de Ștefania Băcanu şi Daniel Şuta

Părinții toxici sunt cei care educă prin două extreme: fermitate și permisivitate, spun specialiștii. De aceea, „cei șapte ani de acasă” nu sunt întotdeauna benefici în dezvoltarea sănătoasă a celui mic. Greșelile pe care ei le fac, că sunt prea severi ori îi lasă prea mult în voia lor, vor atârna greu în comportamentul adultului de mâine, care, cu siguranță, va întâmpina dificultăți în viața socială și emoțiomală. Psihologul Ionuț Ghiugan (medalion) ne-a explicat ce înseamnă, de fapt, această toxicitate, cum afectează viața copilului și ce pot face părinții pentru a corecta o atitudine eronată.

„Pedeapsa fizică este utilizată ca metodă de disciplinare”

- Cum se manifestă părinții toxici?

- „Părinte toxic” este un termen general pentru părinții care adoptă consecvent în relaţia cu propriul copil atitudini şi comportamente ce modelează negativ dezvoltarea şi creşterea sănătoasă a acestuia. Există mai multe comportamente care pot provoca daune unui copil, la nivel emoțional și mental. Printre astfel de atitudini și comportamente se numără: preocuparea părintelui de propria persoană, nu şi de nevoile copilului; nu i se acordă susţinere şi sprijin; părintele se manifestă prin insensibilitate şi nu îşi exprimă afecţiunea faţă de cel mic; se impun standarde înalte sub ameninţarea pedepsei şi, adesea, părintele induce teamă; se impun reguli stricte fără a se ţine cont de nevoile copilului și nu este încurajat să-şi dezvolte autonomia. În situația în care comportamentul inadecvat al copilului este acceptat, iar părintele intervine doar atunci când apar consecinţe grave, sau adultul cedează în fața insistenţei pruncului şi nu este consecvent în respectarea regulilor. De asemenea, mama sau tata utilizează pedeapsa fizică ca metodă de disciplinare a copilului, și tot ei influenţează negativ relaţia copilului cu celălalt părinte (mama sau tata).

- Cumva, aplică metodele cu care s-au confruntat chiar ei în copilărie?

- Da, în categoria „părinte toxic” intră adultul care în copilărie a fost crescut şi educat de o mamă și de un tată ce au manifestat același stil parental disfuncţional. Experiențele din copilărie l-au modelat pe viitorul părinte, iar acesta va adopta ulterior, în relaţia cu propriul copil, acelaşi tipar comportamental. De asemenea, stiluri parentale disfuncţionale se regăsesc şi în cazul celor care au dezvoltat dependență și abuz de alcool sau de droguri şi a celor care suferă de anumite probleme psihice ori tulburări de personalitate. Părinții toxici nu vor ca odraslele lor să plece vreodată de acasă, pentru a nu pierde controlul asupra lor. Le fac toate poftele, le oferă tot ce au nevoie, dar nu acceptă niciun refuz din partea lor. Dacă se întâmplă, este o tragedie personală.

„Au comportamente inadaptive și rezultate slabe la școală”

- Cum se definește acest comportament, care seamănă cu o „moștenire” de familie?

- Istoria fiecărei persoane începe în propria familie. Ambianţa în care va creşte copilul, precum şi stilul parental adoptat de părinte vor determina dezvoltarea cognitivă, afectivă şi socială a viitorului adult. Stilul parental defineşte metode şi strategii educative pe care le foloseşte un părinte în creşterea şi educarea celui mic, în funcţie de cunoştinţele, valorile şi atitudinile sale. Stilurile parentale sunt definite în funcţie de două elemente principale şi anume, gradul de căldură emoţională (capacitatea părintelui de a fi apropiat afectiv de copil, de a fi atent la nevoile şi emoţiile sale) şi gradul de control exercitat asupra copilului (prin stabilirea şi respectarea regulilor, setarea limitelor). Prin combinarea acestor două dimensiuni se pot distinge patru stiluri parentale.

- Care sunt acelea?

- Primul este stilul parental care combină căldura părintească şi controlul. Copiii crescuţi într-un astfel de mediu au încredere în forţele proprii, stimă de sine, dorinţă de afirmare, comunică cu uşurinţă, îşi manifestă curiozitatea şi înregistrează rezultate bune la învăţătură. De asemenea, există riscuri foarte mici ca aceştia să aibă comportamente indezirabile. Apoi, este stilul parental care se manifestă printr-un nivel înalt al controlului, dar unul scăzut al căldurii părinteşti. Copiii crescuţi într-un astfel de stil nu au iniţiativă şi nu sunt spontani, refuză responsabilităţile, au stima de sine scăzută și lipsă de încredere. Adesea, aceştia vor deveni timizi sau rebeli, iar ca adulţi vor manifesta probleme de adaptare şi de integrare. Al treilea este stil parental care utilizează niveluri ridicate ale căldurii părinteşti şi scăzute ale controlului. Copiii crescuţi întocmai după aceste reguli nu au încredere în ei, nu sunt responsabili şi nu perseverează atunci când întâmpină provocări sau neajunsuri în îndeplinirea unei sarcini. Au comportamente inadaptive, sunt impulsivi şi au rezultate şcolare slabe. Și cel de-al patrulea stil se traduce prin niveluri scăzute ale căldurii părinteşti şi ale controlului. Copilul crescut de astfel de părinţi are şanse să aibă un comportament deviant, devenind agresiv, dependent de substanţe, fiind candidatul ideal la delincvenţă.

- Care este cel mai bun dintre cele patru stiluri?

- Numeroase studii de specialitate sugerează că, fără niciun dubiu, cei mai bine adaptați copii sunt cei crescuți de părinți care găsesc o modalitate optimă de a combina căldura și sensibilitatea cu așteptările comportamentale clare. Aceşti părinţi mențin un mediu familial stabil, manifestă acceptare și afecțiune faţă de copil, îi permit acestuia să-şi dezvolte autonomia şi stabilesc adecvat limite comportamentale.

„Stilul parental defineşte metode şi strategii educative pe care le foloseşte un părinte în creşterea şi educarea celui mic, în funcţie de cunoştinţele, valorile şi atitudinile sale“

„Adulţii pot învăţa noi strategii educative“

- Cum ar arăta un echilibru, astfel încât cel mic să fie crescut sănătos, într-un mediu adecvat?

- Pe baza identificării stilului parental adoptat de părinţi, se poate anticipa evoluţia copilului şi se pot face intervenţii de specialitate care să prevină influenţele negative ce vor afecta dezvoltarea normală a micuțului. Adulții pot învăţa noi comportamente şi strategii educative adecvate. Primul pas, şi cel mai dificil, este ca părintele să conştientizeze comportamentele problematice din relaţia cu propriul copil şi să accepte necesitatea unei schimbări. Atunci când suntem crescuţi de părinţi disfuncţionali, este foarte probabil ca acest stil problematic să ne fie familiar şi să îl definim ca normal. În plus, este posibil să negăm aceste experienţe traumatizante din relaţia cu proprii părinţi, mai ales dacă ne-au satisfăcut nevoile materiale.

Există și părinți care fac tot ce le stă în puteri să își crească fiii cât mai bine, să se dezvolte armonios, sănătos și să ajungă oameni de nădejde la maturitate