de Simona Lazăr
Floarea Cozmii din Runcu Salvei a împlinit, la 7 mai, 86 de ani. La cât de iute se mișcă prin gospodărie, la cât de vrednică se arată la muncă, etalându-și meșteșugul de-o viață, și la cât de sprintenă îi este mintea, n-ai zice că femeia asta are vârsta pe care o are. Și totuși, ea este ultima opincăreasă din România și la opinci „lucrează” de 65 de ani! Povestea ei am aflat-o spusă pe îndelete chiar acasă la „tâna” (ori „lele”) Floare. Este locul în care siniliul pereților și culorile vii ale poclăzilor, ștergarelor, cântecele bătrânei și demonstrația de „opincărit” mi-au înveselit ziua.
Propusă pentru titlul de „Tezaur uman viu”
Lele Floare se află de curând pe lista meșteșugarilor și artiștilor populari din Bistrița-Năsăud care ar fi să primească titlul de „Tezaur uman viu”. Cu alte cuvinte, pentru a intra în rândul acelora cărora UNESCO, prin organismele sale naționale, le recunoaște aportul la păstrarea unor tradiții, meșteșuguri, arte populare. Crescută de o mamă văduvă de război, femeia s-a măritat la numai 19 ani. Zice că omu’ ei, cu care a trăit în bună înțelegere o juma’ de secol, a fost cel care a învățat-o a „lucra la opinci”. „M-am căsătorit cu el, Cozmii Dumitru îl chema, dar el îi decedat de 15 ani, din 8 august. Amu’, eu duc meseria mai departe! Fac opinci, că opinca-i talpa țării, nu trebuie s-o dăm uitării”. Munca asta, mărturisește, îi ostoiește dorul de ai săi, de cei trecuți „dincolo”. Nu are o „nevoie” anume, zice: „Aș putea să nu fac nimică, că tăti cele le am, dar îmi place munca. Eu îs meșter popular de atâția ani. Vedetă populară, țesătoare de onoare la Runcu Salvei - m-o făcut dom’ primar”. Orișiunde se duce, patruzeci de sate de jur-împrejur, femeia e îndrăgită și apreciată. Și la toate concursurile la care merge, fie cu meșteșugul ei, fie cu bucatele pe care le gătește, ia mereu premii și diplome, care ei îi aduc o mulțumire sufletească. Nu-i puțin lucru să ți se recunoască meritele!
„Tata o murit la Cotu’ Donului”
Acum, muncește... de plăcere. Mai demult, a trebuit să se implice în tot ce însemna gospodăria lor, cu o mamă singură și trei fete mici. „Eu de micuță am lucrat, că a rămas mama în ’44 cu o pâne de ovăz, cum să spunea mai demult. O fost de 28 de ani, mama. Tata o murit la Cotu’ Donului, în război, și mama o rămas cu trei copile”. Îmi arată într-o ramă, părinții-îngeri - Vasile și Varvara Angelini. Tatăl - la 30 de ani, în uniforma armatei române. Ultima fotografie, înainte de asalt. Mama - la 85 de ani. Simplă, frumoasă, într-un doliu etern. Chipurile astea, într-un colaj superb, se află și pe crucea mormântului din cimitir. Le-a pus numele alături, deși tatălui nu i s-au adus niciodată osemintele în țară. Și-a mai scris pe cruce versuri dintr-un cântec pe care l-a compus anume pentru ei. „Tată drag și mamă dragă,/ V-au făcut fetele cruce/ Să vă fie somnul dulce,/ Că, tată, în război ai plecat/ Și micuțe ne-ai lăsat./ Și măicuța ne-a crescut/ Și de tată n-am știut./ Tata a plecat în război/ Tot la Cotu’ Donului/ Acolo i-a fost moartea lui”. Fetele... Micuțele orfane de război... Ea, lele Floare, o fo’ cea mijlocie. Surorile îi trăiesc amândouă. Una e de 90 de ani, alta de 83. „Toate prea trăim”, zice. „Ne-o dat mama 7 ani de-acasă, cu cinstea și omenia. Mergea la secerat și la căpălit, cum era mai demult, și ne-o lăsat mama la «tâna», la mama ei, la bătrâna și dormeam pe cuptior, cum era casa din strămoși. Se ducea biata mama la secerat și la căpălit, în toate părțile, și ne aducea nouă de mâncare până ne-am putut câștiga pita de toate zilele. Ne aducea sara mămăligă - coleașă îi zice pe la noi - brânză, lapte, ca s-avem pă ceea zâ ce mânca. Și eu știu și ce-i bine și ce-i rău. Și năcazul și binele”.
