de Ana Trifan
Viaţa, pictată după moarte
La 20 km de Sighetul Marmaţiei, trecând prin sate unde înaltele porţi maramureşene păzesc case şi curţi de oameni gospodari, veţi ajunge într-un loc în care morţii „vorbesc” în rime, iar cimitirul este o adevărată veselie. Nu, nu vă trimitem la o şedinţă de spiritism, ci în satul Săpânţa, unde cimitirul a devenit motiv de bunădispoziţie.
În Cimitirul vesel din Săpânţa nici măcar culoarea crucilor nu e una serioasă, care să aducă aminte de moarte. Un albastru vibrant, precum cerul din cele mai senine zile de vară, străjuieşte la capul celor îngropaţi aici. Iar pe fiecare cruce de stejar vopsită în albastru de Săpânţa sunt desenate, în culori la fel de vesele (roşu aprins, galben strălucitor), scene ce descriu în imagini viaţa celui care a murit şi redau anumite momente importante din existenţa sa.
Astfel, numai din desene, puteţi afla cam ce ocupaţie a avut cel decedat (a muncit la câmp, a fost tractorist, a tors lână sau a ţesut cergi, a stat mai mult pe lângă gospodărie, s-a ocupat mai mult cu creşterea copiilor etc.)… Bineînţeles, există şi cazuri de leneşi, pe care maramureşenii, neam de om harnici, le înfierează până şi în desenele de la crucea de pe mormânt.
Poezii hazlii despre cei morţi
Şi dacă unele lucruri n-au putut fi exprimate în imagini sau nu le-aţi putut descifra prea bine înţelesul, atunci e de ajuns să citiţi poezioara-epitaf la fel de veselă de pe cruce. Trecând pe aleile din cimitir, mereu îngrijit şi plin de flori, veţi avea senzaţia că citiţi replicile dintr-un film ce îi are ca protagonişti pe locuitorii din Săpânţa trecuţi la cele sfinte.
Poezioarele de pe cruce sunt scrise, în general, la persoana I. Adică chiar cel decedat istoriseşte câte ceva despre viaţa sa. „Confesiunile” pornesc de la detalii despre familie, locul de muncă, detalii despre deces (cum s-au îmbolnăvit, au fost duşi la spital, cât au zăcut, cum i-a călcat maşina sau tractorul, locul unde au murit: pe câmp, în pat sau gătind mâncare, la sobă) şi se ajunge până la aspecte mai delicate. Asta înseamnă că de pe cruci veţi putea afla şi care săpânţean îşi înşela nevasta, care o bătea ş.a.m.d… Nici pe soţiile iubăreţe sau leneşe în ale gospodăriei nu le iartă poeziile-epitaf. La final este precizată vârsta celui decedat sau anul în care a murit.
Vechi de opt decenii
Povestea Cimitirului vesel de la Săpânţa a început să capete formă pe la 1930, când localnicul Stan Ioan Pătraş, sculptor în lemn, pictor şi poet, a realizat primele cruci. Ioan Pătraş s-a născut la 1908, într-o familie cu tradiţie în prelucrarea lemnului. Pe la 14 ani deja începuse să facă primele cruci. Cele mai apropiate de forma pe care o întâlnim astăzi încep să apară de sub mâinile pricepute ale tânărului sculptor în lemn maramureşean prin anii ’30, când artistul începe să pună pe cruci şi poezioarele ironice şi naive pe care le întâlnim astăzi. Pe unele dintre ele s-ar putea să le înţelegeţi mai greu, pentru că au în conţinut cuvinte arhaice sau specifice acestei zone. Nu trebuie să vă supere greşelile de gramatică făcute în epitafurile vesele de pe cruci. Pe atunci oamenii erau mai puţin şcoliţi, iar uneori nevoia de a găsi o rimă pentru cruce bătea gramatica. Trăsnita idee de a pune poezii vesele pe cruci se pare că i-a venit lui Pătraş de la priveghiurile din Maramureş şi de la bocitoare.
În această zonă a ţării, oamenii care-l priveghează pe mort nu numai că mănâncă şi beau bine la pomana acestuia, dar glumesc, vorbesc despre viaţa celui decedat şi participă la tot felul de jocuri. Practic, râd în faţa morţii. Această atitudine neobişnuită vizavi de moarte nu a apărut însă în Maramureş o dată cu Cimitirul vesel. Se spune că maramureşenii au moştenit-o chiar de la strămoşii daci, care nu priveau moartea ca pe un eveniment trist, ci se bucurau că persoana decedată va trece într-o lume mai bună şi râdeau cu poftă la înmormântare.
