de Valentin Țigău

Sărbătorile de iarnă, în Apuseni, au farmecul de nespus de altădată. Pare că ultimele decenii nu au reușit să șteargă sutele de ani și mileniile de creștinism nealterat, de dulce și calină legănare a tradițiilor, prin văile munților, pe firul apelor, pe la casele cu acoperișuri de șindrilă... Viața pare să curgă în tiparele de la începuturile lumii, cu postul ținut până la capăt, cu colindele din Ajun și colăceii de pus în straița copiilor. Vă propun, deci, să ne așezăm și noi în mijlocul unui grup de colindători, într-un sat ori altul de pe-aici, din Țara Moților și să-ntrebăm: Primiți cu colinda?

Cu colinda, în Ajun, la Ampoița

Într-o altă iarnă drumurile mele de reporter m-au dus până-n satul de pe Valea Ampoiului unde lumea părea să curgă în armonie cu sfaturile preotului Alexandru Barna. „Nu-i om mai cinstit de semeni în sat decât preotul, nu-i vorbă mai ascultată decât a lui!”, îmi spuneau localnicii, care m-au povățuit să ajung „la părintele”, dacă vreau să aflu cum este cu tradițiile locului, că, no, m-o primi părintele cu ușa deschisă, așa cum îi primește și pe copii, în Ajun, cu colinda!... Și-așa o fo’! „În Ajunul Crăciunului, primii care ne vestesc Nașterea sunt copiii mici. Din agora Ampoiței ei pleacă cu străicuțe, cu sănii și cântă: «Colăcei, bătrână; hai, ne dați sau nu ne dați!». Și fiecare familie iese în poartă și le pune în straiță mere, nuci, colaci. Abia pe la prânz ajung copiii acasă”, îmi povestea părintele Barna. „Este cea mai mare bucurie și pentru ei, și pentru noi, pentru că ne aduc pentru prima dată vestea Nașterii Domnului”. Seara vin colindătorii tineri, junii, bătrânii. Bărbați, pentru că aici femeile nu merg la colindat. Încep cu casa parohială, continuă la persoanele mai importante din sat, precum primarul, învățătorul, secretarul, profesorii etc., apoi ajung la fiece gospodărie. „În prima zi de Crăciun, tot satul vine la biserică în haine tradiționale românești, iar dacă nu au un costum complet, își pun o cămașă, un pieptar ca să amintească de sărbătoare”. În Ajunul Crăciunului, pe lângă bucatele gătite după rețete străvechi, nu lipsesc de la nicio casă colăceii, care se dau la colindători! Am purtat dialogul despre obiceiurile satului din Apuseni, în vreme ce clopotul bătea și, în strană, dăscălița citea din Cartea Sfântă. Lângă noi, o bătrână, ascultându-l pe părintele, își ștergea pe furiș o lacrimă. „Eu îmi amintesc că atunci când eram copil mergeam la colindat împreună cu fratele meu și câțiva copii. Îmi amintesc de mama, care ne punea să repetăm colindele să nu ne facem de râs, ne educa și ne forma în dragostea de Dumnezeu. Ne spăla, ne gătea frumos, ne hrănea și ne spunea să nu-i facem de râs în sat. Făceam concursuri împreună cu ceilalți copii, care colindă mai frumos, care recită mai frumos. Pentru mine a fost lucrul cel mai minunat din viață mersul la colindat...”.

