de Ștefania Băcanu
Mihai Bobonete, sau Bobiță, așa cum i se spune în viața reală, după numele personajului pe care îl interpretează în celebrul serial „Las Fierbinți” de la PROTV, este unul dintre cei mai apreciați comedianți români, cu o priză la public extraordinară. S-a remarcat în spectacolele de stand-up comedy prin 2003, iar de atunci, drumul spre actorie și televiziune i s-a deschis numaidecât. Și-a dorit de mic să devină actor, dar avea nevoie să fie împins de la spate, ceea ce s-a și întâmplat. Universul a avut grijă să îl aducă în locul care i se potrivește cel mai bine. Și este total recunoscător. Nu s-ar fi văzut făcând altceva. „Las Fierbinți” i-a adus notorietatea și, odată cu ea, au venit și alte proiecte ce s-au bucurat de același succes. Bobiţă a reintrat în rolul vieţii, Mihai Bobonete, şi a oferit un interviu exclusiv pentru www.fanatik.ro, în care a vorbit despre carieră, bucurii, împliniri, frici, dar mai ales despre familie, soție și copiii, fără de care nu ar fi avut nicio șansă să fie unde este acum.
„Fără publicul «Las Fierbinţi» nu am fi ajuns să facem maxim de audiență în sezonul 20”
- Bobo, mai ții minte prima zi de filmare la „Las Fierbinți”?
- Povestea „Las Fierbinți” nu se poate rezuma doar la un răspuns. Aici e vorba despre suflet, inimă și despre o familie pe care am primit-o de la Dumnezeu așa cum nu mă gândeam vreodată că o să primesc. Este, dacă vreți, o altă poveste și o altă viață a mea, iar dragostea publicului și a celor ce se uită la serial a crescut exponențial cu dedicarea noastră asupra proiectului. Fără publicul serialului nu am fi ajuns să facem maxim de audiență în sezonul 20, după 10 ani de difuzare… Nu, nu am fi fost aici, dar faptul că oamenii iubesc serialul din ce în ce mai mult ne dă curaj și încredere să mergem înainte. Prima zi a fost, de fapt, primele zile și, când proiectul era doar o idee, a fost ca un travaliu care nu se mai termina. Povestea e lungă, dar nu uitați că inima acestui serial este un singur om, care a crezut în șansa noastră şi care a albit suportându-ne. El ne-a învățat ce este diplomația și cum să facem să avem încredere în noi… Este vorba despre Dragoș Buliga, regizorul și producătorul acestui serial.
- Există vreo asemănare între tine și „Bobiță”?
- Normal că există, sunt chiar multe pentru că după atâta vreme personajul îți intră în sânge și rămâne sub pielea ta acolo, pe viață. E greu să vă spun acum procentul de cât este Bobiță sau cât este Mihai Bobonete, dar cert este că da, există asemănări între noi.
„În următorul sezon «Românii au talent» aş vrea să văd mai mult umor pe scenă”
- „Românii au talent”, o nouă provocare pentru tine. Cum te-ai simţit în postura de jurat?
- Experiența de la „Românii au talent” a fost unică și spectaculoasă. Pentru prima oară în viața mea eu am fost la spectacol, dar nu pe scenă, ci în fața ei, iar faptul că regula jocului spune că juratul trebuie să-și dea cu părerea despre talentul unuia sau altuia e ceva colosal. Este ceva ce m-a făcut să mă schimb puțin și să am o altfel de viziune asupra televiziunii și, în general, asupra oamenilor. Mi-a plăcut extrem de mult această postură de jurat și îmi doresc să continue multe sezoane de acum încolo pentru că românii chiar sunt talentați și au ce arăta lumii. Mulțumesc și echipei care m-a primit cu brațele deschise și m-a făcut să mă simt special pe parcursul acestui sezon. Îmi doresc ca în sezonul următor să vedem pe scenă mai mult umor, mai mult stand-up comedy, actorie sau chestii care să ne urnească și pe mine, și pe Dragoș Bucur în direcția în care am avea un cuvânt mai avizat de spus. Și nu zic asta ca pe o nemulțumire, ci vreau să o luați ca pe o încurajare pentru cei ce ar putea să facă lumea să râdă, dar nu au curaj, să vină în fața camerelor.
- Ai şi un podcast interesant. Ce invitat te-a impresionat cu adevărat?
- Mulțumesc de apreciere și nu m-am așteptat ca acest podcast sau proiectul „DA Bravo” să fie atât de bine primit și de apreciat de publicul online și nu numai. Totul a plecat de la un soi de antrenament în această artă de a sta față în față cu un om și de a vorbi lucruri care par neinteresante, dar care, la final, să fie revelatoare pentru unii și alții. Iar dacă reușim să mai aducem și câte un zâmbet pe buze, cam ăsta e scopul. Canalul de YouTube a crescut enorm și le mulțumesc tuturor pentru apreciere și pentru faptul că am început să fiu oprit pe stradă și să fiu întrebat de podcast, proiect care este mâna celeilalte părți ale mele, Adrian, sau frățiorul meu care a crezut în el și l-a făcut cap coadă. Chef Joseph Hadad m-a impresionat teribil, dar cam toate interviurile astea mi-au dat mai mult decât mi-au luat și consider că trăiesc o poveste frumoasă în ceea ce privește viața online.
