de Simona Lazăr
Dacă în primăvara lui 1877, atunci când tunurile românești începeau asaltul asupra Vidinului, Principele Carol I striga „Asta-i muzica ce-mi place!”, se pare că Europa întreagă - cel puțin cea de sorginte latină - avea să tresară un an mai târziu la „muzica” unui (alt) reprezentant al României. Melodioasele versuri ale lui Alecsandri din „Cântecul gintei latinei” (Chant à la race latine) câștigau cel mai prestigios concurs literar al momentului, organizat, la Montpellier (Franța), de Societatea pentru Studiul Limbilor Romanice. Cupa atribuită poetului Vasile Alecsandri, în primăvara anului 1878 (cu 145 de ani în urmă, deci), a fost donată, în 1932, statului român, de către fiica poetului, Maria Bogdan. Expusă până la finele lunii ianuarie la Muzeul Național de Istorie a României, cupa este ornamentată pe una dintre fețe cu Lupoaica latină, care-i hrănește pe Romulus și Remus și cu deviza „Surge luce” („Înalță-te spre lumină!”), iar pe cealaltă parte se găsește emblema Societății și inscripția în provensală: „Ses ascondoutz mas non ses mortz” („Suntem ascunși, dar nu suntem morți!”).
Trei români au concurat pentru trofeul „fraternității latine”
Fraternitatea latină se polarizase, în cea de a doua jumătate a veacului al XIX-lea, în jurul Mișcării Felibri, sprijinită de savanți și literați care găsesc cu cale, astfel, să se opună panslavismului promovat de Imperiul Țarist și pangermanismului determinat de întinderea stăpânirii prusace în Europa. Ceea ce începuse ca o înfrățire între catalani și provensali avea să capete altă aură atunci când Roumanille și Mistral își unesc forțele pentru a tipări, trimestrial, „Revue des langues romanes” și a-l sărbători pe Petrarca la Avignon, în 1874. Pasul următor vine firesc. La Congresul din 1875 al Societății pentru Studiul Limbilor Romanice, ținut la Montpellier, se decide organizarea unui concurs de poezie având ca temă „Cântecul latinului”. Anunțul este trimis în toate cele patru zări ale Europei, pentru ca toți vorbitorii și poeții de limbi de sorginte latină să-și trimită creațiile. Români aveau să fie trei cei care răspund chemării: poetul Vasile Alecsandri, profesorul gălățean Romulus Scriban și încă un poet de la Tg. Mureș, al cărui nume s-a pierdut în neant. Cei trei români au concurat alături de alți 53 de poeți din întreaga lume neo-romanică.
A scris poemul într-un sfert de ceas!
Oricare vor fi fost orgoliile celorlalți, despre Alecsandri știm că el nu viza premiul, ci vedea participarea sa drept o excelentă mișcare de… PR făcută în favoarea țării sale. Da, își dorea să arate lumii că, la porțile Orientului, există o țară-soră, ai cărei locuitori vorbesc și scriu într-o limbă-soră. Că Principatele Române, care-și jucau cartea Independenței, reprezentau o „insulă de latinitate” în Răsăritul Europei. Poetul citise în presa vremii anunțul concursului și, cu numai câteva săptămâni înainte de termenul limită, a scris în grabă „Cântecul gintei latine”, l-a tradus în franceză (aceasta a fost una dintre cerințele participării”), și-a ales un motto - „Apa trece, pietrele rămân” - și… gata! Poezia, o dată trimisă la Montpellier, avea să intre în malaxorul competiției. După mărturiile fiicei sale, Maria Bogdan, poetului nu i-a trebuit mai mult de un sfert de ceas pentru a scrie versurile. Vom înțelege, așa, de ce aproape că nu i-a venit să creadă că premiul cel mare i se atribuise lui și, în ciuda telegramei care îl chema la Montpellier, nu dădu curs invitației.
