de Valentin Țigău
Sunt locuri în România unde trecutul precreștin a rămas dominant în viața de zi cu zi a oamenilor, care, conștienți sau nu, trăiesc mai departe după ritualuri dovedite a fi fost modelatoare pentru înseși corpurile de legi ale comunității și ale bisericii. În acele locuri, frica de trăsnet concurează cu frica de Dumnezeu, iar interdicția de a lucra duminica are la bază mai curând o superstiție, decât un comandament biblic. Oamenii îl numesc pe Dumnezeu „Cel de Sus”, recunoscând întrânsul cauza a tot ce viețuiește pe Pământ și, adeseori, pe stăpânul absolut, căruia trebuie să i se supună fără drept de apel.
În cerc strâmt
Ținutul Pădurenilor, din Hunedoara, este un astfel de areal în care lumea se învârte în cerc strâmt, rar deschis către nou (poate ceva mai mult în ultimele decenii decât în sutele și miile de ani de dinainte). Veacuri întregi, cele mai multe localități pădurenești s-au descurcat fără ajutor extern: oamenii plecau din sat numai la război sau la târg, nunțile se parafau doar după ce erau îngăduite de comunitate, femeile nășteau un număr limitat de copii. Exista un rost în toate, inclusiv în aducerea copiilor pe lume. Ei nu trebuiau să fie povară pentru familii, ci sprijin. Iar starea asta de lucruri era „păzită” de o serie de cutume, obiceiuri și tradiții pe care nu avem să le mai întâlnim în altă parte. Astăzi, lucrurile sunt la fel. Satele pădurenilor, așezate pe platouri muntoase la care se ajunge greu, continuă să fie amintiri ale unui trecut încremenit în legendele sale. Pentru a împiedica nașterile multiple, femeile din Lelese - unul dintre pitoreștile sate pădurenești - poartă șiraguri de cheițe magice pe șolduri, simbol al „închiderii fertilității”. Dacă efectul unei cheițe nu se dovedește suficient, se mai adaugă o cheiță, și încă una... Pe de altă parte, această podoabă neobișnuită se lasă și moștenire. Ea se mai numește „străicuța de chei” sau „chei pe kitsch”/ „chei pe chici” (adică pe șold). Practica acestor cheițe ritualice pare să fie mai puțin ocultă și aspră decât celălalt procedeu de infertilizare pădurenesc (cu care se asocia, însă), folosit în trecut, prin care placenta nou-născutului se „încuia” într-o scorbură de copac uscat, pentru ca femeia să nu mai aducă o altă viață pe lume. Scorbura uscată semnifica pântecul mamei, care devenea sterp.
Din cositor, bronz și aramă
Cine le-a întâlnit pe pădurence la vreme de sărbătoare, când se întorc la portul lor din bătrâni, acela a observat că femeile din acest ținut au și multe podoabe - nu din aur și argint, ci din cositor, bronz și aramă. Urmași ai dacilor, pădurenii au fost din vechime specialiști în prelucrarea metalelor. Încă din epoca fierului! Și vei afla în gospodăriile și muzeele lor multe podoabe din aceste materiale, care, pe lângă rolul estetic, joacă și unul magic, de ritual. Pe lângă metale, materialele folosite mai sunt pielea (care servește uneori ca suport, pentru fixarea micilor bijuterii și legarea podoabelor. De obicei, femeile pădurenilor poartă peste șolduri 5 sau 7 „lanțuri” care se numesc: bălți, lanț cu inele, lanț cu zale, lanț cu chei, străicuță cu chei și pot să adune împreună până la 1.000 de piese, în greutate de aproape (sau chiar peste) un kilogram. Ele conțin zeci de semne ritualice (repetate) și în trecut aveau o încărcătură ocultă. Transmiterea lor de la mamă la fiică, vreme de generații, însemna și transmiterea acelei puteri. Purtându-le, sporeau misterul feminin și creșteau atractivitatea, dinaintea bărbaților. Astăzi, derobate de acele sensuri, sunt totuși importante ca element de podoabă, care deosebește portul pădurencelor de oricare altul din țară.
