de Gheorghe Zmaranda şi Daniel Alexandrescu
Departe de lumea dezlănțuită, acolo unde întunericul nu este învins niciodată de lumină, iar apa își susură povestea șerpuind pe pereții umezi ai stâncilor, se scrie o altfel de istorie a Terrei. În templele subterane ale pământului, forțele naturii pun în scenă un spectacol aproape fantasmagoric. Un spectacol pe care puțini sunt privilegiați să îl vadă. Cristian Lascu (foto), un speolog care nu mai are nevoie de nicio prezentare, este unul dintre acei oameni privilegiați. A călătorit în aproape toată lumea, a întreprins expedițiile alături de specialiști din multe țări, dar admite că, și acum, după toată această experiență, este uimit de splendoarea planetei pe care am moștenit-o.
„Peștera Lechuguilla din Munții Guadelupe se află în atenția biologilor de la NASA interesați de posibilitatea existenței vieții extraterestre”
- Mărturisiți că nu mai știți numărul expedițiilor făcute, dar am convingerea că vă amintiți care a fost expediția cu cele mai multe provocări.
- Cred că a fost expediția din Peștera Lechuguilla din New Mexico, aflată în Munții Guadelupe, aproape de El Paso. Acolo sunt multe peșteri uriașe. Lechuguilla are 500 de metri adâncime și un labirint de galerii ce depășesc 250 de kilometri. Este între primele șapte mari peșteri ale lumii. Se spune că este și cea mai frumoasă, deoarece are dublă geneză - solubilizare și precipitare pe baza acidului carbonic, dar și al celui sulfuric. Ea se află în atenția biologilor de la NASA interesați de posibilitatea existenței vieții extraterestre în peșteri vulcanice. Energia necesară metabolismului ar proveni din reacții bazate pe hi- drogen sulfurat. În peștera Lechuguilla a existat probabil un ecosistem bazat pe energie chimică, dar sunt indicii că procesele respective erau active în urmă cu 1-2 milioane de ani. Dar în peștera Movile, de lângă Mangalia, au loc reacții biochimice similare pe seama cărora s-a constituit un întreg ecosistem activ în prezent. Din acest motiv, eu și prietenul meu Șerban Sârbu, specialist în chemosinteza de la Movile am fost invitați de NASA la expediție. Peștera e grea, are puțuri verticale de 50 de metri, strâmtori și pasaje periculoase. Colaborarea în echipă mergea greu căci nu înțelegeam toate deciziile și comenzile colegilor americani. Erau momente de mare stres. Trebuia să stăm cinci zile, dar doi membri ai expediției s-au accidentat atât de grav încât am fost la un pas ca tura subterană să fie anulată. Pentru ambițiile mele profesionale ar fi fost o catastrofă și chiar o mare pagubă financiară. Am făcut eforturi deosebite ca să salvăm expediția și am reușit. Dar a trebuit să ieșim cu o zi mai devreme, cu mobilizarea rangerilor și a alpiniștilor de la Cave Rescue.
- Ce sentimente vă trezesc acum aceste călătorii?
- În mod deosebit m-au entuziasmat și sunt de neuitat expedițiile. Unele au fost simple călătorii de documentare și de vizitare sau împlinirea unor visuri de tinerețe. De exemplu, un periplu de două luni prin 25 de parcuri naționale americane celebre, precum Yellowstone, Grand Canion, Mono Lake și alte faimoase fenomene din Vestul sălbatic, Meteor Crater, Crater Lake, Devill’s Tower, Sequoia, White Sand. Apoi și Gheizere în Noua Zeelandă, natura și cultura bogată din țările din lungul fluviului Mekong, precum Thailanda, Myanmar, Laos. Ca scafandru de peșteri (cave diver) am participat timp de o lună la expediția de cercetare inițiată de Național Geographic în peșterile submarine din Bermude. Misterioase, frumoase, uneori periculoase. Iar Bermuda este un rai de țară. O altă experiență de neuitat a fost cea în care, alături de arheologi egipteni, germani, francezi și norvegieni, am studiat peșterile pictate de locuitorii neolitici ai Saharei Centrale, din Podișul Gilf-el-Kebir, în urmă cu 6.000-7.000 de ani.