Anunţat prin telegrame
Din partea comitetului de organizare a fesivităților de premiere, la Mircești ajunsese următoarea telegramă: „19 mai 1878, Alecsandri, Mirceşti. Juriul compus din Mistral, Tourtoulon, Quintana, Obedenaru şi Ascoli vă decernează în unanimitate premiul cântecului latin. Vă aşteptăm. Roque Ferrier”. Și… nici un răspuns. O dată serbările începute, observând lipsa aceluia care urma să primească marea cupă a latinității, Albert de Quintana trimite o a doua telegramă: „22 mai 1878, V. Alecsandri, Gara Mirceşti, Roman. Primiţi, cu cordialele mele felicitări, urările ce le facem pentru România dumneavoastră, care sunteţi un mare poet. Binevoiţi a fi ecoul simpatiilor poeţilor latini reuniţi la Montpellier. Albert de Quintana”. Abia acum poetul înțelese, în sfârșit, că gloria este a lui și răspunde la fel de cordial: „Domnului Albert de Quintana, Preşedintele societăţii pentru studiul limbilor romane, Montpellier. Raportând preţioasele Sale simpatii asupra ţării mele, Societatea limbilor romane mi-a făcut îndoit de scumpă pronunţarea sa în favorul meu. Binevoiţi vă rog a fi interpretul aceluiaşi sentiment pe lângă confraţii mei latini, şi a primi personal prea sincera mea gratitudine. Alecsandri”.
Banchet la Teatrul Naţional pentru Regele Poeziei
Pentru Alecsandri, era însă prea târziu pentru a porni la drum și a ajunge, la 25 mai 1878, la festivitatea decernării marelui premiu. Pentru poetul român anume, Societatea pentru Studiul Limbilor Romanice va reitera la Montpellier aceste serbări după 4 ani, în 1882. Însă, între timp, Bardului de la Mircești i s-au pregătit alte banchete și festivități acasă, în țară. La București, marele Banchet în onoarea poetului Alecsandri a fost oferit de societatea „Les Amis de la Litterature”, pe 2/3 iunie 1878. Conceperea meniului și pregătirea lui au revenit Casei Capșa – care începea binișor să se așeze pe Calea Victoriei, edificându-și o glorie seculară. Locul în care lungile mese aveau să fie întinse a fost însă altul. Sala cea mare a Teatrului Național. Și asta pentru că nu mai puțin de 500 de persoane fuseseră invitate să fie de față.
„Nu puţin m-am bucurat de acest triumf!“
Cupa de la Montpellier a fost expusă în premieră, la Muzeul Național de Istorie a României, pe 15 ianuarie, „acesta fiind un bun cultural aparte aflat în colecțiile noastre și reprezintă primul premiu internațional acordat literaturii române”, ne spune muzeograful Nicoleta Konig (MNIR). Mai aflăm că poezia respectivă a fost trimisă a doua zi de Alecsandri prietenului său, Negruzzi, care a și publicat-o în numărul din iunie al revistei „Convorbiri literare”. Pentru jurizare, poeziile au fost traduse în franceză și sigilate. Cu prilejul decernării premiului - în absența câștigătorului, din păcate -, „Cântecul gintei latine” a fost nu doar citit, ci și... cântat, pe o melodie compusă de Fillippo Marchetti. „Poezia, care s-a tradus, încă din timpul festivalului, în franceză, provensală, italiană, germană, a devenit imnul serbărilor, fiind ulterior publicată în revista Societății, «Revue des languse romanes», din mai-iunie 1878, cu traducerea în limba franceză realizată de Frédéric Mistral”, mai spune Nicoleta Konig. „După aflarea veștii, Alecsandri avea să noteze: «Norocul a vrut ca toate poeziile prezentate la concursul de la Montpellier să fie mai slabe decât a mea şi astfel am ieşit învingător. Cu atât mai bine pentru ţară», dar și «Nu puțin m-am bucurat de acest triumf, mai cu seamă că el a contribuit la a redeștepta simpatiile confraților noștri latini pentru țara noastră»”.