de Traian Mihai
S-a născut într-o noapte geroasă, dar senină, când - probabil - Luceafărul lumina mai puternic, pentru că venise pe lume cel care avea să devină poetul naţional al românilor. A crescut la sat, în mijlocul naturii pe care a iubit-o şi pe care apoi a descris-o în versurile sale. Şi-a iubit ţara, numind-o „ţara mea de glorii, ţara mea de dor”, a iubit „poporul mare, românesc”, „de la Nistru pân’ la Tisa”, fiind convins că „înţelepciunea populară este mai preţioasă decât aurul”. A fost un intelectual cu multe valenţe, scriind cu uşurinţă nu doar poezie, ci şi proză sau dramaturgie, având în acelaşi timp cunoştinţe bogate în istorie, economie, matematică, astronomie, filosofie. A trecut cu uşurinţă de la literatură la jurnalism, dar ideile lui - pe care nu se ferea să le scrie în presa vremii - i-au atras nu doar mulţi admiratori, ci şi mulţi duşmani. Aceştia din urmă l-au declarat „nebun” şi l-au înlăturat. Nu doar din jurnalism, ci şi din viaţă. Prin toată creaţia lăsată, Mihai Eminescu - de la a cărui plecare spre... Luceafăr se împlinesc, la 15 iunie, 134 de ani - rămâne cea mai mare personalitate culturală a ţării, neegalată până în prezent.
„Fiind băiet păduri cutreieram”
Născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, Mihai era al şaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici şi ai soţiei acestuia, Raluca Iuraşcu. A copilărit la Ipoteşti, aşezare situată într-o poiană din mijlocul unei păduri, unde copilul Mihai se juca pe malul lacului „încărcat cu flori de nufăr” ori se plimba prin pădure. Locurile frumoase ale copilăriei aveau să fie redate de el în versuri, mai târziu. După primele două clase primare, a fost înscris la un liceu german - National Hauptschule - din Cernăuţi, unde l-a avut profesor pe Aron Pumnul, de care a fost foarte legat şi în casa căruia a şi locuit (n.r. - casa, situată pe strada Aron Pumnul nr. 19, poartă, în prezent, o plăcuţă comemorativă care specifică acest lucru). Nesuportând disciplina şcolară, s-a retras de la acest liceu, devenind „privatist” (n.r. - elev particular). Puţin mai târziu, a devenit custode al bibliotecii profesorului Aron Pumnul. Primele încercări de poezie ale lui Mihai datează din ianuarie 1866, când a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, pe care a semnat-o M. Eminovici. Închinată memoriei profesorului său, poezia a apărut în broşura scoasă la moartea acestuia (n.r. - ianuarie 1866), intitulată „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”. În acelaşi an a început colaborarea la revista „Familia”, a lui Iosif Vulcan, care l-a descoperit pe viitorul mare poet şi care i-a publicat prima poezie - „De-aş avea...” -, schimbându-i numele din Eminovici în Eminescu. După moartea lui Aron Pumnul, Mihai a plecat în Transilvania, la Blaj şi Sibiu, unde şi-a continuat studiile liceale.
Student la Viena, s-a împrietenit cu Slavici
În toamna anului 1869, Mihai Eminescu a plecat la Viena, unde timp de trei ani a fost „student extraordinar” la Facultatea de Filosofie, neavând însă dreptul să se prezinte la examene din cauza studiilor incomplete. La Viena a audiat cursuri de filosofie, drept, economie politică, filologie romanică, ştiinţe. Tot aici l-a cunoscut pe Ioan Slavici, pe atunci student la Drept, cu care a legat o profundă şi lungă prietenie. „Eminescu şi eu ne-am împrietenit la Viena, unde ne urmam studiile universitare. Cu deosebire largi îi erau cunoştinţele în ceea ce priveşte literatura tuturor popoarelor, istoria universală şi cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor şi limbile clasice şi cea română. Era un tânăr oacheş, cu faţa curată şi rasă peste tot, cu pletele negre, cu ochi mărunţi şi visători şi totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze - un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persian. Mi-a rămas viu întipărită bucuria de a mă fi încredinţat că albanezul meu nu era persian, ci român de ai noştri”, scria Slavici în volumul de memorii „Amintiri” (1924). În aceeaşi lucrare, Slavici povestea felul exigent al lui Eminescu de a scrie şi de a lucra. „Eminescu şi-a petrecut toate clipele vieţii lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce voia să facă, şi e foarte puţin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puţinul acesta partea cea mare sunt lucrări după părerea lui încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită, cedând stăruinţelor puse de alţii. Numai rar de tot se întâmpla ca să fie mulţumit şi el însuşi de ceea ce a scris”, mai nota Ioan Slavici.
