de Simona Lazăr
La 3 ianuarie 2023 s-a împlinit exact un deceniu de la pasul către Eternitate pe care l-a făcut unul dintre cei mai mari cineaști români ai tuturor timpurilor: Sergiu Nicolaescu. Internat de urgență în a doua zi de Crăciun a anului 2012 (26 decembrie), cu o peritonită acută, artistul a fost operat în regim de viteză. Reacția organismului nu a fost foarte bună, lucrurile s-au complicat și, pe 3 ianuarie, la 82 de ani împliniți, regizorul a murit la Spitalul Elias. În zilele care au urmat, decizia familiei de a-l incinera a stârnit o adevărată dezbatere în mediul public, umbrind, pentru o scurtă vreme, ceea ce conta cu adevărat: personalitatea sa uriașă, complexitatea operei sale, carisma - chiar capacitatea de seducție a publicului - care l-au caracterizat pe marele Sergiu Nicolaescu dintotdeauna. La un deceniu de la dispariţia eroului nepereche, ne facem datoria de a trece în revistă - în limita spațiului pe care îl avem la dispoziție - măcar o parte din destinul său exemplar.
13 - un număr pentru „început și sfârșit”
În numerologie, numărul 13 semnifică începutul și sfârșitul, deopotrivă. Pentru Sergiu Nicolaescu, chiar așa a și fost. S-a născut într-o zi de 13 (13 aprilie 1930) și a murit în al 13-lea an al mileniului al III-lea (2013). Sunt două capete ale unei vieți care a stat - dacă apelăm, de asemenea, la numerologie - sub semnul „transformării”. Însăși profesia sa, cea pe care a ales-o și a practicat-o magistral aproape întreaga-i viață, înseamnă continuă transformare. Căci, ce este un regizor decât un „dirijor” care transformă destine (reale sau inventate), care unește elemente ficționale și (în cazul său) elemente istorice, pentru a (re)crea un univers în care să ne recunoaștem sau față de care să ne raportăm. Sergiu Nicolaescu s-a născut, deci, în inima Gorjului, la Târgu-Jiu, dar s-a simțit mai puțin un „fiu al Jienilor”, cât un bănățean (aproape) get-beget, orașul copilăriei sale fiind Timișoara, unde părinții lui s-au mutat cât era foarte mic. Puțină lume știe azi că Sergiu Nicolaescu avea sânge de aromân, prin mama sa. Sevastița Cambrea era fiica unui comisar de poliție - Gheorghe Cambrea (arestat de comuniști, a făcut închisoare politică în penitenciarul din Făgăraș, unde a stat 15 ani!). Bunicul matern avea să fie, pentru micul Sergiu, un model de viață, ca și, mai târziu, unul dintre modelele personajului cel mai cunoscut și cel mai îndrăgit: Comisarul Moldovan. Un justițiar, un om corect - așa cum fusese idolatrizatul său bunic.
A fost un copil-minune!
O carieră într-un domeniu tehnic, o carieră militară sau una artistică? Toate i se potriveau tânărului Sergiu Nicolaescu, el demonstrând calități și dexterități deosebite în oricare dintre aceste direcții. Cu atât mai mult cu cât precocitatea și inteligența superioară le probase deja, parcurgând cei patru ani de liceu în numai doi ani! Era, cum am spune azi, un copil-minune sau un copil-supradotat. Nu e de mirare că, în 1947 şi 1948, avea să intre la trei facultăți. A fost admis, mai întâi, la Şcoala de Ofiţeri de Marină, apoi, datorită unui context - arestarea tatălui său -, a renunţat şi a ales Politehnica şi Academia de Belle Arte. Mai înainte, în 1947, îl aflăm printre angajații Regelui Mihai, la Castelul Săvârșin, de unde, se zice, ar fi putut pleca împreună cu acesta în exilul impus de comuniști. Acesta este, de altfel, un alt episod, care are în centrul său arestarea tatălui regizorului, judecarea lui de către comuniști și condamnarea acestuia la 7 ani de muncă silnică, la Canal. Nicolaescu-tatăl a supraviețuit ororilor comunismului, a fost martor la Revoluție, a apucat să trăiască în noul regim și s-a stins din viață la 92 de ani, longevitatea fiind, se pare, o caracteristică de familie. În ciuda acestor întâmplări familiale, sociale și istorice, Sergiu Nicolaescu a reușit să absolve Politehnica în 1952, iar în 1954, fiind director tehnic al unui IAS din Ilfov, are loc întâlnirea cu cinematografia. Glisează către această lume fascinantă, în care avea să își croiască un uriaș destin, ca actor, regizor, scenarist, producător. Cu pași mai iuți sau mai înceți, în funcție de circumstanțe, ajunge să joace în filme și să facă filme, așa cum visase demult, în copilărie. Și, chiar la puțină vreme după ce intră în vârtejul marelui cinema, vor și apărea primele (mari) succese!