„Antarctica și Scărișoara au în comun gheața și informația paleolitică conținută în ea”
- Ați dorit să împărtășiți cu publicul larg parte din experiența și memoriile expedițiilor pe care le-ați făcut de-a lungul timpului și ați lansat la mijlocul anului 2020 cartea „De la Antarctica la Scărișoara”. Prin ce tărâmuri de poveste ne poartă cartea?
- Am avut șansa ca nava olandeză Plancius pe care am fost îmbarcați să urmeze un itinerariu apropiat de traseul micii corăbii cu pânze pornită în expediția Belgica. Racoviță a fost biologul primei expediții științifice din continentul alb. Am trecut pe lângă locuri minunate precum Insulele Shetland de Sud, Țara lui Alexandru, strâmtoarea La Maire, Port Lockroy. Am reușit să punem piciorul pe Insula Cobălcescu. Aisberguri uriașe, banchize, munți înzăpeziți și o mare de smarald rece ca gheața, dar clocotind de viață a fost peisajul care ne-a însoțit tot timpul.
- Din toate locurile extraordinare pe care le are România ați ales să menționați în titlul cărții numele unei comune din Munții Apuseni. Are vreo semnificație aparte pentru dumneavoastră Scărișoara?
- Scărișoara este într-adevăr numele unei așezări de moți de pe Valea Arieșului, dar este și al celebrei peșteri cu gheață aflată nu departe, în Muntii Bihor. Este o peșteră remarcabilă, care găzduiește în pântecele său un munte de gheață, format în mii de ani. Este poate cel mai mare ghețar subteran din lume, de 102.000 de metri cubi sau, în cel mai rău caz, e pe locul doi. Un aisberg rătăcit în pădurile Bihorului! Importanța sa pentru studii paleoclimatice este foarte mare și este cercetat în prezent de echipe interdisciplinare. Racoviță a îndrăgit Scărișoara, era peștera lui favorită. Datorită lui, Peștera Scărișoara a fost declarată în 1938 rezervație speologică, prima de acest fel din România.
- Antarctica și Scărișoara sunt două locuri diferite aparent. Există ceva comun între cele două tărâmuri?
- Este gheaţa și informația paleoclimatică conținută în ea. Din cauza încălzirii globale gheața antarctică se subțiază și se restrânge, dar și blocul de gheață din Scărișoara a devenit cam „melancolic”.
„L-aş întreba pe Racoviţă cum am putea să salvăm planeta minunată pe care am moştenit-o“
- Cartea pe care ați scris-o a fost un omagiu adus omului de știință Emil Racoviță cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la înființarea Institutului de Speologie din Cluj. Închipuiți-vă că vi se acordă privilegiul unui dialog cu profesorul Emil Racoviță. Ce l-ați întreba?
- În ultimii ani sunt tot mai preocupat și îngrijorat de crizele globale de tot felul: criza biodiversității care este tot mai afectată prin reducerea habitatelor și nimicirea pădurilor, criza apelor dulci care periclitează agricultura și deci hrana pentru miliarde de oameni, declinul pescuitului oceanic, poluarea scăpată de sub control, iar mai recent încălzirea globală devine o calamitate accelerată. Și nu pot fi optimist când văd că marile puteri ale planetei, care ar putea coopera pentru a găsi soluții, nu se comportă rațional, ci dimpotrivă, investesc an de an inteligență și resurse uriașe pentru înarmare. Iar dacă într-o zi aceste arme vor fi folosite, civilizația umană va fi în mare pericol. Raco- viță era un mare optimist care credea în puterea rațiunii și a științei. L-aș întreba, deci, care este soluția? Cum am putea să salvăm planeta minunată pe care am moștenit-o și pe noi odată cu ea?