În bojdeuca lui Creangă a ascultat „Amintiri din copilărie” înainte de a fi scrise
După întoarcerea de la Viena, Eminescu s-a stabilit la Iaşi, începând să frecventeze şedinţele „junimiştilor”, unde îşi citea lucrările, creaţiile sale fiind primite cu entuziasm. Tot la Iaşi l-a cunoscut pe Ion Creangă. Cei doi au devenit buni prieteni, pentru o vreme poetul chiar locuind în bojdeuca din Ţicău a marelui povestitor. Lui Eminescu îi plăcea să-l asculte pe Creangă povestind - atât iarna, la gura sobei, cu câte un pahar cu vin fiert în mână, cât şi vara, în cerdacul casei, de unde priveau amândoi în zare, spre dealul Ciricului. Creangă îi povestea multe întâmplări trăite în vremea în care era copil, la Humuleşti, dar şi snoave sau poveşti. Eminescu şi-a dat seama că dacă avea acest talent al povestirii, prietenul lui putea să aştearnă pe hârtie aceste amintiri şi poveşti, apoi l-a introdus pe Creangă în „Junimea”. La început, Creangă nu a fost de acord, crezând că scrierile sale nu sunt potrivite pentru acea societate. Abia când Eminescu i-a spus să meargă „în numele prieteniei” care îi lega, povestitorul a acceptat. Acasă, de multe ori, Creangă îl ruga pe Eminescu să asculte ceea ce scria şi să-i spună părerea. Iar poetul răspundea: „Lasă, Creangă, ai să citeşti în Junimea, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni”. Când Eminescu nu era la Iaşi, cei doi îşi scriau. „Bădie Mihai, această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă... Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat şi părăsit de toţi. Şi dimineaţa când ne întorceam la cuibar, blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană şi atât iertătoare a Tincăi”, îi scria, mai târziu, Ion Creangă lui Eminescu.
Mihai Eminescu: „Părerea mea este că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte, şi dintr-alta, e o politică necoaptă“
Aflat la Iaşi, după intrarea în „Junimea”, Eminescu a început să colaboreze la revista „Convorbiri literare”, unde a publicat „Venere şi Madonă”, „Epigonii”, „Făt Frumos din lacrimă”, „Mortua est”, „Înger de pază”, „Noaptea”, „Înger şi demon”, „Floare albastră”, „Egipetul”, „Sărmanul Dionis”. Apoi, timp de doi ani, a plecat la Berlin pentru a-şi definitiva studiile, unde a urmat cursuri de filosofie, istorie, limba sanscrită şi mitologie comparată, geografie, etnografie, istoria ştiinţei, însă fără a le încheia. S-a reîntors la Iaşi, unde a lucrat un an ca director al Bibliotecii Centrale, apoi ca profesor la Institutul Academic şi ca revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În acelaşi timp, a continuat să publice poezii în „Convorbiri literare”. Abia în 1883 aveau să fie reunite o parte dintre creaţiile sale poetice în volumul „Poesii”, fiind singurul publicat în timpul vieţii poetului, dar apărut în timp ce autorul era plecat din ţară. Cartea, având o ţinută grafică frumoasă, ce includea un portret al poetului, cuprinde 307 pagini, cu gravuri la începutul filelor. Ea reuneşte 61 de poezii, plus trei variante la „Mai am un singur dor”. Alte două ediţii ale volumului au fost publicate în 1885 şi în 1888.
