de Cătălina Tăgârță

Stilul comportamental al părinților are influențe asupra dezvoltării copilului și, implicit, asupra viitorului celui mic. Cu cât impactul emoțional al lecțiilor primite este mai puternic, cu atât acesta va contribui la definirea personalității și comportamentului copilului. Iar aici nu intră doar ce face părintele, ci și felul în care reușește să își stăpânească emoțiile, întrucât unii știu în teorie care e varianta ideală pentru a îi vorbi sau a se comporta cu copilul, însă nu aplică. Iar fără practică nu se pot vedea îmbunătățiri în relația cu copiii.

Fiți un exemplu

Rețineți că micuții sunt fini observatori ai schimbului emoțional de orice fel din mediul familial. De aceea, fiți cu băgare de seamă la orice gest pe care îl faceți, la orice cuvânt pe care îl spuneți. Și nu uitați că prin exemplul propriu copilul învață mai mult decât atunci când îi repetaţi, zi de zi, un lucru pe care voi nu reușiţi să îl faceţi. Spre exemplu, dacă îl certați mereu că nu strânge jucăriile, dar voi lăsați lucrurile împrăștiate pe birou după ce lucrați nu sunteți foarte credibil în fața lui. Pe de altă parte, unii părinți sunt ordonați în ceea ce fac ei, dar se supără că nu sunt la fel și cei mici. Ei bine, copiilor trebuie să le repetați, cu blândețe, ori de câte ori aveți ocazia, așteptările pe care le aveți de la ei. Dar nu sub formă de reproș, ca de exemplu: „Iar nu ai strâns jucăriile! Ce ți-am zis eu să le strângi după ce te joci?!″. Ci mai degrabă ceva de genul: „Bun. Acum că ai terminat cu acest joc, am stabilit că trebuie pus la locul lui înainte de a lua altul de pe raft. Astfel menții camera curată, iar când e ordine te poți concentra mai bine la ce ai de făcut în continuare″.

Conectați-vă

Dacă recitiţi sugestia de mai sus puteți observa că, în timp ce vă conectaţi cu copilul, îi reamintiţi despre o înțelegere a voastră, referitoare la niște reguli despre care le-aţi discutat mai demult, și anume că după ce ia un lucru trebuie să îl pună la loc. El alege cu ce se joacă, dar regula spune că acel lucru trebuie să ajungă înapoi la locul lui. Exact ca la grădiniță sau ca la școală. Când povestesc cu copiii despre ce fac ei la clasă, în colectivitate, printre rânduri îmi povestesc că acolo își duc de bunăvoie jucăriile la loc. După fiecare activitate strâng totul și fac ordine la masa de lucru. Cu siguranță la fel se întâmplă și cu ai voștri copii. Și atunci: v-ați întrebat vreodată de ce nu procedează la fel și acasă?! E un subiect bun pentru meditație.

Respectarea regulilor

În funcție de situație, de starea pe care o au în momentul respectiv și de tipul lor de personalitate și de cunoștințe părinții se comportă diferit. E normal să fie așa, fiindcă fiecare este unic. Însă dacă vă doriți să schimbați ceva în relația voastră cu copiii poate vă ajută să vedeți care sunt cele mai des întâlnite comportamente, ca să știți pe unde vă situați și, eventual, ce aveți de făcut în continuare. Revenind la exemplul de mai sus, există cel puțin două categorii în care pot fi încadrați părinții, și anume: Cei care-și pierd răbdarea, care nu își pot ascunde disprețul față de incapacitatea copilului de a face lucrurile bine. Dintre aceștia, unii îl cataloghează pe cel mic drept „neserios”, „nepriceput”, iar alții comentează pur și simplu comportamentul: „Ţi-am spus de atâtea ori”, „Cât să mai strâng după tine” etc. Cei care au răbdare cu copilul și aleg să îl ajute să își conștientizeze greșelile și să descopere o rezolvare, fără ca ei să își impună propria părere. Ei dau timp copilului să repete operațiunea până îi intră în reflex și folosesc expresii de genul: „Ți-a plăcut acest joc? Te-ai distrat?… Ok. Ce spuneam că e nevoie să facem după ce folosim jocul?″. Copilul își amintește că regula spune ca acesta să fie pus la loc și, cu sau fără ajutorul părintelui, care se dovedește a fi binevoitor, așază jocul la loc, de fiecare dată.

