de Andrei Dicu şi Silviu Ghering
Problema resurselor românești gestionate greșit este una socială, pusă pe tapet de la începutul anilor ’90, dar subiectul este, deseori, evitat. Astăzi, dintr-una dintre cele mai mari exportatoare de petrol, România a devenit o abonată la import, iar asta la prețuri mari! Paradoxal, „aurul negru” a fost una dintre comorile subsolului nostru, iar marile puteri ale lumii au concurat pentru petrolul românesc încă de acum 150 de ani. România a fost prima țară din lume cu o producție de petrol de 275 de tone înregistrată în statisticile internaționale. Cum am avut infinit mai mult de pierdut decât de câștigat, vom afla din rândurile următoare.
Paradisul premierelor mondiale
Urmele de petrol lăsate pe ceramica din secolul al II-lea atestă faptul că, încă din cele mai vechi timpuri, subsolul României a fost bogat în hidrocarburi. Petrolul a fost exploatat, pentru prima dată, în Dacia Romană, unde era numit „picula”. Din secolul al XIII-lea, țițeiul a început să fie cunoscut sub numele de „păcură”. La nivel mondial, în 1857, industria noastră petrolieră a stabilit trei premiere. România a fost prima țară din lume cu o producție de petrol înregistrată oficial în statisticile internaționale. „The science of petroleum” a certificat, în 1939, faptul că țara noastră a fost cea dintâi cu o producție de petrol de 275 de tone, înregistrată în statisticile internaționale. A fost urmată de SUA, în 1859, de Italia, în 1860, de Canada, în 1862, și de Rusia, în 1863. Apoi, prima sondă petrolieră comercială a fost construită în România, în apropiere de Moinești. Cele dintâi „instituții petroliere” din țară au fost pompele de la Lucărești (Bacău). Acestea foloseau o metodă rudimentară de rafinare a țițeiului, asemănătoare cu cea folosită la obținerea... țuicii în cazane artizanale! Prima rafinărie industrială a fost construită de frații Mehedințeanu (1856), la periferia Ploieștiului. Instalațiile erau destul de primitive, fiind confecționate din oțel forjat manual. Echipamentul a fost comandat la compania „Moltrecht”, din Germania.
Bucureștiul, primul oraș din lume iluminat cu petrol lampant
Bucureștiul a fost primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant. Combustibilul produs la Ploiești avea calități deosebite. Era inodor și incolor și ardea cu o flacără luminoasă de intensitate și formă constantă, fără fum și fără să lase cenușă sau compuși rășinoși în fitil. Oferta de 336 de lei pentru fiecare felinar elimina orice concurență. Începând cu 1 aprilie 1857, Bucureștiul avea să fie luminat cu 1.000 de lămpi. În anul 1880, producția de petrol a atins 15.900 de tone. Statul român a adoptat, în 1895, o primă lege a minelor, care a deschis drumul capitalurilor străine în industria petrolieră autohtonă. Astfel au apărut cele mai importante companii petroliere românești, dintre care, prima de anvergură a fost „Steaua Română”, înființată cu capital german, în 1895. Doi ani mai târziu, compania petrolieră a construit, la Câmpina (zona în care „Steaua Română” deținea un total de 305 hectare de câmpuri petroliere), cea mai mare și cea mai modernă rafinărie din Europa. Capacitatea de rafinare a fost, la început, de 1.200 de tone pe zi.
Presiunile „aliaților” englezi și francezi
Odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, în anul 1916, armata română aflată în retragere din fața trupelor germane a fost nevoită să incendieze regiunile petrolifere din Muntenia. Nemții au preluat controlul petrolier, au refăcut rapid capacitatea de producție și de export și au redeschis rafinăria „Steaua Română”, în 1917. După încheierea războiului, capitalul german din industria extractivă a început să se diminueze. În 1920, guvernul I.C. Brătianu a pus sub sechestru 23 de societăți petroliere ex-inamice. Invocând prevederile Convenției de la San Remo, aliații englezi și francezi au făcut presiuni pe lângă statul român pentru a împărți aceste societăți petroliere germane. După mai multe runde de negocieri purtate de guvernul Averescu pe de o parte și diplomații englezi și francezi de cealaltă parte, societățile românești au preluat pachetul majoritar de acțiuni, iar restul a fost împărțit în mod egal aliaților. Britanicii au beneficiat de o participare consistentă, prin intermediul societății „Creditul Minier”, înființată în 1919. Englezii au intrat în posesia acțiunilor prin intermediul societății „Anglo Persian Oil Oil Co.Ltd”, viitoarea companie „British Petroleum”. Politica economică a României în perioada interbelică s-a schimbat odată cu adoptarea doctrinei liberale „Prin noi înșine”, care urmărea consolidarea capitalului autohton din economia națională. Noua Lege a Minelor, adoptată în 1924, prevedea că maximum 55%-60% din capitalul și 75% din personalul societăților cu capital mixt trebuie să fie românesc. Mai exista și obligativitatea pentru toate întreprinderile care intrau sub regimul legilor economice de a include cetățeni români în proporție de două treimi între membrii consiliului de administrație, inclusiv președintele. Teoreticianul incontestabil al acestei politici a fost liderul liberal Vintilă Brătianu, ministru de finanțe în perioada 1922-1926.