Fascinat de teatru din adolescenţă. A fost sufleor şi copist
Pe lângă poezie, Mihai Eminescu a iubit foarte mult teatrul. A jucat în piese, a citit şi a scris dramaturgie. Această pasiune pentru teatru a început de când era elev la Cernăuţi, când asista la spectacolele susţinute de trupa Tardini-Vlădicescu. Când avea 13 ani, aceeaşi trupă a sosit în turneu la Botoşani. Mihai se afla în oraş pentru a se înscrie la liceu, dar a fost respins. Pe parcursul celor 33 de spectacole susţinute de trupă, el a fost nelipsit, urmărind fascinat ceea ce se întâmpla pe scenă. Apoi trupa şi-a continuat turneul la Braşov, iar Eminescu a fugit cu ei, dorindu-şi să devină actor. Deşi tatăl l-a obligat, pentru o scurtă vreme, să lucreze la Botoşani, Eminescu a plecat din nou cu trupa de actori, astfel încât la 15 ani deja făcea parte din rândul actorilor. El a ocupat cuşca suflerului şi, având o memorie fantastică, ştia pasaje întregi pe care le recita pe scenă. La 17 ani, a devenit sufleor şi copist în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale. Un an mai târziu, s-a angajat ca sufleor şi copist în trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, apoi a fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti. Având un scris frumos, citeţ, Eminescu scria cererile, redacta corespondenţa, traducea piese, era autor de cuplete. Totodată, scria caligrafic textele pentru actori şi făcea semne pe text pentru a marca momentele în care se ridica ori cobora cortina, pauzele. În perioada în care studia la Viena, a scris dramele „Mira” şi „Decebal” (apărute postum), iar în aprilie 1882 a terminat de scris drama „Alexandru Lăpuşneanu”. Poetul citea piesele lui William Shakespeare în limba germană, considerându-l pe dramaturgul britanic drept un mare geniu al omenirii. Mircea Coloşenco - critic literar, editor şi bibliograf - afirma că scrierile dramaturgice ale lui Eminescu sunt „încărcate de reflexivitate şi patetism, urmăresc să redea într-o vastă frescă istorică destinul românităţii, îngemănând necesitatea istorică de reformare a spiritualităţii naţionale şi înclinaţia sentimentală spre puritate, idei care l-au urmărit şi devorat”. Opera dramatică originală eminesciană cuprinde atât drame istorice - „Decebal”, „Pacea pământului vine s-o ceară”, „Bogdan-Dragoş”, „Gruie Sânger”, „Alexandru cel Bun”, „Ştefan cel Tânăr”, „Petru Rareş”, „Cel din urmă Muşatin”, „Alexandru Lăpuşneanu”, „Mira”, „Andrei”, „Povestea” -, cât şi comedii - „Minte şi inimă”, „Elvira în desperarea amorului”, „Romancero espanol” (scrise în versuri), „Gogu tatii”, „Judeţul Împăratului”, „Judeţul lui Vodă” (în proză).
„Timpul”, îmbogăţit de poet
Anii în care a lucrat în domeniul teatrului l-au ajutat pe Eminescu să pătrundă în jurnalism, primele articole publicate de el fiind cronici culturale, cu precădere despre spectacole de teatru. Ulterior, a început să scrie şi articole politice, iar acestea i-au deranjat pe mulţi. Probabil acesta a fost „motivul” sfârşitului vieţii sale. Eminescu lucra şi la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab. „Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc”, spunea el. Activitatea jurnalistică cea mai bogată a avut-o în redacţia ziarului „Timpul”, apărut în martie 1876, la Bucureşti. Încă de la înfiinţare, la conducerea ziarului a fost Titu Maiorescu, care l-a angajat pe Ioan Slavici pentru a se ocupa de politica externă şi de literatură. Un an mai târziu, Slavici a solicitat angajarea lui Mihai Eminescu. Odată cu venirea lui Eminescu la „Timpul”, partea literară s-a îmbogăţit, iar orientarea ziarului s-a modificat, prin protestul declarat împotriva compromisurilor în relaţiile cu puterile vecine, şi prin critica obiectivă a stării de lucruri din ţară. El a lucrat aici aproape şapte ani, activitatea sa jurnalistică încheindu-se în anul 1883. Eminescu s-a distins în presa vremii printr-un discurs bine argumentat, prin erudiţie şi bogăţia mijloacelor de expresie, prin libertatea de gândire şi de exprimare, prin refuzul de a-şi alinia scrisul la interesele de partid, urmărind redarea cu obstinenţă a adevărului, chiar şi atunci când acesta intra în contradicţie cu poziţia conducătorilor publicaţiei.
