de Valentin Țigău

După două pelicule cinematografice jalonate de succes, cu multe premii naționale și internaționale, „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” (primul film în limba aromână) și „Între chin și amin” (primul film despre „experimentul Pitești”), regizorul Toma Enache (foto) revine cu un film-etalon - „Enescu - Geniul şi Prinţesa” -, care are în centrul său viața și opera celui mai cunoscut muzician român din secolul XX. Geniul lui George Enescu a marcat arta contemporană mondială, iar dacă adaugi și un love story copleșitor și o distribuție extraordinară, există premisele unui film „de epocă” așa cum românii nu au mai avut de multă vreme.

„Dacă te cufunzi în lecturi despre Enescu, dai peste multe informaţii pe care simți nevoia «să le spui»”

- Toma Enache, spune-mi cum s-a născut ideea acestui film?

- Mi-am dorit mai demult să fac un film despre Enescu. Citisem o grămadă de lucruri despre el, dar ceva mi-a atras atenția: faptul că atunci când a murit, pe 4 mai 1955, maestrul era doar cu câinele lui, în hotelul parizian Atala, al unui român pe nume Florescu. O imagine care pentru mine a devenit obsesivă. Eram în Moldova, la galele pentru filmul „Între chin și amin”, mergeam prin diferite orașe și pe ruta mea un indicator arăta spre „Casa Memorială Tescani - George Enescu și Maruca Cantacuzino”. Eram mereu în grabă și nu reușeam să mă opresc, până-ntr-o zi când mi-am spus: „Dacă nici de data asta...”. Am întors mașina spre Tescani. Am văzut casa lui Enescu și acum știu că de la început am avut în cap gândul să fac un film despre Enescu.

- Ce a însemnat realizarea acestui film pentru scenarist? Dar pentru regizor? Ce te-a atras la Enescu?

- Enescu are o poveste de viață fabuloasă. Cu cât citești mai mult despre el, cu atât ești mai fascinat de personalitatea lui, de genialitatea lui, de generozitatea lui, de relația de prietenie extraordinară pe care a avut-o cu un alt copil-minune al muzicii, violonistul Yehudi Menuhin, cel care a vorbit atât de frumos despre el în timpul vieții lui Enescu și după aceea. A fost una dintre cele mai frumoase relații maestru-discipol și nu s-a deteriorat niciodată. Concret: dacă te cufunzi în lecturi despre Enescu, dai peste multe informaţii pe care simți nevoia „să le spui”. Afli amănunte interesante, cum ar fi că la 2 ani voia o vioară, că tatăl lui i-a adus una de jucărie și Enescu a aruncat-o în foc, pentru că voia o vioară reală, nu o jucărie. La 5 ani compunea. La 8 ani studia la Conservatorul din Viena. La 8 ani! După alți 4 ani, pleacă la Paris și studiază la Conservator vioară, pian și compoziție. La 16 ani i se cântă Poema Română la Teatrul Chattelet din Paris, cu orchestra Colonne... Apoi, povestea lui fabuloasă de iubire cu prințesa Maruca Cantacuzino. Enescu spune că „a iubi înseamnă ceva grav și definitiv și care se întipărește pentru totdeauna”... Ceea ce i s-a și întâmplat!

„Doamne, ce muzică de film a scris Enescu!”

- Dar, Toma Enache, cum ai gândit acest film, în ce cheie regizorală?

- Mi-am spus așa: „Ce om fabulos!... Și nimeni n-a făcut un film artistic despre el!”. Cât de frumos este să pui într-un film o poveste de dragoste fără egal, cum este cea dintre Enescu și Maruca, și o altă poveste extraordinară: crearea operei „Oedip”! Când am citit că i-au trebuit 25 de ani să compună „Oedip”, că partitura operei a fost trimisă împreună cu tezaurul României la Moscova și recuperată abia după ani buni, că el singur consideră opera „Oedip” cea mai importantă lucrare a sa din punct de vedere muzical și drept cel mai important lucru pe care l-a făcut, mi-am zis: „Există un subiect de film mai bun ca acesta?”. La care adăugam: „Doamne, ce muzică de film a scris Enescu!”. Mă gândeam, când lucram la scenariu, cât de potrivite pentru filmul meu sunt anumite bucăți muzicale din Poema Română, din „Oedip”, din Rapsodie, din Balada pentru vioară...

- La așa multă informație, n-ai avut tentația să faci un documentar artistic înainte de un lung metraj artistic?

- Povestea lui e prea frumoasă și profundă ca să nu faci un film artistic cu un impact în sufletele oamenilor, așa cum Enescu merită. Mai e ceva: Enescu trebuie să fie redescoperit și ca om bun și generos, ca prieten adevărat, ca personalitate de talie mondială, ca un geniu care vine dintr-o familie... Costache și Maria... Imaginați-vă! Doi părinți care, după ce au avut 11 copii care au murit, au spus „Hai să mai facem unul”. Și a ieșit George Enescu!... Lucrurile astea sunt incredibile.