Primul premiu pentru o peliculă de numai... 7 minute
În doar un deceniu și jumătate, asistăm la splendida devenire a unui cineast de geniu. Să punctăm doar câteva dintre momentele sale de vârf. Prima distincție majoră - Premiul de Excelență al Uniunii Internaționale a Tehnicienilor din Cinematografie - avea să o obțină în 1962 pentru un film de numai... 7 minute. Implicarea sa în „Memoria Trandafirului”, pelicula a cărui succes înseamnă, între altele, difuzarea acesteia la Paris, de Crăciun, timp de un deceniu, este una dublă: pe de o parte, una tehnică, alături de George Macovescu și Mihnea Gheorghiu, pe de altă parte, una actoricească. Filmul-metaforă, care se „învârte” în jurul unei flori ce preia din caracterul și destinul unor ființe umane, a plăcut și... a cucerit. A învins! Așa cum avea să învingă și cel dintâi lungmetraj al său, ca regizor. „Dacii”, filmul din 1967, realizat de Studioul Cinematografic București în colaborare cu Franco-London Film (Franța). Filmul său de debut se află, azi, în topul celor mai vizionate filme românești din toate timpurile, ocupând un onorant loc... 4! Acțiunea se întâmplă în anul 88 d.H., în timpul războiului dus de Împăratul Domițian împotriva Daciei, și are o distribuție internațională de elită, căreia i se alătură cei mai buni și expresivi actori români. Iată câteva nume, și de români, și de străini: Amza Pellea, Pierre Brice, Emil Botta, György Kovács, Georges Marchal, Geo Barton, Septimiu Sever, Mircea Albulescu, Nicolae Secăreanu, Vasile Cosma, Alexandru Herescu, Marie-José Nat. Legendele și mărturiile cu privire la facerea filmului, alegerea distribuției (împărțirea rolurilor între partea franceză și cea română) sunt care de care mai interesante. Amintim aici doar una dintre ele, pentru că este cea în care regizorul debutant, de 37 de ani, se intersectează cu liderul de atunci al țării, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a cărui fiică, Lica Gheorghiu, era actriță. Rolul fiicei lui Decebal (poate nu întâmplător era vorba despre rolul unei fiice de conducător de stat), Meda, ar fi trebuit să revină actriței franceze Marie-José Nat. Pentru că fata lui dorea acest rol, Gheorghiu-Dej a cerut să fie adus Nicolaescu, pentru a-i cere (a-i impune?) rolul pentru Lica. Regizorul știa însă că era foarte greu de lucrat cu fiica liderului comunist și a reușit să pareze inteligent. I-a vorbit tatălui actriței despre faptul că aceasta avea „o imagine elegantă” în cinematografie și nu se cuvenea să joace rolul unei femei simple, care umbla desculță. „Dacii au fost niște sălbatici și destul de primitivi, Decebal se îmbrăca aproape țărănește... fiica lui va fi o țărancă, având o scenă când va merge cu picioarele goale pe stânci... or maestrul Ciulei a reușit să dea o altă imagine fiicei dumneavoastră și nu cred că i s-ar potrivi rolul Meda”. A crezut sau nu Gheorghiu-Dej argumentarea regizorului? Și-a dat seama de adevăr? Știm doar că a acceptat cele zise și nu a mai insistat pentru distribuirea Licăi în „Dacii”. În 1967, premiera filmului, la Paris, s-a bucurat de real succes. Iar afișele menționau, pentru prima dată: „Un film du Serge Nicolaesco”. De atunci, succesele în cariera sa au fost nemăsurate. Și tot la capitolul colaborări internaționale se cuvine să menționăm că, în calitate de regizor, la „Bătălia pentru Roma”, o co-producție americano-germană, filmată, însă, la București, a lucrat alături de titanii Orson Welles şi Laurence Harvey.