Cu bizăreaua, pe cărările munților

Tot despre tradiițiile Apusenilor, în Ajun de Crăciun, mi-a istorisit într-o seară de iarnă și Maria Cioca. Pasionată de tradiții, femeia le-a strâns într-o carte și le-a dat „drumul în lume”, să se afle până la marginea țării despre aceste obiceiuri. În dimineața de Ajun, îmi zicea Maria Cioica, socăcițele aprind focul și se pregătesc să bage în cuptor colacii și pâinea pentru Crăciun. Copiii, cei mici până în 10 ani, pleacă prin sat „cu bițăratul”. Sau „cu bizăreaua”. Colindă pe ulițele înnămețite, bat din casă în casă, transmițând mesajul Nașterii Pruncului Iisus. „O vinit Ajunul lui Crăciun, cu un ceas bun și cu zile multe!”. Gospodarii îi servesc cu felii calde de cozonac umplut cu dulceață de fructe de pădure, cu nucă sau cu rahat. La fiecare gospodărie primesc mere, nuci și colăcei. „Noi ieșim, Dumnezeu intră!”, menesc apoi casei aceleia micii colindători. Și merg mai departe. La altă casă... „Bițăratul” celor mici e primul semn al marii sărbători creștine. Dar „bizăreaua”, ce este ea? Ne-a deslușit asupra acestui obiect cu nume misterios tot Maria Cioica (originară din Lupșa), neobosita culegătoare de folclor a Apusenilor. „Este făcută din lemn de răchită, ținut o noapte la rece, de îngheață. După aceea, cu mezdreala se fac din el plete-plete”. „Ce-i mezdreala?”, apare din nou întrebarea pe buze. „Mezdreala este o bucată de fier ascuțit, cu două mânere laterale. O lamă. Și cu ea se julește bucata de lemn și se fac plete frumoase. Merg cu bizăreaua copiii, ca și cum ar merge cu un baston”. Un flăcăiandru care ne-a ieșit în cale - pornit și el „cu bizăreaua”, mângăie „pletele” bățului de răchită... „Parcă-i păr de înger!”, exclamă. Pentru „ăi bătrâni”, Crăciunul începe cu amintirea altor Crăciunuri, în vreme ce cu mezdreala pregătesc bizăreaua pentru cei mai mici ai casei.

Nimic nu se face la întâmplare

Fie că ne sunt familiare, fie că nu, trebuie să știm că obiceiurile de Crăciun sunt croite după un anumit tipar, specific fiecărei regiuni - uneori, chiar fiecărui sat. Orice abatere de la acest tipar, credeau bătrânii, ar duce la o schimbare a curgerii timpului. De Crăciun - timpul magic, cel impregnat de simboluri, ia locul timpului „real”. Iar plonjarea în „timpul magic”, trăirea și retrăirea tradițiilor, asigură de fapt perpetuarea lor. În multe sate, colindele se desfășoară pe parcursul a două zile - după câteva zile ori chiar săptămâni de repetiții, în șezătorile anume rânduite. Una este colinda din Ajun, alta e colinda din prima zi a Crăciunului, care adesea are loc la biserică, după slujba religioasă. Colindele sunt rânduite și pe categorii de vârstă, de la copii la feciori, de la tineri la cei bătrâni. Sunt zone în care se dau numai colaci, nuci și mere (copiilor), la care se adaugă vin și țuică (oferite adulților). Dacă se dau bani, în multe locuri ei se adună la un loc și, cu banii strânși din colindat, se dă o petrecere (la care poate fi chemat tot satul).

În satele din Ţara Moţilor, săniile trase de boi sunt unul dintre semnele Sărbătorilor ce vor veni

„Astăzi vecinicul cuvânt“

Preluăm din volumul „Cât dor este pe la moți” al Mariei Cioica (Editura Unirea, 2007) un frumos și inedit colind din Apuseni: „Astăzi vecinicul cuvânt,/ Prunc se naște pe pământ,/ Din Fecioară preacurată/ Și de îngeri lăudată.// Trei crai de la răsărit,/ La Viflaim au venit/ Să se-nchine lui Iisus,/ Răsăritul cel de sus.// Păstorii se minunau,/ Îngerii frumos cântau:/ «Mărire-ntru cei de sus,/ Slavă ție, prunc Iisus!»// Tu din raiul fericit,/ Prunc în fașe te-ai smerit,/ Pe Adam să-l mântuiești/ Și din iad să-l slobozești.// Mărire lui Dumnezeu/ Și preasfânt Fiului său.../ Preamărire și-nchinare/ Hristoase nașterii tale.”

Steaua şi Irozii

Fără îndoială, colindele au rostul de a vesti Nașterea lui Iisus Hristos. De aceea, unul dintre cele mai cunoscute rămâne „Steaua”, care începe a se colinda, prin unele părți, încă de la Sfântul Nicolae, iar colindătorii poartă cu ei o „stea”, din lemn, hârtie și poleială, adeseori cu icoana Maicii cu Pruncul Sfânt în mijloc. Cântecele cele mai prețuite sunt: „Steaua sus răsare”, „O, ce veste minunată”, „Astăzi s-a născut Hristos”. Alte obiceiuri, care se împletesc cu teatrul popular, sunt: Viflaimul (sau Vicleimul) și Irozii, cu prezența celor trei magi - Melchior, Baltazar și Gaspar -, precum și a altor personaje: un cioban, un prunc, soldați romani etc. și înfățișează scena nașterii lui Iisus.