„Dacă vrei să ajungi cel mai bun trebuie să existe și sacrificiu și momente de «NU mai POT!»”
- Ce planuri, ce proiecte mai ai?
- Anul acesta revenim la stand-up comedy și pregătim un spectacol foarte şmecher. Eu, Adrian Văncică, Mihai Rait și Costi Diță ne-am gândit să dăm viață la „Back în Bussines” și îl scoatem în toamna târzie a acestui an. Încercăm să-l rodăm pe ici pe colo, pe la „Harlequin” în Constanța sau pe la „Filarmonica” din Timișoara, ca mai apoi să fugim pe final de noiembrie în U.K., unde vom face spectacol la „Apollo Theatre”, care e un templu al show-urilor de comedie. Fără discuții, o să avem reprezentaţii și pe 18, 19, 20 sau cum s-or stabili datele. Iar la Sala Palatului, în decembrie. Ne vedem până atunci în Sezonul 21 „Las Fierbinți” din toamnă, în Sezonul 3 „DA Bravo Podcast”, tot în toamnă, și „Românii au talent”, forever and ever.
- Eşti angrenat în multe proiecte. Ai simţit vreodată că nu mai poţi?
- De foarte multe ori, pentru că munca asta în domeniul televiziunii și al show-ului, în general, este epuizantă, necesită implicare peste puteri și, dacă vrei să ajungi cel mai bun sau printre primii în orice ai face, trebuie să existe și sacrificiu și momente de „NU mai POT!”. Nu m-a obligat nimeni să fac ceea ce fac și realizez totul cu mare plăcere, pentru că ăsta a fost visul meu, să muncesc ceva care să-mi facă plăcere indiferent de cât de greu va fi. Îmi doresc să fac lumea să râdă în continuare și să am resurse să pot merge mai departe în ceea ce mi-am propus, iar momentele astea de „Nu mai pot” au rostul lor și sunt binevenite.
- Ai făcut, faci multe compromisuri de dragul carierei?
- Nu aș face multe pentru că mă consider un om integru, care a crescut și a dobândit niște valori mai presus decât banii. Nu mă mai gândesc acum la partea financiară și ce averi aş fi putut avea sau cum să fac să devin mai bogat. Nu cred că fericirea o regăsești în conturile doldora. Nu spun că banii nu sunt importanți, dar sunt persoane care trăiesc fericite și fără conturi cu multe zerouri. Eu am fost cheltuitor și nu am spus niciodată NU la nimic copiilor sau soției, așa că au avut ei grijă să nu agonisim averi. (râde) Dar, pe de altă parte, suntem fericiți cu tot ce avem și așa cum suntem.
„Pe Cătălina am cunoscut-o la discotecă, a fost dragoste la prima vedere”
- Care este cea mai mare temere a ta?
- Mi-e frică de singurătate și nu pot dormi în întuneric, mi-e frică de trădare, dar și de minciună, mi-e frică de prostie sau de mintea odihnită, mi-e frică de mine cel ce am fost și am o ușoară teamă că povestea mea se va sfârși mai devreme de final. Dar pentru toate astea există Laura sau cea care deține cheile tuturor ușilor încuiate din mintea mea. Fac terapie de ceva vreme și este un lucru la fel de important ca sportul sau ca alimentația în viața unui om. Mă ajută enorm terapia și sunt momente în care, fără sfaturile terapeutului, nu aș putea singur să găsesc calea așa de ușor.
- Ce ai învățat de la părinții tăi? Ce fel de modele ţi-au fost?
- Am avut o copilărie liniștită și fericită, chiar dacă părinții noștri munceau de dimineață până seara târziu. Norocul nostru l-au reprezentat bunicii, care erau aproape tot timpul, iar atunci când nu se aflau, mama și tata ne învățau de bine. De la tata am moștenit puterea de a trece peste orice moment cu încredere și cu autosugestie, iar de la mama am preluat umorul și disponibilitatea de a socializa cu oricine, oricând. Astea, așa la prima mână, căci educația pe care ne-au dat-o părinții este cea mai importantă și pentru asta le suntem amândoi recunoscători, atât eu, cât și Adrian.
- Pe Cătălina când ai cunoscut-o? Care este primul cuvânt care-ți vine în minte când te gândești la ea?
- Pe Cătălina am cunoscut-o într-o seară la cantina internatului liceului „Mihai Viteazul” din Slobozia. Era ceva discotecă sau petrecere... Şi, de când am văzut-o, a fost dragoste la prima vedere. Când mă gândesc acum la Cătălina îmi vine în cap cuvântul „Împlinire”. Fără ea, alături de mine de aproape 30 de ani, nu aș fi reușit să fiu eu cel de azi și nici să am ce am sau să mă bucur de toate astea.
