de Silviu Ghering și Adrian Barna
În nordul extrem al României, la 60 km nord-est de Botoșani, chiar pe malul Prutului, se află unul dintre cele mai inedite şi, totodată, fascinante sate din ţară. Se numeşte Horia (comuna Mitoc) şi este desprins parcă din romanele fantastice sau din vremurile străvechi ale istoriei. Este numit, sugestiv, „Satul de piatră”.
Parcă ar fi un sat celtic din Epoca Fierului...
O „adunătură” de case şi uliţe care oferă o lume de legendă, misterioasă şi greu de explicat în cuvinte. Pentru oricine trece de indicatorul de tablă care anunţă intrarea în satul Horia, primul aspect care „izbește” privirea sunt construcţiile, case și dependințe în egală măsură. Desprinse parcă din poveștile vechimii, acestea au gardurile din piatră. La fel ca și gospodăriile pe care le înconjoară. Toate, garduri, case, grajduri, coteţe, fânare au rămas „împietrite”, și la propriu, și la figurat, în toată splendoarea lor arhaică, ca un simbol din vremurile imemoriale ale locului. Întreaga aşezare seamănă, dacă acceptați comparația, cu satele celtice din Bretania, Ţara Galilor, Scoţia sau Irlanda, fiind considerat unicat în spaţiul românesc.
Muncă manuală, grea, în malul Prutului...
Casele tradiţionale din Horia sunt de mici dimensiuni, fără etaj şi cu acoperişuri ţărăneşti. Fundaţia, beciurile şi zidurile sunt făcute din lespezi de piatră, cu imperfecţiuni de o fermecătoare naturaleţe. Aşa-i obiceiul de când lumea şi pământul acolo. Lemn nu prea este prin împrejurimi, așa că sătenii, generație după generație, scot piatră chiar din malurile Prutului. Autorităţile locale spun că întregul sat stă pe un important zăcământ de piatră. Sătenii din Horia sunt oameni ai pietrei. Mulţi dintre ei maeştrii pietrari, capabili să scoată „picioarele de piatră”, cum numesc ei metri cubi de piatră, din malul Prutului. Atenție, manual, cu unelte moştenite din moşi strămoşi. Sapă galerii în mal până dau de piatră, o scot la lumină, o fragmentează. Fiecare sătean are grămezi de lespezi de piatră în faţa porții, de vânzare.