„Dacii”, Ceaușescu, Liz Taylor și Kirk Douglas
Sergiu Nicolaescu a fost mereu atras de luminile „orașului etern” al cinematografiei. Ar fi putut bifa o carieră internațională fulminantă - poate mai mult chiar decât a avut! Dar era, deopotrivă, un om care prețuia valorile culturale ale țării în care se născuse. Iată de ce, în ciuda oportunităților pe care le-a avut, nu a plecat niciodată din România. Iar dacă regizorul nu a mers la Hollywood pentru a filma, a încercat măcar să aducă Hollywoodul în România. Co-producțiile - mai ales cu marile case de film occidentale - erau o cale de a face cunoscută (și apreciată) cinematografia românească până, hăt, la capătul lumii! Asta a încercat regizorul să facă și cu filmul „Mihai Viteazul” - un proiect memorabil, azi, prin realizările lui de atunci, ca și prin mesajul pe care îl transmitea. Ar fi putut fi, chiar, un film și mai „puternic”, dacă nu s-ar fi opus unora dintre ideile regizorului însuși președintele de atunci al țării, Nicolae Ceaușescu. Studiourile americane „Columbia” se arătaseră deschise ca să investească în acest proiect, să-l promoveze, să participe inclusiv cu o pleiadă de actori de Oscar. Cine știe, poate chiar ar fi adus cinematografiei românești un Oscar, dacă Nicolae Ceaușescu nu s-ar fi opus unei distribuții cu mulți și foarte buni interpreţi americani. Kirk Douglas, de exemplu, ar fi trebuit să-l joace pe Mihai Viteazul (care a fost interpretat, în cele din urmă, de genialul actor român Amza Pellea). Spunea Sergiu Nicolaescu într-un interviu realizat după Revoluție: „Americanii au propus o distribuție de vis pentru acest film, din care făceau parte: Orson Welles - în rolul Împăratului Rudolf, Laurence Harvey - Sultanul turc, Elisabeth Taylor și Richard Burton (n.r. - pe atunci, un cuplu și în viața privată) - cuplul Maria Christina - Sigismund Bathory, iar Kirk Douglas și Charlton Heston concurau pentru rolul lui Mihai Viteazul”! Douglas vizitase, chiar, studiourile de la Buftea și arhivele păstrează o fotografie unică, în care actorul este anturat de artiștii români, cel mai aproape de el fiind chiar Amza Pellea, care avea să-l întruchipeze, în cele din urmă, pe voievodul ce a înfăptuit prima mare unire a românilor. Nicolaescu povestea că americanii oferiseră 4 milioane de dolari, pentru producție, iar singurul pas ce mai trebuia făcut era să se obțină aprobarea președintelui - câtă vreme chiar și Comitetul Central își dăduse acordul. Paul Niculescu-Mizil, secretarul CC al PCR de atunci, s-a dus la Ceaușescu, de unde s-a întors cu... un NU categoric. Unii spun că refuzul președintelui era urmare a unei scrisori primite de la un apropiat al regizorului, „candidând” pentru poziția de „trădător” actorul Mircea Albulescu și scriitorul Titus Popovici (autorul scenariului, care s-ar fi temut că, odată cu banii americani, ar fi venit și multe, multe modificări ale scenariului...). Indiferent care a fost motivul, cert e că proiectul s-a întors în matca lui... românească. Umbla pe atunci o vorbă, despre co-producții: „Actorii lor și caii noștri”... Măcar de-ar fi fost așa!