Devenit „incomod”, s-au luat măsuri: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
Acesta era mesajul lui P.P. Carp (n.r. - care era, la acea vreme, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Viena) transmis către Titu Maiorescu (n.r. - ministrul cultelor şi instrucţiunii publice de atunci). Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat în octombrie 1883. „Ce voia acest tratat? În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. «Directiva de sus» s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele”, scria profesorul Nicolae Georgescu în volumul „Boala şi moartea lui Eminescu” (2007). Eminescu nu putea fi convins să renunţe la ideile şi principiile sale. El era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal, dar era cel mai incomod. Astfel, „nebunia” lui Eminescu poate căpăta alte sensuri, alte înţelesuri. P.P. Carp şi Titu Maiorescu au plecat în Germania pentru a calma spiritele, iar mai mulţi miniştri s-au dus la Viena, unde au prezentat scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia-manifest a lui Eminescu - „Doina”. Activitatea poetului ca jurnalist devenea „periculoasă”. El declara, în scris, ca jurnalist: „Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte, şi dintr-alta, e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte”. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului.
Internarea imediată a poetului a fost solicitată de Maiorescu
Zoe Dumitrescu Buşulenga, academician şi eminescolog, spunea: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice”. Probabil că atunci când a scris aceste cuvinte, lăsate posterităţii, Zoe Dumitrescu Buşulenga avea anumite informaţii. Unele dintre ele se refereau la Titu Maiorescu. Astfel, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, Maiorescu s-a dus la spitalul doctorului Şuţu şi a cerut internarea imediată a lui Eminescu, şi nu examinarea acestuia de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc. Gheorghe Panu amintea - în lucrarea „Amintiri de la Junimea” - un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri”. Poate că şi Eminescu a fost unul dintre ei. Pentru poet, legea supremă în politică era conservarea naţionalităţii şi întărirea statului naţional. În opinia sa, „Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale” (n.r. - citate din lucrările „Misterul morţii lui Eminescu”, de Ovidiu Vuia - 1996, şi „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, de Theodor Codreanu - 1999).
Ultima concluzie a medicilor: „A fost... otrăvit cu mercur“
Chiar şi după 134 de ani, moartea poetului nepereche constituie un subiect controversat, care generează dezbateri, opiniile eminescologilor fiind contradictorii. La scurt timp după ce poetul a plecat în eternitate, s-a vehiculat ideea că, de fapt, Mihai Eminescu ar fi fost asasinat. Medicii vremii (care au declarat decesul lui) afirmau că poetul ar fi murit - după cum reiese din rapoartele acelor ani - de... sifilis, alcoolism şi demenţă. Totul a început în noiembrie 1883, când - la insistenţele unor persoane din anturajul poetului, inclusiv Titu Maiorescu - Eminescu a fost internat într-un sanatoriu din Viena. Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu au reuşit să îşi dea seama de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declarau sănătos şi recomandau externarea sa. Medicul austriac Heinrich Obersteiner i-a cerut lui Maiorescu, în repetate rânduri, să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihici. Nimeni nu avea, însă, interesul de a-l readuce în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii lui Eminescu în sanatoriul austriac au dispărut într-un mod misterios, pentru a nu distruge „mitul nebuniei” lui Eminescu. Tot Maiorescu a „aranjat” ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere - vezi, Doamne -, „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu a vrut să vină la Bucureşti, dar Maiorescu a făcut tot posibilul pentru a-l ţine departe de Capitală. La acel moment, toată creaţia lui Eminescu - cărţile, notele de lectură, manuscrisele - se aflau la Maiorescu. Eminescu i-a cerut acestuia, în repetate rânduri, să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Dar Maiorescu nu i-a trimis nimic. Poetul ştia ce i se înscenase, iar după întoarcerea în ţară a făcut eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa, încercând să-şi reabiliteze imaginea. Dar deja era privit ca... un nebun, deci nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Eminescu a fost trimis şi la ospiciul de pe lângă Mănăstirea Neamţ. Deplin lucid, el i s-a plâns lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi că a fost „internat ca alienat” şi gardienii aruncau pe el găleţi cu apă rece şi îl băteau cu funia udă pentru a-l „calma”. În cele din urmă, a reuşit să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac. Acest medic a fost cel care i-a pus diagnosticul „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Încă există semne de întrebare asupra unor evenimente din viaţa lui Eminescu, dar se presupune că doctorul Iszac - contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic - i-ar fi administrat poetului doze mari de mercur (4 până la 7 grame).