Nu le ignorați emoțiile

Iată câteva tipare comportamentale ale părinților și felul în care acestea își pun amprenta asupra dezvoltării emoționale a copilului:

• părinții care nu respectă emoțiile copilului. Acești părinți au tendința de a critica, de a-și manifesta disprețul față de anumite acțiuni care îi nemulțumesc. Judecă aspru comportamentul celui mic și recurg cu ușurință la pedepse, în încercarea de a îl face să se comporte cum vor ei. Îi recunoașteți după replici de genul: „Acum vorbesc eu!”, „Cine ești tu să comentezi?”, care le reflectă modul de gândire.
• părinții care recunosc emoțiile, dar le ignoră. Aceștia au tendința să trateze superficial emoțiile copilului și chiar se simt agasați de supărarea lui. Însă prin acest comportament ei ratează predarea unei lecții foarte importante: cunoașterea și acceptarea emoțiilor, pentru o gestionare corectă a acestora.

Fără șantaj

• părinții prieteni cu copiii, cei foarte indulgenți. Sunt cei care apelează la recompense sau la șantaj emoțional cu scopul de a opri declanșarea unei crize de plâns, spre exemplu. Preocuparea lor majoră este aceea de a calma supărarea cu orice preț. Însă purtându-se astfel, ei nu le permit să își manifeste emoțiile, ceea ce pe termen lung poate avea consecințe grave, copilul putând face o criză din nimic, mai târziu.
• adulții care optează pentru echilibru. Aceștia acordă importanță emoțiilor, îl ajută pe copil să le înțeleagă și îi oferă alternative, acționând ca un „arbitru″. Îi recunoașteți după replici precum: „Te simți trist pentru că Mihai ți-a lua jucăria?”, „Nu ar fi mai bine dacă, în loc să-ți exprimi supărarea lovindu-l, ai găsi o altă jucărie pentru moment?”. Cel mai probabil, un copil furios posibil să nu accepte acest tip de târg, însă dacă adultul este în echilibru cu el însuși va putea gestiona mai corect nemulțumirea copilului. Scopul lui nu este doar să stopeze conflictul, ci ca cel mic să identifice felul în care se simte în momentul respectiv, să îl ajute să verbalizeze ce simte, să exteriorizeze furia. Pentru un copil, faptul că frățiorul mai mic îi smulge jucăria din mână poate părea sfârșitul lumii, într-o fracțiune de secundă poate deveni extrem de supărat. Însă e rolul părintelui să îi explice că acesta e un conflict minor și că pot fi găsite soluții neagresive pentru soluționarea lui.

Fiţi prieteni cu copiii voştri între indulgenţă şi asprime excesive când greşesc

Părinții preocupați de dezvoltarea abilităților emoționale (recunoașterea, înțelegerea, împăcarea cu propriile emoții) cresc copii mai sociabili, mult mai afectuoși și capabili să-și stăpânească emoțiile. Iar un copil echilibrat va ști să gestioneze mai corect relațiile interumane de mai târziu

Atenţie! Cei mici preiau comportamentul adulţilor

Felul în care vă comportaţi cu copiii este definitoriu pentru viitorul lor. Aceștia pot fi învățați de la vârste foarte mici concepte de dezvoltare personală, dacă părinții sunt deschiși către cunoaștere și o viață mai bună. Nu există o vârstă minimă sau maximă de la care să începeţi să deveniţi mai buni. Însă cu cât începeţi mai devreme, cu atât șansele de reușită și de schimbare în bine sunt mai mari. Îmi place enorm citatul lui Henry Ford, pe care l-am amintit și cu altă ocazie: „Dacă tu crezi că poți, ai să poți, iar dacă tu crezi că nu poți, nu ai să poți”. Fiul meu cel mare obișnuia să plângă atunci când credea că nu poate să facă ceva, de multe ori plângea chiar înainte de a încerca. Iar comportamentul lui mă nemulțumea foarte tare. Așa că am început să îi repet mereu, cu blândețe: „Mai încearcă măcar o dată! Dacă tot nu reușești și ai nevoie de ajutor, îmi spui frumos și te ajut. Dar trebuie să crezi în tine și să încerci de mai multe ori. Altfel, de unde să știi dacă ai să reușești sau nu?!”. Și mare mi-a fost mirarea când, într-o zi, pe când cel mic preluase comportamentul lui, și plângea cu iaurtul în față, că nu poate să îl deschidă, cel mare i-a spus: „Ia mai încearcă! Dacă nu încerci, de unde să știi dacă nu poți?”. Copiii sunt extrem de inteligenți. Preiau absolut tot. Așa că ar fi bine să vă asiguraţi că le creaţi un context favorabil și că vor prelua comportamente bune de la voi. Nu degeaba se vorbește peste tot despre cei 7 ani de acasă și se spune: copiii sunt oglinda părinților.