Patriotismul a fost „firul roşu“ al filmelor sale
Un fir roșu al filmografiei lui Sergiu Nicolaescu este reprezentarea, „într-o mie de chipuri”, a iubirii de țară. Patriotismul este o caracteristică importantă a producțiilor sale. Obișnuia să spună că și-a iubit, deopotrivă, mama și țara. Mama și Țara-Mamă. Mai spunea că, în copilărie, măicuţa sa îl adormea cu cântece patriotice. Acelea i-au fost „cântec de leagăn”. Mama sa, care era, cum am scris deja, din neam de aromâni, avea o profunzime a patriotismului, pe care i-a insuflat-o puternic. „Mama a luptat ca cercetaşă alături de Ecaterina Teodoroiu pe frontul de la Jii, Ecaterina ne-a fost chiriaşă în casa noastră de la Târgu Jiu. Mama îmi dădea să sug la sân şi îmi cânta cântece patriotice. Mi-am propus să nu pierd nicio pagină eroică a istoriei noastre pe care să n-o transpun în filmele mele!”, declara cineastul într-un interviu. Iar dacă luăm la rând peliculele cu care ne-a „înzestrat”, o să vedem că, într-adevăr, ele urmează firul istoriei României, de la strămoșii daci până în prezentul său și al nostru. „Dacii”, „Mihai Viteazul”, „Mircea”, „Războiul de Independenţă”, „Mărăşeşti”, „Noi cei din linia-ntâi”, „Ziua Z”, „Oglinda” - sunt doar câteva dintre titlurile acestor filme excepționale, de neuitat. De asemenea, și-a dorit să ecranizeze romanele clasice ale literaturii române și a reușit să facă asta pentru cărți scrise de Camil Petrescu, George Călinescu, Liviu Rebreanu, Titus Popovici (de care l-a legat și o caldă prietenie), în producţii precum: „Ultima noapte de dragoste”, „Ciuleandra”, „Felix şi Otilia”, „Osânda”. Justițiar - asemeni bunicului Cambrea - este personajul pe care l-a și interpretat cu mare plăcere, Comisarul Moldovan (devenit, într-un film, Comisarul Miclovan), dintr-o Românie de dinainte, din timpul și imediat după cel de Al Doilea Război Mondial! În superproducţii şi succese de casă precum „Duelul”, „Un comisar acuză”, „Revanșa”, „Cu mâinile curate”, „Ultimul cartuș”. Niciun cineast român nu a reușit, în creația sa, să parcurgă toate paginile importante ale istoriei țării sale. Din acest punct de vedere, ca și din altele, Sergiu Nicolaescu este unic!
Prieten cu generalul Milea şi ce s-a întâmplat la Revoluţie
Și-a dorit sau nu să parcurgă pagini de eroism și în viața reală, nu doar în film? E greu să răspundem astăzi, dar viața i-a oferit această șansă. Să trăiască un moment de „epopee”, pe viu. Fost coleg la Școala Militară cu Generalul Milea - cu care i se intersectează de mai multe ori drumul (acestuia ca și altor comandanți din Armata Română din perioada comunistă le-a solicitat sprijinul pentru filmele sale cu sute și mii de figuranți, pe „câmpurile de bătălie” ficționale) - cu acesta s-a întâlnit chiar în ultimele luni ale anului 1989. Reîntors de la filmări din Germania, în plin scandal legat de „Mircea” (filmat în 1988, dar interzis la rulare de Ceaușescu), aprigul Nicolaescu își vizitează fostul coleg care gira atunci Statul Major al Armatei, pentru a-i cere soldați pentru figurația din „Coloana de foc”. Generalul Vasile Milea (care s-a sinucis pe 22 decembrie 1989, nevoind să mai urmeze ordinele lui Ceaușescu) i-ar fi spus regizorului: „Cu unitatea militară pe care am să ți-o dau poți să cucerești Bucureștiul în două ore”. După numai câteva luni, în decembrie, Sergiu Nicolaescu se întâlnea cu comandantul UM 01065 din Ploiești pentru a-i cere două TAB-uri. Era începutul existenței sale ca revoluționar și, mai târziu, ca politician. Să ne amintim că acesta a fost și Senator în Parlamentul României, după Revoluție. „În 1989, la 21 decembrie, seara, am vrut să mă duc la baricada de la Inter, să mă urc și de acolo să-i vorbesc lui Ceauşescu. Pe vremea aceea, nu exista punct de control al trupelor de care să nu trec. Treceam fără ca, însă, cineva să mă întrebe ceva. Mă cunoștea toată lumea”. Poate că fără nicio legătură cu ce s-a întâmplat în 1989, e faptul că, în 1956, Nicolaescu, tehnician la Studioul Cinematografic de nici doi ani, este trimis în Ungaria, să filmeze Revoluția de acolo. Iar în 1989 era în Germania, atunci când avea loc Căderea Zidului Berlinului și „începutul sfârșitului” pentru sistemul comunist, așa cum fusese el imaginat și construit în țările din Europa de Est, aflate zeci de ani sub influența URSS.