După autopsie, medicul G. Marinescu a notat faptul că l-a uimit mărimea creierului
Conform unor informaţii recente, se pare că medicii care l-au tratat pe Eminescu l-ar fi otrăvit, de fapt, administrându-i tratamentul cu mercur - fie că i-au aplicat frecţii cu această substanţă, fie că pur şi simplu i-au injectat mercur în venă. Un renumit profesor doctor din zilele noastre preciza, la o sesiune ştiinţifică având ca subiect elucidarea morţii lui Mihai Eminescu, faptul că poetul a murit în urma unui stop cardiac provocat de intoxicaţia cu mercur. Aceea care l-a smuls pe Eminescu din mâinile doctorului Iszac, în 1888, a fost Veronica Micle. Ea l-a readus pe poet la Bucureşti, unde acesta a reînceput să publice articole în presă, iar după un articol împotriva guvernului, apărut în „România liberă”, a fost internat cu forţa la sanatoriul doctorului Şuţu, unde a şi murit, la 15 iunie 1889. Într-un fel, Eminescu şi-a prevestit moartea în poezia „Mai am un singur dor”. Şi aşa s-a întâmplat, viaţa zbuciumată a poetului s-a sfârşit în singurătate, într-o cameră de sanatoriu. La câteva minute după moartea poetului, în salon a sosit sculptorul Filip Marin, care a realizat o mască mortuară după chipul poetului, în patru exemplare, conform datelor istorice. În lucrarea „Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu”, profesorul Nicolae Georgescu afirma că după moartea lui Eminescu, în halatul acestuia s-au găsit două strofe - probabil ultimele sale versuri: „Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste-ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte!”. La un simpozion dedicat lui Eminescu, părintele Galeriu, interpretând teologic aceste ultime versuri, a afirmat: „Teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”. S-a spus, imediat după vestea morţii poetului, că aceasta ar fi fost urmarea unei lovituri la cap cu o piatră. Deşi medicul G. Marinescu nu a realizat, după autopsie, o analiză microscopică a creierului, el a notat faptul că l-a uimit mărimea acestui creier. Pe actul de deces al poetului nu apare semnătura niciunui membru al familiei sau al unui prieten, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului. Două zile mai târziu, la 17 iunie, au avut loc funeraliile poetului. Şapte coroane, din partea Academiei Române şi a câtorva ziare-cotidian, străjuiau sicriul depus la Biserica Sf. Gheorghe Nou (n.r. - unde adesea Eminescu venea să se roage şi unde în prezent se află una dintre măştile mortuare realizate după chipul său). Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii eminesciene publicat în 1883. După slujba înmormântării, sicriul a fost aşezat într-un dric tras de doi cai, iar cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Bellu, unde poetul a fost înmormântat sub umbra unui tei.
Dor de Eminescu
Într-o lume relativă
Ce-a făcut şi-a desfăcut,
Eminescu-i remuşcarea
Dorului de absolut.
Dacă unu şi cu unu
Nu mai vor să facă doi,
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.
Fără el oricare lucru
Şi-ar urma cărarea sa,
Fără el chiar steaua noastră
Dintre stele ar cădea.
Pe pământul vechii Dacii
Când mai mare, când mai mic,
Dacă n-ar fi Eminescu
Viaţa nu ne-ar fi nimic.
El Moldovei îi e fiul
Şi Munteniei nepot,
L-a-nfiat întreg Ardealul,
Eminescu-i peste tot!
Într-o lume relativă
Mai avem un nume sfânt,
Eminescu-i România
Tăinuită în cuvânt.
Adrian Păunescu
În casa copilăriei se află unele manuscrise ale poetului
Casa memorială „Mihai Eminescu” de la Ipoteşti, judeţul Botoşani, este locul unde familia poetului naţional a locuit vreme de aproape 30 de ani. Construită în anul 1850, casa avea trei camere: salonul familiei, biroul tatălui lui Eminescu şi dormitorul mamei şi surorilor poetului. Din patrimoniul casei memoriale fac parte obiecte ce au aparţinut familiei Eminovici - caseta de bijuterii a mamei lui Eminescu, veselă din argint, dulapuri din lemn de trandafir şi foarte multe cărţi. În salonul casei se află manuscrise ale poetului, în fotocopie, precum şi parafa de medic a fratelui poetului, Şerban. De asemenea, într-o vitrină stă medalia pe care Eminescu a primit-o în 1871, cu prilejul sărbătoririi a 400 de ani de la ctitorirea Mănăstirii Putna. În curtea Casei memoriale se află bustul lui Mihai Eminescu, realizat de sculptorul Gheorghe Anghel, dar şi o bisericuţă de familie datând din anii 1960, unde există obiecte valoroase - cristelniţa în care a fost botezat poetul, o linguriţă de argint cu monograma acestuia.
