de Simona Lazăr

Acasă la românii timoceni, timpul curge din nou, în biserică, în limba română. Obiceiurile cele vechi se întorc, dimpreună cu graiul ce adormise în vechile cimitire. Nu ne-am mai văzut de mult. Cam de pe vremea când, lucrând la același ziar, îl luam după mine prin satele Bacăului, în căutarea monumentelor vechi bisericești și a obiceiurilor încă nealterate… Eu puneam întrebări, el fotografia. Stăm acum pe un peron din Gara de Nord, între două trenuri și răsfoim un album de fotografii. E albumul expoziției pe care a deschis-o la Belgrad - „Monumente vechi funerare din Valea Timocului”.

„Piatră cu piatră, povestea unei comunități”

„Știi”, începe să-mi spună Daniel Muraru, fotograful cu ochiul ager și inima generoasă, „de la tine mi se trage nebunia asta cu crucile, cu semnele vechi… Multe dintre bisericile pe care le-am fotografiat la începutul anilor ’90 nu mai sunt decât pe film. Sper ca nu tot ce fotografiez să dispară. Mi-aș dori să rămână peste timp cât mai multe astfel de monumente”, îmi mai zice, în vreme ce eu privesc lung crucile de piatră din Valea Timocului, intrate-n pământ o dată cu legendele neamului. „Monumentele funerare pe care le-am fotografiat în satele românilor timoceni sunt, fiecare luat în parte, o poveste întreagă. Putem spune, piatră cu piatră, povestea unei comunități, care e, din păcate, tratată cu dispreț, cu neglijență, și de noi, și de ei”… Îmi arată, într-un cimitir, câteva cruci așezate în linie, una lângă alta. „În cinci-șase cruci alăturate descoperi istoria unei familii. Aici e străbunicul, alături bunicul, tatăl, fiii…” Vorbesc despre o familie, dar și despre o românitate perenă.

Nume comune, de o parte și de alta a Dunării

Pe românii timoceni, Daniel Muraru i-a descoperit acum cincisprezece veri. „Am fost invitat la ei de Dușan Pârvulovici, odată cu el am intrat între oamenii de acolo. Mi-am făcut prieteni. Mulți își caută rădăcinile românești, dincolo de apă, pe malul drept al Dunării”, îmi spune. „Mi-au dat câteva lecții de istorie. Formidabile. Vor să știe cine sunt, de unde vin. De ce li se zice când români, când vlahi, când sârbi… Lui Draghișa Davidovici, din Negotin, am promis că-i duc, când mă întorc, un dicționar etimologic al limbii române”, îmi zice, povestindu-mi că Elena Ramona Potoroacă, de la Muzeul Astra din Sibiu, care a fost cu el pe coclaurii timoceni, le-a strâns într-o carte cântecele. „E fantastic ce găsești în baladele și doinele lor. Sunt pomenite localități de pe la noi, de prin Muntenia, dar chiar și din Moldova…”. Transhu- manța, bat-o vina! - îi spun și eu. Îmi mai zice că, dacă ești atent, te poți înțelege lesne cu timocenii. „Vorbesc cam ca românii noștri de-acum două-trei sute de ani. Parcă citesc o carte veche… Eu sunt fotograf, ce știu eu despre istoria limbii?, dar simt cum lunecă dulce cuvintele…” La Mălainița - de unde a plecat părintele Boian Alexandrovici, cel care a ridicat prima biserică, după 200 de ani, în care se țin slujbe în limba română -, acolo se păstrează cel mai bine graiul românesc. „În Mălainița, mulți știu foarte bine limba română, o și scriu. Graiul e apropiat de cel oltenesc. În vreme ce în satele aflate mai la nord, graiul pare să-i apropie de bănățenii noștri”.