„Mi-aș fi dorit să filmez și în casele memoriale Enescu, dar nu a existat o deschidere de colaborare”

- Ai mers pe urmele lui Enescu, ca să te inspiri...

- Am fost mai mult în Moldova deși voiam să filmez mai mult în București, la Sinaia... În Moldova, în orice instituție importantă intram, nu exista să nu aibă vreo legătură cu Enescu. Am fost la Facultatea de Arte George Enescu: cum intri, în stânga, e o pictură cu Enescu, cu Regina Maria, un citat din Enescu, vreo două sculpturi. La Ateneul Național din Iași, la fel: statuie, tablouri Enescu, lucruri care au legătură cu perioada veche... Carmen Sylva - și când rostesc acest nume vă amintesc legăturile dintre Enescu și familia regală. La Casa Sadoveanu, am stat pe scaunul lui Sadoveanu și am aflat că, în casa marelui scriitor, Enescu și Maruca au stat doi ani. Și atunci, am zis: „Trebuie să filmez mai mult aici, în Moldova”. Mi-aș fi dorit să filmez și în casele memoriale Enescu, dar nu a existat o deschidere de colaborare, de parteneriat și atunci am mers către aceia care au înțeles importanța demersului nostru.

„Scenariul a urmat două fire: povestea de iubire dintre Enescu și Maruca și povestea scrierii operei «Oedip»”

- Filmările s-au făcut în timpul pandemiei. A fost greu?

- Când ne-am apucat de film, vara asta, pandemia era oarecum pe sfârșite. Dar filmul s-a scris în pandemie: în vara lui 2020 și în 2021, scriam scenariului cu Covidul în spate (vă dați seama, am trecut si eu prin asta), în condiții de carantină, a fost aproape un act eroic. Și am citit toate scrisorile și telegramele lui, de când era copil până la moarte, tot ce s-a publicat despre Enescu. De la mărturisirile lui, la biografii și interviuri, la cele scrise de Maruca Cantacuzino și de Nae Ionescu...

- Ne poți dezvălui câteva idei ale scenariului?

- Scenariul a urmat două fire: povestea de iubire dintre Enescu și Maruca și povestea scrierii operei „Oedip”. A cunoscut-o pe Maruca și s-a apucat să scrie „Oedip”. A terminat „Oedip” și a luat-o de soție după premiera de la Paris. Viața lui Enescu a fost tumultuoasă: în timpul Primului Război Mondial a făcut o orchestră, la Iași, cu care cânta ca să ajute, prin strângere de fonduri, armata română. A strâns fonduri și pentru orga Ateneului Român din București. A inițiat premiul George Enescu pentru tineri. A sprijinit mulți oameni. Când mergea în străinătate și era invitat să cânte sau să dirijeze din muzica lui spunea: „Dar nu pot cânta și o altă lucrare, scrisă de un român?”. Generozitatea lui era incredibilă.

„Veniți să dați o probă pentru un film de epocă”

- Îndrăznesc să-ți cer și mai mult: personaje, actori?

- Mircea Dragoman, actor al Teatrului Evreiesc din București, este George Enescu. A venit la casting alături de alte sute de actori. Un lucru important: în anunțul pentru casting nu am spus „veniți să dați o probă pentru rolul George Enescu”. Am spus: „Veniți să dați o probă pentru un film de epocă, o poveste fascinantă din interbelic, pentru un rol principal masculin. Înalt, brunet, cu ochi albaștri”. Asta era descrierea pentru casting. Pe lângă faptul că am avut norocul ca Mircea Dragoman să semene atât de bine cu Enescu - mă refer nu doar la asemănarea fizică dar, din ce citisem eu, chiar și vocea și modul în care glumea, se enerva... Eei, nu se enerva așa des, era oarecum mai calm. Am observat toate astea într-un casting compus din patru probe, din care ultimele trei probe au fost cu momente din film, iar ultima probă a fost în costume de epocă. Toată lumea are imaginea binecunoscută a lui Enescu. Din punctul meu de vedere, când faci un film artistic, personajul principal, actorul trebuie să semene destul de bine. N-ai cum să nu te raportezi la imaginea lui clasică. Dar pe lângă asemănarea fizică necesară, trebuie să fie și un bun actor, ca să poată interpreta și stările unui compozitor de geniu - când compune, când iubește... Sunt foarte bucuros că am reușit să găsesc un actor care să semene cu ceea ce-mi doream eu pentru acest rol, să-l întrupeze pe George Enescu. Un alt personaj principal este Maruca Cantacuzino, interpretată de Theodora Sandu, actriță la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești. O Maruca așa cum mi-o imaginam și mi-o doream eu să fie. Vreau să o menționez aici și pe Iulia Gorneanu, care a interpretat-o pe Cella Delavrancea. Ea a venit în echipă și cu numeroase piese din colecția personală: bijuterii, cercei, mărgele, poșete, eșarfe, pălării, tot felul de accesorii.