În viziunea criticilor literari
Cei mai de seamă critici literari s-au referit, în scrierile lor, la poetul naţional. Unii afirmau că „lumina lui, a Poetului, este veşnică”, alţii scriau că mintea poetului lucra cu „ideea originilor lumii, a infinitului” ori că opera sa luminează „întregul cer al naţiei dându-i glorioasele ei raze”.
George Călinescu: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Tudor Vianu: „Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei. Mintea lui Eminescu lucrează cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creaţiei, adică cu cele mai înalte concepte făurite de raţiunea omului. Este, în toată poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus şi foarte de departe, dintr-un punct de vedere care ruşinează orice îngustime a minţii, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectuală a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestării lui şi aceea care explică prestigiul atât de covârşitor al operei sale”.
Zoe Dumitrescu Buşulenga: „Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al naţiei dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale. Lumina Lui, a Poetului, este veşnică pentru că actualitatea «marilor» este eternă. Dacă noi nu o vedem, este din pricina cecităţii noastre...”.
Mihai şi Veronica, o iubire de 17 ani sfârşită tragic
Prima întâlnire dintre poet şi aceea care i-a devenit muză a avut loc în 1872, la Viena, şi a fost decisivă pentru viitorul amândurora. Veronica deja îi citise poeziile apărute în „Convorbiri literare”, dar după ce l-a cunoscut, Eminescu a devenit idolul ei. Mihai a fost impresionat de frumuseţea tinerei blonde, îndrăgostindu-se iremediabil de ea. Dar Veronica era căsătorită cu profesorul Ştefan Micle, aşa că iubirea lui a rămas în taină, o vreme. Însă a început să-i dedice versuri, cele mai frumoase poezii din creaţia sa fiind acelea inspirate de povestea lor de dragoste. Iubirea dintre ei, tristă şi imposibilă, a fost cuprinsă în zeci de pagini de corespondenţă, Eminescu şi Veronica scriindu-şi aproape zilnic. El o numea „dulcea mea amică”, „dragă Nicuţă”, „dragul meu suflet”, „ramură de liliac”. Ea îi spunea „Eminul meu iubit”. Corespondenţa purtată de cei doi se întinde pe parcursul a 17 ani şi a fost adunată în volumul „Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit”. „De când ai plecat tu, n-a plecat numai fericirea, ci şi liniştea şi sănătatea mea. Nu este, nu poate fi mai mare deosebire decât între mine acum două săptămâni şi între mine astăzi. De unde eram cu tine, fericit şi mulţumit, acum sunt singur, rău dispus prin singurătate şi boală, obosit de viaţă”, îi scria Eminescu în 1879. El adăuga: „Ceea ce cineva are mai scump trebuie să-şi păzească cu toată discreţia. Găsit-am oare noi amândoi din nou comoara noastră pierdută, odorul nostru nepreţuit, dragostea noastră? Dacă am regăsit-o, să nu mai spunem nimănui cât de adânc o îngropăm în inimele noastre, cât de ascuns şi de dulce arde în noi. Nici un obraznic şi nici un indiscret să nu mai prinză de veste. Când gândesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi şi nu mai găsesc cuvinte să-ţi spun ceea ce de-o mie de ori ţi-am spus: că te iubesc. Această unică gândire, care e izvorul fericirii şi a lacrimilor mele, această unică simţire care mă leagă de pământ e totodată şi izvorul îngrijirilor mele”. După moartea lui Mihai Eminescu (n.r. - 15 iunie 1889), Veronica s-a retras la Mănăstirea Văratec. A murit în acelaşi an, în noaptea de 3 spre 4 august, în casa maicii Fevronia Sârbu, după ce a băut o sticluţă cu arsenic.