Natalitate şi teritoriu
Cu toată propaganda plănuită de statul român interbelic, prin care femeile care nu nășteau mai mult de un plod erau culpabilizate ca ostile poruncilor creștine, natalitatea a fost întotdeauna o problemă la pădureni. Rareori un cuplu avea mai mult de un copil și asta numai dacă era înstărit. Motivul era că satele păstrau strict raportul între natalitate şi teritoriu: un viitor membru al comunității trebuia să aibă casă și suficient pământ pentru a trăi în bunăstare. Această stare de lucruri s-a perpetuat și în perioada comunistă - cu tot decretul care ar fi trebuit să ducă la creșterea natalității, pe de o parte, și cu toată propaganda făcută mamelor eroine, care aveau dreptul la câteva sute de lei în plus, ca indemnizație, în fiecare lună (chiar și după ce copiii lor deveneau majori). Așa se face că printre pădureni nu sunt prea mulți locuitori care să se încadreze în rândul acelora pe care îi numim „decreței” (cei născuți după Decretul 770 din 1966, care a interzis aproape complet întreruperile de sarcină în România).
Îmbrăcămintea de sărbătoare a pădurenilor
Fala pădurenilor o reprezintă portul lor, care excelează în cromatică, în complexitate și în simbolistică. Acolo, în munții Poiana Ruscă, se păstrează elementele de costum, obiceiurile, cutumele. Dar și cântecele, legendele și numele străvechi. Un exemplu este numele de fată „Cosana”, despre care cei de aici zic că ar fi fost fiica unui rege dac și înseamnă cea (cu păr) de aur. Cosana e... Cosânzeana. De peste o jumătatate de secol, antropologi și etnografi culeg informații din acest teritoriul care, până nu demult, era... suspendat în timp. Chiar și numele lor, acela de „pădureni”, ca și al ținutului în care trăiesc, are un sens: de oriunde ai intra în teritoriul lor, trebuie mai întâi să treci printr-o pădure. Izolarea de restul comunităților din jur a concurat și ea la păstrarea tuturor semnelor lor identitare.
Ce îmbracă o pădureancă în zi de sărbătoare? Iată câteva detalii. Cămașa specifică era lucrată înainte (și în multe familii se păstrează obiceiul) de mamă și fiică, pentru ca aceasta din urmă să o poarte la vârsta măritișului. Încă de la 6-7 ani, o dată cu scrisul și cititul, copilele din aceste sate învață și fac cusăturile pentru mâneci și guler. E încrețită la gât și are mâneci largi, bogat ornamentate cu „alpiță”, în care predomină roșul, iar celelalte culori prezente (albastru, verde, negru, bleu etc.), în semne de mai mici dimensiuni, te pot ajuta să identifici satul din care provine cea care o poartă. „Punctele” broderiei sunt combinate, dând și complexitatea acestei adevărate opere de artă. Din copilărie până în adolescență, copila pădurenilor le învață și le lucrează pe toate, pentru ca la rându-i să le transmită fiicelor lor. La mâneci, avem cusătura „arțească”, la piept pe cea „șinorească”, pentru ca la guler (primul model învățat de o pădureancă) să avem broderia „pe cruciulițe”. În alte părți, se îmbină broderia cu croșetarea sau înnodarea firelor - astfel că regăsim și alte „cheițe” decât acelea de metal de care aminteam în acest articol, și anume „cheițe înnodate pe ac” și „cheițe lucrate cu croșeta”. În partea de jos, în față, femeia poartă „catrânța”, „postavul” (fixat pe talie), iar la spate - „opregul”. Deasupra acestora, pe șold, sunt șirurile de cheițe”, podoabă pe care nu o poartă decât femeile măritate, încă din prima zi a nunții. Femeile mai îmbracă pieptare din blană de miel, brodate, iar pe cap au batic.
Costumul bărbătesc, mai puțin complicat, dar nu lipsit de semeție, este alcătuit dintr-o cămaşă lungă până la genunchi, brodată și prinsă cu o curea de piele. Poartă „ismene” (pantaloni albi) brodate în partea de jos. Un element specific îl reprezintă nasturii de porțelan ai cămășii. Pentru zilele friguroase, și femeile, și bărbații poartă „laibere” de lână, brodate în dreptul buzunarelor.