Printre actori se numără Cezara Dafinescu, Manuela Hărăbor, Cristian Şofron, Adrian Titieni, Kira Hagi

- Care sunt vârstele lui Enescu, în film?

- Filmul îți permite să faci o incursiune în viața cuiva și mai ales poți alege. Dacă e ceva care a fost cu adevărat greu, a fost alegerea în scenariu a ceea ce voiam să spun despre Enescu, pe etape de viață și ca întreg. M-am întrebat: ce trebuie să fac? Să arăt ce copilărie a avut Enescu, să arăt cât de greu i-a fost când s-a dus la școală sau cât dorea să câștige premiul pentru vioară ori când a căzut și și-a rupt mâna? Să spun poveștile de iubire dintre el și... cele care au fost în viața lui, până să o cunoască pe Maruca?... A avut chiar un copil cu altcineva: o fată, care mai târziu a ajuns croitoreasă la Opera Română. A avut chiar și un frate vitreg, pe care tatăl lui l-a făcut cu o poloneză: pictorul Dumitru Bâșcu. Sunt atâtea povești care puteau fi sau nu într-un film artistic despre George Enescu. Eu am ales perioada când a început să scrie „Oedip” și a cunoscut-o pe Maruca. Aceste două lucruri corespund, așa a făcut întâmplarea și de asta am și putut face acest film așa.

- Mi-ai spus despre Mircea Dragoman în rolul Enescu. Ce alte nume regăsim în filmul tău?

- Cezara Dafinescu e Regina Elisabeta, care știi cât a făcut pentru Enescu, pe care-l considera ca pe un copil al ei. Au avut o relație specială: Enescu cânta cu Regina, venea deseori la Peleș. Manuela Hărăbor o interpretează pe Missy, Regina Maria, cea mai bună prietenă a Marucăi. Acesta e motivul pentru care Regina Maria apare în film: ca prietenă a Marucăi și a lui Enescu, bineînțeles. Filmul nu este despre ea. Nu ne interesa povestea de viață a Reginei Maria pentru că nu e loc de desfășurare. Da, avem o distribuție cu actori mari ai filmului românesc și îți mai spun câteva nume: Kira Hagi, Constantin Codrescu, Adrian Titieni, Cristian Șofron, Pavel Ulici…

„A iubi înseamnă ceva grav și definitiv și care se întipărește pentru totdeauna“ (George Enescu)

„Cred că va fi un film de impact“

- Ce mai ai de făcut până la premiera din primăvara anului viitor?

- Avem de făcut postproducția și avem nevoie de imagini de arhivă din perioada interbelică, pe care trebuie să le cumpăr din Franța și de la Londra, avem nevoie de drepturile pentru muzică... sunt cheltuieli foarte mari și așteptăm parteneri și sponsori, în continuare. Apoi, mi-aș dori să fac niște filmări exterioare, iarna.

- Toma Enache, ce loc crezi că va ocupa filmul tău în cinematografia română contemporană?

- Cred că Enescu va fi un film de impact, care va da o stare de spirit românilor. Nu știu câte personaje de forța lui George Enescu are România. În esență, acesta a fost motivul principal pentru care mi-am dorit să fac un film despre el. Este un geniu de talie mondială, cu o poveste de viață fabuloasă, cu o poveste de iubire extraordinară și cu o poveste de creație unică!

Într-o formă de zile mari, actorul Mircea Dragoman îl întruchipează magistral pe geniul muzicii româneşti, George Enescu

„Am colaborat cu Stefano Nicolao, care are trei nominalizări la «Oscar» pentru costume realizate în alte filme“

- Trebuie să-mi spui și ceva despre scenografie, decoruri de epocă, recuzită...

- Da: avem mașini, trăsuri de epocă... palate, case de la 1920... Am avut niște locații emblematice extraordinare! Să vorbim despre Muzeul de Artă din Ploiești, care este, de fapt, casa bunicului lui Ion Ionescu-Quintus. O minunăție! Casa Cincu de la Tecuci, Casa Sadoveanu unde a stat Enescu 2 ani. Casa Regina Maria din Iași, Hotelul Traian, Opera Națională din Iași în care Enescu a cântat, Opera Națională din Bucureşti în care Enescu a dirijat în 1928, Ateneul Român în care Enescu a cântat în 1905 „Poema Română”, Filarmonica Moldova Iași, Filarmonica Paul Constantinescu din Ploiesti... Oamenii de acolo... Îl amintesc pe dirijorul Vlad Vizireanu care a venit de la Los Angeles ca să dirijeze în filmul meu. Pe producătorii executivi, care au „ținut în mână” producția: Marta Maria Mocanu și Elena Enache. La costume, am avut o colaborare extraordinară pentru protagoniști: Stefano Nicolao de la Veneția, care are trei nominalizări la „Oscar” pentru costume realizate în alte filme...