Tudor Arghezi: „Fiind foarte român, Eminescu e universal“
Într-o înregistrare radiofonică din 1955, scriitorul Tudor Arghezi a rostit câteva cuvinte în faţa microfonului Radiodifuziunii. Astfel, la aniversarea a 105 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, Arghezi îl caracteriza pe poet drept „sfântul prea curat al versului românesc”. „A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine, poezia aparţine limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase. Muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neînchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă?”, spunea Tudor Arghezi.
Trebuiau să poarte un nume
Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii -
„Mioriţa“ şi „Luceafărul“ şi „Scrisoarea III“.
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.
Marin Sorescu
Personaj de teatru şi film
Pe parcursul anilor, atât dramaturgi, cât şi regizori importanţi i-au dedicat lui Eminescu piese de teatru sau filme, creând roluri care să-l înfăţişeze. Filmul documentar „Eminescu, Veronica, Creangă” a fost gândit de Octav Minar în 1914 şi a fost prezentat pentru prima oară în ianuarie 1915, la Ateneul Român. Pelicula prezintă aspecte ale vieţii poetului şi prin prisma relaţiilor pe care acesta le-a avut cu Veronica Micle şi cu Ion Creangă. Una dintre primele piese de teatru dedicate poetului este cea scrisă de dramaturgul Mircea Ştefănescu în 1964 - „Eminescu” - şi care a fost pusă în scenă de regizorul Sică Alexandrescu, rolurile principale fiind interpretate de Ion Caramitru (Eminescu) şi Valeria Seciu (Veronica). În filmul „Ciprian Porumbescu”, regizat de Gheorghe Vitanidis în 1972, apare şi Mihai Eminescu (interpretat de Alexandru Repan), luând parte la serbarea naţională din 1871, cu prilejul hramului Mănăstirii Putna. Regizorul Nicolae Mărgineanu a adus în prim plan prietenia dintre Eminescu şi Creangă în pelicula „Un bulgăre de humă” (1989), rolurile principale fiind jucate magistral de Dorel Vişan (Creangă), Adrian Pintea (Eminescu) şi Maria Ploae (Veronica). O altă piesă de teatru dedicată poetului este „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu”, de Cristian Tiberiu Popescu, regizată în 2000 de Grigore Gonţa, cu Dan Puric în rolul principal. Un film foarte interesant este documentarul artistic „Cufărul”, regizat de Cristian Radu Nema şi Mimis Ravanis (2019), care prezintă „odiseea” caietelor/manuscriselor eminesciene.
Locuri pe unde a trecut sau a locuit Eminescu
Primul loc marcat de prezenţa celui care avea să devină poetul naţional al românilor este casa de la Ipoteşti, unde micul Mihai a copilărit şi a locuit împreună cu familia începând din 1850.
La 1 septembrie 1874, Mihai Eminescu a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, oraş în care a locuit până în octombrie 1877. La Iaşi, paşii lui Eminescu au străbătut multe locuri, care au devenit repere în istoria oraşului. Unul dintre acestea este casa lui Samson Bodnărescu, din zona vechilor chilii ale bisericii Trei Ierarhi.
Alt loc celebru din Iaşi pe unde a trecut Eminescu este Parcul Copou, unde se află teiul argintiu, cu o vechime de peste 460 de ani - numit azi „Teiul lui Eminescu”. În faţa teiului se află bustul din bronz al poetului, realizat de sculptorul Ion Mateescu.
Tot în Iaşi, pe Şoseaua Bucium, se află „Plopii fără soţ” - un grup format iniţial din 29 de plopi albi care, în 1973, au fost declaraţi monumente ale naturii. În prezent, există numai 15 din cei 29 de plopi, iar în faţa lor a fost amplasat un bust al lui Eminescu.
În judeţul Neamţ, în apropiere de Mănăstirea Văratec, se află o casă în care Eminescu se refugia în zilele de vară. Iar pădurea de mesteceni de acolo a fost „imortalizată” de poet în „Călin Nebunul” sau „Călin, file de poveste”.
În Bucureşti, Eminescu a locuit în multe case. Când era tânăr, a stat în Hotelul Hugues - pe Calea Victoriei. Apoi a locuit pe str. Speranţei nr. 4, pe str. Buzeşti nr. 5 (n.r. - clădirea a fost demolată la sfârşitul anului 2010) şi în Piaţa Amzei.