag din Speranță. Fiecare nouă zi, e prima zi din noua mea viață, viață în care scriu, văd un film care îmi face plăcere, ascult muzică bună, recit în gând poezii sau repet texte și monoloage din piese, ca un exercițiu al minții. Aștept și sper că totul va reveni la normal și că ne vom afla iarăși împreună în iubire.
„Dacă nu deveneam actor, mi-ar fi plăcut să fiu medic veterinar, ca tata, sau preot“
- Doamna Anna Piersic, soția dumneavoastră, ce a adăugat anilor petrecuți împreună, încât v-a păstrat lângă dânsa atât timp?
- Liniște, libertate, înțelegere. După tot tumultul vieții, e minunat să știi că undeva, cineva te așteaptă, îți mângâie uneori fruntea și chiar în tăceri simți în inimă căldura de a fi acasă.
- Sunteți un om credincios?
- Firește. Am avut multe legături atât cu biserica, cât și cu preoții. De altfel, dacă nu deveneam actor, mi-ar fi plăcut să fiu medic veterinar ca tata, sau preot. E prea mult de povestit. Nu m-am aruncat însă prea departe. Actorii sunt un fel de preoți ai sufletelor și apoi, dacă nu știați, vă spun eu că în urma unei întâlniri pe care am avut-o cu Patriarhul Daniel, am fost numit de acesta „Consilierul său Patriarhal”. Nu e o glumă! Puteți să îl întrebați!
„Pe părinţii mei îi port cu mine mereu! Mă rog lor şi ştiu că, de undeva de acolo de sus, mă ocrotesc“
- Puțini oameni rămân cu un sentiment de dragoste atât de puternic precum cel pe care dumneavoastră îl purtați părinților, Ștefan și Vera Piersic...
- Pe părinții mei îi port cu mine mereu. Tot timpul! Mă rog lor și știu că de undeva de acolo de sus, mă ocrotesc. Sunt în fiecare fibră din mine. Felul meu de a fi li se datorează deopotrivă și mă recunosc în ei în fiecare gest, în fiecare cuvânt. Mi-e tare dor de ei!
- Ce să facem cu dorul acesta de părinți?
- Îl păstram mereu în minte și în suflet, pentru că nu ni-l poate lua nimeni. E o tristețe fară sfârșit, care nu trece niciodată, fiindcă timpul nu o poate șterge.
- Succesul atât de mare, precum cel pe care îl aveți dumneavoastră, este însoțit de obicei și de orgoliu. În ce relație sunteți cu orgoliul, domnule Piersic?
- Orgoliul există mai mult sau mai puțin în fiecare dintre noi. Eu vreau să cred că l-am strunit într-o măsură rezonabilă. Ăsta e cuvântul: cred că trebuie să avem măsură în toate, altfel ne putem pierde capul, „putem deveni vanitoși, satisfăcuți, în realitate mai tâmpiți”. Și asta e o replică tot din „Străini în noapte” și îmi place de mor! (râde)
- Putem vorbi de un alt fel de iubire între oameni? Se iubește altfel în 2020?
- Nu cred. Iubirea e iubire, așa cum a fost și cu secole în urmă. Ne îndrăgostim, ne pierdem capul, simțim că dorința de a fi cu persoana iubită ne lasă uneori fără aer și simțim cum dorul doare. Greșim, iertăm, uneori urâm, dar toate astea ne fac să ne simțim cu adevărat vii.