Le poartă și nou-născuții, la botez
„Da’ parcă dumneata ai vinit ca să vezi cum e cu opincile?”, mă-ntreabă. Confirm, iar lele Floare mă trage către locul în care sunt potrivite toate ustensilele meșteșugului. „Odată, lumea făcea opinci groase, din cauciuc. Aducea material din București, ori din Florești, aducea cu vagoanele. Da’ s-o stricat. Și-acum mai fac și din piele, și de cameră (n.r. - de la roată). E greu a face și-i scumpă rău pielea...”. Cum „curge” ziua, în gospodărie la tâna Floare? „Mă scol dimineața la 8:00, îmi fac un pic de coleașă cu brânză, cu tocană de miel sau de vițel, cu ce dă Dumnezeu și-mi fac zupa și am pe zâua aceea ce mânca. Și mă apuc de opinci. Cum fac? Întâi croiesc, am anume un carton și-o croiesc pă masă - câte 20 de părechi. Le îndrept și după aceea le găuresc. E greu de făcut, că trebuie să numeri la alea mari, 37-38, câte o sută și ceva de găuri numai la o opincă. Am potricală. Și măciucă de lemn. Au fost făcute de omu’ meu. Fără ele nu poți lucra. Am tăte ălea! Toate bucățile vin găurite, cum v-am spus. Ș-apoi tai cură (n.r. - un șnur de piele) și le prind la gurgui (n.r. - vârf), aici, unde am bătut șase găuri, și strâng curaua. Și dup-aceea o trec roată, prin toate găurile pe care le-am făcut, cu potricala și măciuca. Opincile astea sunt ca alea de pe vremuri, de demult”. Îmi explică apoi că opincile se fac diferit, după picior, că are măsuri diferite, inclusiv pentru nou-născuți; că se obișnuiește acum de se îmbracă pruncul în costum popular, la botez, și-n picioare i se pun opinci.
Cu ciorap de lână şi nojiţe
„Curaua”, cum îi zice lele Floare, e pentru a da formă, de jur-împrejur, opincii, strângând-o ca să se încrețească, să aibă „gurgui” în față și „creastă”. Pentru legat opincile de picior, se taie, din piele, „nojițe”. „Le tai după cum e marfa (n.r. - produsul), din piele neagră sau roșă, cât degetul meu de lată! Nojița e lungă de 2 metri la un picior, pentru un om. La copii e mai scurtă”. O întreb de măsuri, iar lele Floare zâmbește:
„D-apoi, le fac și din ochi. Uite, asta e pentru o copiliță de 7-8 ani. Dar eu fac să duc la târg, mai vin și la poartă și-mi cer, femeile. Nu rămân cu ele nedate, indiferent de măsură. Că zicea, ghiata mamă: «N-or rămâne fete nemăritate și holde nesecerate»”. Cum se încalță opinca? „D-apoi, dacă ți-ai luat o opincă trebuie să știi că nu se poartă pe piciorul gol. Numai cu ciorap de lână, uite așa, cum port eu. Tragi ciorapul, încalți opinca și o legi cu nojițe. Se leagă și pe călcâi și pe picior. Ș-o bagi prin găuri și-o-nvârți dup-aceea peste ciorap. E bine să fie de lână. D-amu, de unde lână? Uite, am acolo caiere. Am făcut opinci de cameră care se poartă numai cu ciorapi de lână. Mai demult, spălai lâna și mereai la Rebrișoara ș-o făceai acolo anume în vâltoare. Ș-apoi torceai ș-îndrugai și făceai țoale - cum am eu țoale, uite, îndrugate, din fir de lână groasă”. Aici îmi arată, mândră, tot ce-a țesut într-o viață de om. „Eu știu și a țese, știu coasă, tăti cele știu!”.