Main menu

header

821 28 1de Ştefania Băcanu şi Sorin Dumitrescu

Răzvan Nedu vede doar 1%-2%, dar asta nu îl împiedică să-şi trăiască viaţa normal, să urce pe cei mai abrupţi munţi, să facă escaladări şi să îi înveţe şi pe alţii ce înseamnă curajul, optimismul şi determinarea. Este un model nu doar pentru persoanele cu dizabilităţi, ci şi pentru ceilalţi. Este căpitanul Lotului Naţional de Paraclimbing şi face naveta zilnic, de aproape trei ani, de la marginea Bucureştiului până în oraş, schimbând trei mijloace de transport în comun. Iubeşte ceea ce face, nu se plânge niciodată şi transmite încredere prin toţi porii lui. Răzvan şi-a spus povestea într-un interviu emoţionant.

„Când este zi, pot intui obiectele”

- Răzvan, care este povestea ta?

- Povestea mea este la fel ca a tuturor copiilor cu deficiențe de vedere din România. Diferența, pentru mine, a făcut-o ziua în care am ajuns să practic escalada, când m-am urcat pe un perete mobil chiar în curtea școlii speciale unde eram elev. Așa l-am cunoscut pe actualul meu antrenor, cățărătorul Claudiu Miu și Asociația Climb Again.

- Când ţi-ai dat seama că nu vezi?

- Când eram mic, ieșeam să mă joc cu copiii pe stradă și din interacțiunile cu ei mi-am dat seama că ei vedeau lucruri pe care eu nu le vedeam. Știam asta și de acasă, din interacțiunile cu părinții mei sau cu obiectele din prejur, dar conștient am devenit atunci când ieșeam la joacă alături de alți copii. Însă, eu nu afirm că nu văd, pentru că vederea mea variază foarte mult în funcție de lumină. Atunci când este zi și am lumina bună, pot intui obiectele, în linii mari. Dar atunci când este noapte, tot ce văd sunt farurile și becurile de pe stâlpi. Restul este negru.

„Aș putea să fac un implant cu celule stem”

- Nu există nicio şansă să îţi recapeţi vederea?

- Momentan, nu. Singurul lucru pe care aș putea să îl fac este un implant cu celule stem, dar fără vreo garanție că aș putea vedea mai bine. În teorie, are șanse să funcționeze, dar în practică, niciun medic nu mi-a zis să o fac și nici nu a apărut un caz ca al meu în lume care să demonstreze că intervenția ar fi un succes. Nevăzând niciodată mai bine, nu știu ce înseamnă să văd mai mult decât o fac acum, dar pot să îmi imaginez.

- Deci, primul contact cu escalada a fost în curtea şcolii…

- De escaladă m-am apucat acum patru ani și jumătate, când cei de la Asociația Climb Again au venit cu un panou mobil la școala la care eu învăţam. După această primă interacțiune, Claudiu Miu, președintele asociației, m-a invitat la sala de escaladă, unde am început să merg sistematic. Pasionat și atras de acest sport pot spune că am devenit după primul meu cantonament la stâncă, alături de alți copii și tineri nevăzători. Acolo am învățat multe lucruri despre escaladă, dar și despre natura umană - cât de importantă este răbdarea, cât de unici suntem și despre cum avem datoria să găsim metoda sau metodele potrivite pentru noi.

„Este o mândrie să îmi reprezint țara”

821 28 2- Cum reuşeşti să faci escaladă? Nu e uşoară deloc…

- Este dificilă, însă nu periculoasă. Escalada, ca orice sport, trebuie practicat în condiții de maximă siguranță, folosind echipament corespunzător și ghidaj specializat. În urma antrenamentelor, am ajuns să mă familiarizez cu ea, simt cum am nevoie să mă mișc, practic, mi-a intrat în sânge. De multe ori pun mâna fix unde este priza pentru că acolo simt că ar trebui să fie o priză pentru a mă echilibra.

- Ce premii ai câştigat şi la ce competiţii?

- Am ieșit pe locul al V-lea la Campionatul Mondial din 2019 şi pe al II-lea la Master din Imst, Austria. Am mai urcat de câteva ori pe podium și mereu este o mândrie să îmi reprezint țara. Nu sunt un talent înnăscut. Eu trebuie să muncesc mult pentru fiecare reușită, pentru fiecare record personal. Limbajul ceasului mă ajută să mă cațăr și să găsesc prizele. Primesc mereu indicații de la antrenorul meu, de genul: „Mâna stângă la ora 11:00, dreapta la 3:00, iar piciorul stâng la 8:00”.