Ambasadorul Fabricius a venit cu temele făcute
Perioada 1918-1924 a fost una de refacere pentru industria noastră petrolieră, la finalul său înregistrându-se nivelul antebelic al producției, de 1.851.303 tone. Nevoia de a extrage cantități de țiței mai mari, care să acopere necesarul energetic al României Mari, a întâmpinat mari piedici, din cauza lucrărilor de explorare inexistente, a forajului slab, a lipsei materialelor, a uneltelor și a curentului electric. Capitalul american nu a izbutit să intre în posesia acțiunilor deținute de societățile petroliere ex-inamice. Spre deosebire de capitalurile anglo-olandeze sau franco-belgiene, capitalul american nu s-a angajat în înființarea de noi firme petroliere în România. Totuși, „Societatea Petrolieră Româno-Americană”, filiala trustului „Standard Oil”, a ajuns să dispună, prin sporuri succesive, de cel mai mare capital vărsat dintre toate societățile din țară, cu 500 de milioane de lei, în decembrie 1922. În 1936, când Wilhelm Fabricius a fost numit noul ambasador german la București, ministrul de externe Kon- stantin Von Neurath, în instrucțiunile sale către noul demnitar, a descris România drept „un stat neprofitabil și pro-francez”, dar a sugerat că perspectiva unui comerț mai mare cu Germania ar putea scoate românii de pe orbita franceză. Von Neurath l-a instruit pe Fabricius că, în timp ce România nu era o putere majoră în sensul militar, ea avea o importanță crucială pentru Germania grație resurselor de petrol.
Brătianu și Göring au pus țara la cale
În august 1936, Regele Carol al II-lea l-a eliberat pe Nicolae Titulescu din funcția de ministru de externe, iar în luna noiembrie, l-a trimis în Germania pe liberalul Gheorghe I. Brătianu să-i întâlnească pe cancelarul Adolf Hitler, pe Von Neurath și pe Hermann Goring, pentru a le comunica dorința României de a se apropia de Reich. Regele a fost mult mai ușurat când Brătianu a relatat că Hitler, Von Neurath și Göring l-au asigurat că, la acel moment, Germania nu avea niciun interes să susțină revanșismul maghiar și că erau neutri în privința disputei asupra Transilvaniei. Goring, coordonatorul „Planului de patru ani”, conceput pentru a pregăti Germania să înceapă un război total în 1940, s-a interesat special de petrolul românec și a vorbit mult cu Brătianu despre o nouă eră a relațiilor economice germano-române. Germania nu avea petrol aproape deloc, iar pe tot parcursul guvernării naziste, controlul țițeiului din România a constituit un obiectiv-cheie al politicii externe. La finalul lui martie 1939, a fost semnat un acord comercial cu Berlinul. Vorbind din punct de vedere economic, România intra în zona de interese germane. Mașinăria de război a lui Hitler avea nevoie de petrolul și de grânele românești. În schimb, autoritățile de la București doreau să obțină sprijin în cazul unui conflict cu Ungaria sau al unei agresiuni sovietice. În acel an, principalul client al exporturilor românești a devenit Germania, în timp ce nemții ajunseseră principalii furnizori de produse pe care România le importa.