„Când unul dintre copii îmi spune «Te iubesc, tati», Pământul poate să se oprească și să rămână așa”
- Mereu ai vorbit frumos despre soţia ta şi despre relaţia voastră. A fost mereu totul roz?
- Momente grele au fost și ele, dar pe cine interesează acum asta? Vă dați seama că, în ăștia 30 de ani nu a fost doar lapte și miere, însă, important este că, de fiecare dată, am reușit să trecem cu bine peste și că am avut puterea să acceptăm și să ne bucurăm de prezent.
- Care este secretul unei căsnicii durabile?
- Nu cred că există o rețetă a căsniciei fericite și nici un șablon pe care să îl aplici când vine vorba despre creșterea propriilor copii. E așa, o treabă naturală pe care o ai în vene și se ajustează pe parcurs.
- Că tot ai amintit de copii, cum este tăticul Bobonete?
- Copiii… Aici e mai mult de dezbătut și credeți-mă că trăiesc o frumoasă poveste de dragoste și cu Octav, care are 12 ani deja, dar și cu Maria care, la 7 ani, încearcă să mă cuprindă în brațele ei micuțe și firave. Iar atunci când unul dintre ei îmi spune „Te iubesc, tati!”, atunci poate Pământul să se oprească și să rămână așa… Eu nu mai am nevoie de nimic.
„Mama m-a susținut de la început și ei îi datorez împlinirea multor visuri”
- În 2003 ai decis să faci stand-up comedy. Cine te-a inspirat?
- 12.12.2003 a fost prima urcare a mea pe scenă la Cafe Deko (TNB) și omul care a crezut de la început în mine, și o face și acum fără să-i datorez ceva, este Dan Chișu. De fapt, dacă nu ar fi fost așa vizionar în direcția asta, nu ar fi existat stand-up comedy de aproape 20 de ani deja. Aaaa, și atenție! Vedeți și la ce nivel s-a ajuns, câte cluburi avem dedicate, câte show-uri au băieții și fetele noului val, câte spectacole se fac la Sala Palatului sau prin Europa, câte emisiuni tv și așa mai departe... Dan Chișu, de la el a plecat totul.
- Dar la actorie cum ai ajuns?
- La actorie m-am gândit încă de când eram la Craiova, dar nu am avut curaj să o fac până când viața nu mi-a dat brânci și până când vântul nu mi-a „bătut” în foc și în pânze să mă aducă în București. Mama m-a susținut de la început și ei îi datorez împlinirea multor visuri. Dacă nu era mama… Nu eram eu! Nu Octavian Strunilă mi-a deschis ochii, ba chiar aș putea spune că s-a străduit constant să mi-i „închidă” prin comportamentul pe care l-a avut de-a lungul timpului față de mine. Dar nu judec și nu îmi pare rău de nimic, poate doar de faptul că aș fi putut face mai multe în direcția asta și, dacă aș fi fost atunci mai înțelept, acum am fi putut fi prieteni de o viață.
„Când eram copil, mi-am cusut colegii de pat în tabără“
- Cum a fost copilăria ta? Ce trăsnăi făceai?
- Eheee, la Craiova am făcut multe tâmpenii pentru că eram la bunici, iar părinții mei nici acum nu le știu pe toate. Nu vreau să scormonesc trecutul și nici să vă spun cam la ce nivel eram cu trăsnăile, pentru că diferența de timp sau, dacă vreți, timpurile astea nu permit nici cu mintea să gândiți cum am putut face atunci chestiile alea. Haideți să zicem că puneam și eu pastă de dinți pe clanța ușii sau că mi-am cusut colegii de pat în tabără. (râde)
- Mergeai în vacanţe la bunici?
- Vacanțele mele erau doar la bunici pentru că, locuind cu ai mei în Bărăgan, plecam la Craiova și stăteam între Craiovița și Valea Roșie. Am avut parte de vacanțe foarte faine, cu ștrand și mers la pescuit la Giormane, cu iubite și beții adolescentine, cu mers în discoteci și fumat „la poștă” în scara blocului. Cu „3, 5, 8” și „Renț” până când se lumina de ziuă… cu de toate.
- Cu fratele tău, Adrian, cum te înţelegeai?
- Cu Adi nu am avut niciodată mari divergenţe. În afară de câteva cafteli frățești pe cine știe ce copilărisme, nu am avut niciodată o problemă majoră și asta se vede acum în relația noastră, la aproape 80 de ani pe care îi avem împreună.
„La pescuit, stăm ca doi proşti în bătaia vântului sau a soarelui şi ne încărcăm ca acumulatorii“
- La pescuit mai mergi?
- Pescuitul este viața mea și este clipa aceea în care mă deconectez total și mă conectez cu natura. Am momente când stau pe barcă cu Nicu Adrian Ana, partenerul meu de pescuit la LRS, și, în general, pe barcă nu vorbim cu orele… Stăm ca doi proști în bătaia vântului sau a soarelui și ne încărcăm ca acumulatorii. Îmi place Delta Dunării de mor și consider că este un loc unic pe acest pământ. Oamenii de acolo, apa, casele… Totul e un basm și mă bucur că fac parte din el.