O neobişnuită poveste de dragoste
Fără îndoială, Sergiu Nicolaescu a fost un regizor, un actor și chiar... „un chip” iubit. În epoca în care cărțile poștale cu staruri de cinema erau la modă, una dintre cele mai vândute/ dorite era chiar cea cu faţa lui Sergiu Nicolaescu. Îl idolatriza o țară întreagă, nu doar... „domnișoarele de pension” (a se citi: liceenele). Căsătorit de trei ori, Sergiu Nicolaescu se simțea bine în viața de cuplu, chiar dacă nu întotdeauna lucrurile au funcționat, în primul rând din cauza profesiei acestuia, care necesita multe zile, săptămâni și luni petrecute pe platourile de filmare și nu în preajma familiei. Iar în al doilea rând și caracterului său puternic. Prima sa soție, Mariana, i-a stat alături doar câteva luni și se cunosc puține lucruri despre mariajul lor. Intrat în al cincilea deceniu de viață, Sergiu Nicolaescu a făcut o „pereche” interesantă, calmă și prielnică vieții lui de regizor (pasionat și ocupat), cu scenografa Gabriela Nicolaescu. Aceasta era cu 20 de ani mai tânără și a împletit cu el atât viața, iubirea, cât și cariera profesională. După trei ani de relație și zece ani de căsnicie, a survenit în cele din urmă divorțul. Relația cu actrița Ileana Popovici - femeia cu un farmec aparte, veselă, luminoasă, cu o inocență seducătoare în priviri, copilăroasă, adesea, în gesturile ei firești - a însemnat una dintre marile iubiri ale regizorului. Timp de opt ani, cei doi au trăit alături și au împărtășit o viață în comun tributară „firescului” pe care Sergiu Nicolaescu și-l dorea, ca și unei pasiuni pe care nu o putea stăvili. „A fost o relație bună, normală. Fără lucruri deosebite, dar probabil că în perioada aceea eu aveam nevoie de el și el de mine. Poate că Sergiu avea nevoie de normalitatea mea și eu eram îndrăgostită”, declara actrița, într-un interviu. O femeie de o inteligență rară, actriță, cântăreață și redactor muzical, Ileana Popovici se dovedise a fi și o parteneră de viață (aproape) clasică: îi gătea regizorului mâncărurile sale preferate, punea murături. „Îl răsfăț cum pot eu mai bine!”, mărturisea aceasta, candid.
„Dana a dormit efectiv pe preşul de la uşă”
După două căsnicii și o iubire de un farmec aparte - cea cu Ileana Popovici - pentru Sergiu Nicolaescu, creatorul de personaje și de situații filmice, viața a luat o întorsătură neaşteptată. Cea de a treia (și ultima) soție a lui era încă liceană, o adolescentă de 16 ani, atunci când i-a apărut în cale. Și de data aceasta nu cuceritorul Sergiu Nicolaescu a fost cel care „a decis” - spun cei care au fost, de-a lungul timpului, în anturajul celor doi, ci chiar tânăra cu 46 de ani mai mică decât idolul ei. Pentru că, da, Dana Nicolaescu - Dana Ionică, după numele dinaintea căsătoriei - se pare că s-a îndrăgostit încă de la 9 ani de frumosul actor și regizor român, pe care l-ar fi văzut pentru prima dată la... Cinema! Timp de 7 ani, pasiunea fetei a crescut, urmărea tot ceea ce se publica despre regizor și despre filmele lui, îi decupa portretele și, așa cum mărturisea cu ceva vreme în urmă unul dintre colegii săi de liceu, și-a propus neabătut să devină soția lui. O pasiune neobișnuită, am spune. Una care putea să se încheie bine... sau nu! Tânăra premiantă de la Liceul de Matematică-Fizică din Măgurele a renunțat subit la un traseu posibil într-un domeniu rupt de orice romantism pentru a intra - așa cum a voit - în viața uriașului Sergiu Nicolaescu. Și pentru a atrage atenția asupra ei - declara la un moment dat omul de încredere al artistului, cascadorul Paul Petrovici - a ales să se... culce pe preșul regizorului! „Dana a dormit pe preşul lui, a plâns la uşă. Lui i s-a făcut milă, a băgat-o în casă, a lăsat-o să facă baie. Şi n-a mai avut cale de întoarcere”, rememora acesta. Sergiu Nicolaescu, la rândul său, avea să declare: „Pe Dana eu am crescut-o!”. Că a fost sau nu dragoste la prima vedere - asta nici nu mai are importanță, azi. Cert este că, în 2005, cei doi s-au căsătorit și au trăit împreună o poveste unică de viață. Mai mult, tânăra care studiase un liceu „la real” avea să se îndrepte, sub îndrumarea soțului său, spre cinematografie, devenind un bun producător de film. Și avea să ducă mai departe această profesie, în memoria genialului ei partener.