Hillgruber: „Livrările României către Germania au însemnat o treime din consumul general al Reich-ului”
Chiar dacă Al Doilea Război Mondial nu a izbucnit doar din cauza concurenței acerbe în domeniul petrolului, în particular și al resurselor, în general, „aurul negru” a reprezentat mărul discordiei pentru marile puteri. În planurile statelor agresoare, Germania, Japonia și Italia, lipsa cronică a materiilor prime și a carburantului a fost un factor determinant pentru începerea conflagrației. Toți beligeranții erau conștienți de faptul că în vederea duelului armat trebuie să-și asigure rezervele necesare de combustibil. Pe toată durata des- fășurării războiului, petrolul a fost marfa de primă necesitate. În timpul acestei confruntări, destinul României a coincis cu destinul petrolului. Între anii 1939 şi 1940, soarta țării noastre a fost legată și de petrol. România a trecut de la neutralitatea din septembrie 1939 la nonbeligeranța părtinitoare, începând cu mai 1940, așa cum și industria petrolieră a trecut de la o ramură economică afiliată statului și cerințelor pieței libere capitaliste la una încorsetată de celebrul „Ol-Pakt”, semnat între București și Berlin, la 27 mai 1940, care prevedea un ajutor substanțial acordat de țara noastră trupelor Reich-ului, în schimbul protecției în cazul unei agresiuni exterioare. Importanța petrolului românesc pentru Hitler este subliniată de marele istoric german Andreas Hillgruber. Conform analizei sale, „livrările de produse petroliere ale României către Germania au însemnat, în perioada 1939 - iulie 1944, o cantitate de 11.632.000 de tone, ceea ce a reprezentat o treime din consumul general al Reich-ului”.
Cum să faci afaceri... păguboase
Dacă în primele luni ale anului 1940, petrolul reprezenta doar 30% din totalul exporturilor României, în prima parte a anului 1941 el a ajuns la 72,8% din valoarea exporturilor. Produsele petroliere românești au fost exportate în Germania la prețul antebelic, lucru specificat în acordul economic româno-german. Din cauza acestor prevederi, importatorul german a plătit doar 50% din prețul plafon al țițeiului. Statul român a renunțat la drepturile sale - tot 50% din prețul plafon al petrolului - cu contra-avantajul (adică doar pentru o promisiune...) că nemții ne vor oferi armament, tot la prețul antebelic. Ca rezultat, pierderea acumulată a statului român s-a ridicat la 240 de milioane de mărci, doar pentru perioada 1940-1941. Dacă se adaugă și achiziționarea de armament german la prețuri sporite față de cele din perioada antebelică, pierderile României între 1940 și 1943 ajung la suma de 43.033.573.016 lei! Iar asta, în condițiile în care bugetul statului era de 115.920.260.000 de lei.
Davai ceas, davai petrol: 2 miliarde de dolari ne datorează URSS!
Între 1944 și 1945, petrolul nostru a devenit important pentru Armata Roșie. Cantitățile imense necesare sovieticilor în ofensiva către Berlin au fost furnizate de România, fără ca URSS să le plătească, potrivit Armistițiului din 12-13 septembrie 1944. Dacă, inițial, „reparațiile” au fost fixate la 300 de milioane de dolari, în realitate au ajuns la 2 miliarde de dolari. „Sovrompetrol” a fost una dintre societățile mixte româno-sovietice de tip „SovRom”, care a preluat, în mare parte, industria autohtonă de țiței. „Sovrompetrol” a fost înființat la 17 iulie 1945, pe fondul armistițiului cu URSS. Aportul sovietic s-a construit din bunurile inamice confiscate, în special activele societăților petrolifere cu capital german. După naționalizarea din 1948, companiile petrolifere din România au trecut în proprietatea statului și, ulterior, au fost transferate sub conducerea unică a „Sovrompetrol”. Societatea exploata și transforma petrolul și derivatele sale, în mare parte, despăgubiri de război pentru ruși. În perioada 1950-1956, cât „Sovrompetrol” a deținut controlul total asupra industriei de petrol românești, s-au făcut diverse investiții. Au fost potențate conductele, au fost deschise noi exploatări în Moldova, s-a înființat o rafinărie la Onești și s-a optimizat transportul țițeiului spre... URSS. Societatea a fost desființată la 1 septembrie 1956. Cu toate astea, așa cum se observă, România a avut mai mult de pierdut decât de câștigat, „grație” resurselor sale, invidiate de alții. Petrolul nu aduce fericirea, nu-i așa?