După cum spuneam, o altă sursă de inspiraţie pentru Pătraş ar fi fost bocetele de înmormântare. În Maramureş, se obişnuieşte să fie angajate… bocitoare. E considerată chiar o ruşine ca familia să nu-şi permită să le aducă pe acele femei din sat pricepute în ale bocitului pentru a-l conduce pe mort pe ultimul drum, petrecându-l cu acel amestec de poezie şi de cântec de jale. Bocitoarele, care, în Maramureş, pot fi deja considerate artiste populare, primesc pentru munca lor din mâncarea pregătită pentru pomană, dar şi bani.
Loc de pelerinaj pentru mii de turişti
Timp de 50 de ani a înveselit Pătraş cimitirul din Săpânţa cu crucile şi cu poeziile sale vesele, ca apoi să meargă şi el să se odihnească pe vecie sub una dintre acestea, lăsând continuarea tradiţiei în grija ucenicilor.
Astăzi, cimitirul de la Săpânţa numără nu mai puţin de 800 de cruci… vesele şi se bucură, anual, de vizita a zeci de mii de turişti români şi străini. Astăzi, doar unul dintre aceştia are drept să facă crucile din cimitir, deşi meşterul nu şi-a desemnat un urmaş pentru munca aceasta.
- Crucea caracteristică cimitirului din Săpânţa a fost înregistrată ca marcă de unul dintre ucenicii lui Stan Ioan Pătraş. Astfel, o singură persoană are dreptul legal să mai realizeze crucile din cimitir, motiv de nemulţumire pentru ceilalţi ucenici ai meşterului şi pentru o parte dintre localnici
- Presa britanică a clasat anul acesta Cimitirul vesel din Săpânţa pe locul patru în topul celor mai renumite cimitire din lume
- Unii dintre vizitatori au fost atât de încântaţi de atitudinea maramureşenilor faţă de moarte, încât şi-au cumpărat şi ei locuri de veci în Cimitirul vesel!
- Localnicii din Săpânţa au avut grijă să vină în întâmpinarea turiştilor şi cu spaţii de cazare. Tariful pentru o cameră dublă la una dintre pensiunile din sat porneşte de la 70 de lei pe noapte
Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi cetea ea
Voi care treceţi pă aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Iară-i cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna
Stai aicea dragă soacră-mea
Cât în lume am trăit
Turda Ion Bilta m-am numit
Multe service am avut
Pădurar şi agricultor
Şi am altoit mulţi pomi
Cooperativa de consum
De preşedinte m-a pus
Am fost şi primar la sat
La toţi nu le-am fost pe plac
O zis că-s om rău în sat
Doră am făcut şi bine
La care o ţinut cu mine
Şi trei copii am avut
Unu de mic o murit
Şi să vă mai spun că
Am avut două femei
Amândouă or fost Anuţă
Şi or fost tare drăguţe
Pe amândouă le-am iubit
Da vă spun le-am stâlcit
Dar acum îmi cer iertare
De la mic şi de la mare
Trăit 66 ani. Mort la 1979
Cât am fost pă lume vie
Anuţa Piştii îmi zicea mie
Şi dacă m-am măritat
Turca Anuţa m-o chemat
Multă lână io am tors
Boriasă... am fost
Multe cerji eu am făcut
Şi la turişti le-am vândut
Două fete am avut
Mărie o mărs în lut
Numai Ileana trăieşte
Pe mine mă pomeneşte
Şi tu Dioca jinere
Domnu vă daie bine
Şi văduvă am rămas
Şi amu io am plecat
Aici lângă al meu bărbat
Că aici a fi mai bun
Nu mi-a traje câte un pumn
Şi viaţa o lăsai
La 63 de ani.
Moartă 1983
Am trăit 49 de ani
Aiasta vreau să vă spun
Cam fost George Băsului
Cât pe lume am trăit
Multe oi am belit
Carne buna-m pregătit
Carne bune nu-i poveste
Şi să o mâncaţi domneşte
Vă dau carne grasă tare
S-aveţi poftă la mâncare
La 1939 adormit
Am trăit 82 de ani
Aci eu mă odihnesc
Măuris Ion mă numesc
Câte zile am trăit
De lucru greu m-am ferit
Mi-au venit on ginere
Şi m-a fost tot binele
Alexandru cel vestit
De mine mult s-angrijit
Să-l trăiască Dumnezeu
Mai mult cât am trăit eu.
1964