Legenda fraților Radu și Gruia

A bătut satele timocene cu piciorul. Și pe cele de la munte, și pe cele de la câmpie. Unele sunt „clasice”, cu toate casele așezate grămadă, cu ulițe largi. Altele sunt așezate „pe sălașuri”, „casele și le-a ridicat fiecare în mijlocul moșiei pe care o are”. I-a plăcut și să adune povești de pe la oameni, nu doar imagini. „Pe malul drept al Dunării e un sat, Raduevăț, care are un geamăn pe malul stâng, la noi, la români: Gruia. Se zice că odată, demult, erau doi frați ciobani, Radu și Gruia. A înghețat fluviul și Radu a trecut dincolo, cu oile, dar după aceea s-a topit gheața și nu s-a mai putut întoarce. Cei doi frați au întemeiat fiecare câte un sat, față în față, ăsta, de pe malul drept, s-a numit Raduevăț”. Îmi mai zice că tradiția păstrează un nume și mai vechi al satului - Decebalum - ceea ce-ar însemna că Radu a întemeiat satul pe o vatră mai veche, dacică. „N-ar fi de mirare să fie așa. La Negotin, la Hotelul Kraina, se adună în fiecare sâmbătă pasionaţii de numismatică şi de arheologie. Arată fiecare ce-a mai găsit: monede, fibule de pe vremea romană, și mai vechi. Dacă ar vrea cineva, ar trebui să sape numai un pic şi ar da peste vestigii dacice şi romane. Dar sârbii n-au interes să se vadă că pe locul ăsta au fost strămoși de-ai noştri... Dar nu departe e Felix Romuliana, asta se ştie”. E şi „Tabula Traiana” pe malul drept... În Serbia, mulți își caută „frații” de dincolo de apă. Mereu e câte un Radu care îl caută pe Gruia... „La Dupliana, am un prieten, Novita Neagoevici. A descoperit că are rude de sânge în Balta Verde, în România. De la el de pe sălaș se vede Balta Verde...”.

„Am găsit la ei și o variantă a Mioriței”

Îl întreb când obișnuiește, în vremuri normale, să revină în Valea Timocului. „De obicei, pe 1 decembrie sunt cu ei”, îmi răspunde. „Poate și de Crăciun…” A făcut într-un an Paștele la Mălainița. „Începe să vină tot mai multă lume la biserică… Își regăsesc sufletul, spiritul…” Vreau să știu care sunt tradițiile pe-acolo? „Nu mănâncă miel de Paști, ca la noi. La ei e mai mult carne de purcel pe masă”. De Crăciun, va fi numa’ bine… Apropo de miei - problema nu-i că nu au turme (se vede după cușme că au!). Au chiar și balade pastorale ca ale noastre. „Elena a găsit chiar și o variantă a Mioriței”. Cântecele lor vorbesc despre obiceiuri, dar și despre o istorie comună. „E foarte fain!”, exclamă el. Și-mi povestește cum a fost când au lăsat cartea muzeografei de la Sibiu la biblioteca Academiei din Belgrad. „Manuscrisele lor erau în chirilice, dar nu era slavonă și ei nu înțelegeau ce scrie acolo. Le-am dovedit că de fapt erau scrieri în limba română, scrise cu litere slavonești, folosind și gramatica de acum două-trei sute de ani… Găsești în manuscrisele românilor timoceni, dar și-n graiul lor de azi, o mulțime de arhaisme pe care cred că ar trebui să le studieze un lingvist”. Nu se aventurează să spună mai mult - „nu-i treaba mea să vorbesc despre limbă și grai” - și-apoi crede că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Așa că, dinaintea fotografiilor, descifrăm împreună numele românești, cu litere chirilice, săpate adânc în piatra care se afundă în pământul Timocului…

Cea mai veche este de la 1820

Oriunde în lume, monumentele funerare au și o încărcătură istorică. La Dupliana, în Valea Timocului, povestea parcă e și mai adânc săpată în piatră. „Satul are o particularitate”, îmi zice Daniel Muraru, fotograful care a imortalizat timpul ce s-a cuibărit în piatră. „Dacă în alte localități cimitirul vechi este undeva retras, în câmp, în Dupliana, dacă găsești un loc de veci al unei familii, ai toate șansele să găsești toate crucile acelui neam, de la origine până în prezent. Cred că cea mai veche piatră este de la 1820, iar alături găsești și pietrele urmașilor, până în zilele noastre. Frapant este că dacă în 1820 pe pietre se scria, de exemplu, Ioan Gorneac, în timp, familia Gorneac nu mai este Gorneac, ci are un «ici» la urmă. De aici am și plecat în explorarea mea acum 13 ani, de la momentul în care am văzut prima oară pe pietre aceste nume românești: Mariana, Maria, Ion, Păun. Astăzi, numele de familie sunt puțin schimbate, dar și prenumele. În loc de Ion, Iovanovici, în loc de Marin, Marincovici și altele de genul ăsta. Aș putea să fac un letopiseț întreg cu numele pe care le-am găsit…”.