Carol al II-lea: „Rusia are intenţia de a depăşi linia de demarcaţie“
La 1 iulie 1940, guvernul român a renunțat la garanțiile anglo-franceze, iar peste trei zile, executivul a publicat o declarație în care anunța hotărârea sa de a urma o politică de integrare „sinceră” în sistemul Axei. O săptămână mai târziu, la 11 iulie, guvernul român anunța ieșirea din Societatea Națiunilor. Însă, cum a observat noul ministru de externe, Mihail Manoilescu, „toate aceste gesturi de prietenie și declarații aveau, într-un anumit sens, un caracter unilateral, întrucât ele nu au fost urmate, de o luare de atitudine a Axei față de România”. Concomitent, însă, pactul dintre guvernul român și cel german, care acționa în numele Axei, s-a desfășurat, cum spunea tot Mihail Manoilescu, „printr-o acțiune de ordin confidențial și diplomatic”. Debutul s-a produs la 2 iulie 1940. După ce Regele Carol al II-lea n-a reușit să obțină legătura telefonică pentru a vorbi cu Hitler, care „se plimba undeva prin Franța”, după spusele aghiotanților săi, monarhul l-a chemat pe ambasadorul german Fabricius, pentru a transmite pe cale diplomatică ceea ce dorise să-i transmită direct Fuhrerului. În jurnalul „Însemnări zilnice”, Regele a arătat ce i-a declarat lui Fabricius, pentru a fi transmis lui Hitler: „România a renunțat la garanțiile anglo-franceze și caută o colaborare mai intimă cu Germania, care ar putea fi chiar întărită printr-o alianță care să fie în folosul celor două țări. Știri sigure arată că Rusia are intenția de a depăși linia de demarcație stabilită în urma ultimatumului și de a se apropia de zona petroliferă, ceea ce reiese din pregătirile militare pe care le face”.
Albert Speer: „Retragerea României din Axă a produs o întorsătură decisivă“
Albert Speer, ministrul Înzestrării Reich-ului, a recunoscut faptul că „retragerea României din Axă, la 23 august 1944, a produs o întorsătură decisivă” în economia de război germană. Producția de petrol a României a înregistrat ritmuri nesemnificative, comparativ cu perioada imediată. Industria petrolieră românească a fost marcată de evoluții și involuții, ca rezultat al bombardamentelor aeriene anglo-americane. Pentru Hitler, zona petrolieră Ploiești a fost un obiectiv prioritar. Alianța româno-germană a avut la bază, încă de la început, llivrările de petrol. În contextul planificării invaziei din URSS (1941), rezervele noastre erau cele mai apropiate. Ieșirea României din alianța cu Germania, de la 23 august 1944, a confirmat opinia lui Hitler, expusă în mesajul din 18 iunie 1941: „Problema petrolului românesc a fost și a rămas vitală pentru Reich-ul angajat într-un război general și total”.
Criza ucraineană a bulversat piaţa carburanţilor, inclusiv în România
După invadarea Ucrainei de către Rusia, prețul petrolului a explodat. Potrivit Reuters, spre finalul lunii februarie, barilul de petrol depășise prețul de 100 de dolari, pentru prima oară din 2014. Țițeiul Brent a atins un maxim de 101,34 de dolari per baril, la începutul tranzacțiilor în Asia, cel mai înalt nivel înregistrat din septembrie 2014. Cotația țițeiului american West Texas Intermade (WTI) a urcat cu 4,22 dolari, sau 4,6% la 96,32 de dolari per baril, după ce a urcat până la 96,51 de dolari, de asemenea, cel mai ridicat nivel, din august 2014.
Cozi uriaşe şi isterie generală
În schimb, potrivit NBC, prețul petrolului a scăzut brusc după prima săptămână a lunii martie, pierzând o parte din creșterea înregistrată în ultima lună, pe fondul întreruperilor de aprovizionare generate de invazie. Prețul petrolului a scăzut în aceeași zi în care prețurile carburantului au atins recorduri în România, iar oamenii au făcut cozi uriașe, pentru a alimenta înaintea unei noi scumpiri. De curând, însă, prețul barilului a crescut iarăși, cu peste 5%, în contextul în care Emiratele Arabe Unite, producător OPEC, par să se distanțeze de declarațiile lansate înainte, conform cărora țara va susține creșterea producției în statele membre, a susținut BBC.
La finalul săptămânii trecute, carburanții standard se comercializau în România cu prețuri cuprinse între 7,85 de lei și 8,30 de lei. Controalele după aglomerația din benzinării se soldaseră cu amenzi de 2 milioane de lei și cu închiderea pentru o lună a unei stații de carburant din Satu Mare.