„Eu nu tratez deplasarea ca pe o corvoadă”

821 28 3- Ce îţi spui când simţi că nu mai poţi?

- Că mai pot un pic. Nu glumesc deloc, este un îndemn pe care îl tot folosim la sală, la antrenamente, la concursuri. Ne ghidăm după el și nu renunțăm niciodată. Am avut momente de frustrare, dar să renunț, niciodată! Atunci când încep un lucru și vreau să îl fac, așa cum este escalada, nu mă dau bătut. Mă țin cu dinții de antrenamentele mele și cer foarte mult de la mine. Asta înseamnă să fii un sportiv de performanță. Pot spune că trăiesc frumos. M-am obișnuit cu condiția mea și am înțeles ce trebuie să fac pentru a trăi o viață independentă. Știu cum, iar acum mă gândesc doar la cum să dau mai departe ceea ce eu știu.

- Cum te deplasezi?

- Locuiesc în Dobroești și merg până în Berceni - Piața Sudului, la Centrul Climb Again. Mi-am format deja un traseu pe care îl parcurg cu un autobuz, două metrouri și ceva mers pe jos. Mă deplasez cu căștile în urechi și cu bastonul alb în mână, am deja un automatism de care sunt conștient. Eu nu tratez drumul, deplasarea, ca pe o corvoadă, este un prilej bun de a-mi exersa capacitățile de orientare și de multe ori am primit ajutorul celor din jur.

„Îi îndemn să îl scoată pe «nu pot» din vocabular”

- Cum reuşeşti să emani atâta încredere şi atât optimism?

- Încrederea a venit odată cu alegerea mea de a face sport. Am prins curaj și încredere în sala de escaladă, atunci când eram la început și mă comparam cu cei din jur. Am văzut că mă pot cățăra mai bine decât oamenii care nu au nicio dizabilitate și am stabilit cu mine că sunt un om normal. Optimismul a venit odată cu creșterea încrederii în forțele proprii, dar și de la echipă. Lotul Național de Paraclimbing are doar sportivi veseli și zâmbitori, râdem mult și credem în ceea ce facem.

- Eşti un mentor extraordinar pentru cei care au nevoie să se ridice şi să îşi accepte soarta. Ce le spui?

- Le spun ce simt, nu am pregătit un discurs standard. Îi îndemn să îl scoată pe „Nu pot” din vocabular și să îl înlocuiască cu „Hai să facem, să vedem ce o să iasă!”. În plus, cred că ajută mult faptul că eu fac lucruri, oamenii mă văd și sunt impresionați. Atunci le explic că Răzvan nu este singurul sportiv cu deficiențe care merge la competiții internaționale sau pe vârfurile lumii. Îi încurajez să viseze, să creadă în ţelurile lor și să muncească pentru ele!

„În România, am urcat pe vârfurile Moldoveanu, Negoiu, Omu şi Ciucaş. Am mai avut și alte ascensiuni, pe unele le-am repetat, dar le-am abordat diferit“

„Realizările cele mai mari sunt cele umane. Cele care aduc schimbare în viața oamenilor din jurul meu”

„M-am bucurat de această experienţă din perspectiva unui profesionist“

821 28 4- Vara trecută ai urcat pe Mont Blanc. Cum ai reuşit?

- Ascensiunea pe Mont Blanc pentru mine, ca și sportiv de performanță, nu a fost o provocare. Un copil, cursant de-ai mei, m-a sunat și mi-a zis „succes în excursie!”, voia să zică expediție, dar nu i-a ieşit. A spus excursie și cred că a și influențat felul în care am simțit expediția, din punct de vedere fizic. Am râs, am zâmbit, am făcut întreceri… M-am minunat de faptul că ceea ce eu ziceam că sunt nori era, de fapt, zăpadă și invers. M-am bucurat de faptul că am avut ocazia să descațăr (n.r. - să cobor) noaptea o porțiune de aproximativ 500 de metri. Mi-a plăcut că nu am mai avut semnal la telefonul mobil și am făcut tot posibilul să înțeleg peisajele din jur. Practic, am trăit clipa și m-am bucurat să am această experiență din perspectiva unui sportiv profesionist. Am arătat încă o dată că imposibilul poate fi posibil.