de Traian Mihai

Sergiu Nicolaescu a fost şi rămâne, cu siguranţă, cel mai prolific regizor din cinematografia românească, situându-se, totodată, între cei mai activi cineaşti în plan internaţional. De-a lungul carierei, a abordat o largă arie tematică (inclusiv filmul de actualitate, serialul de televiziune, comedia, drama psihologică, filmul biografic), însă certa sa vocaţie s-a dovedit a fi superproducţia de inspiraţie istorică şi filmul de acţiune. Pasiunea pentru filmul istoric l-a determinat să caute şi să achiziţioneze obiecte vechi de artă şi numeroase alte antichităţi, între care şi foarte multe arme, pe care le-a adunat într-o colecţie impresionantă.

„În copilărie găseam obuze, scoteam din ele praful de puşcă şi apoi le aduceam acasă şi le păstram”

Regizor, actor şi producător, Sergiu Nicolaescu s-a născut la 13 aprilie 1930, la Târgu Jiu. La vârsta de 5 ani a plecat din oraşul natal împreună cu familia, care şi-a stabilit reşedinţa la Timişoara. Bunicul matern al regizorului a fost comisarul de poliție Gheorghe Cambrea, arestat de regimul comunist în 1952 și condamnat la 15 ani de închisoare la Făgăraș. Acesta a devenit mai târziu modelul pentru personajul comisarului Moldovan din cunoscuta serie de filme. „Eu am origini machedoneşti. Pe noi ne chema Nicola, dar tata a românizat numele, în Nicolaescu. Machedonii sunt hotărâţi, încăpăţânaţi, activi. Am copilărit la Timişoara, un oraş care a rămas în mintea mea, în memoria mea. Acolo aveam o «bandă» formată din vreo 30 de copii, iar eu eram şeful «bandei». Ne jucam prin catacombele oraşului, care se aflau sub o cetate turcească de prin anii 1500, iar subteranele duceau prin tot oraşul. Era un loc de joacă fantastic, îl consideram un imperiu care îmi aparţinea. Acolo găseam obuze, scoteam din ele praful de puşcă şi apoi le aduceam acasă şi le păstram. Am mai descoperit acolo şi arme nemţeşti din timpul războiului. Le-am ascuns într-o încăpere din aceste tuneluri. De atunci a început obiceiul meu de a păstra arme”, povestea Sergiu Nicolaescu. Spunea că nu a avut adolescenţă, a trăit în război. „De obicei, cea mai frumoasă perioadă e adolescenţa, dar eu am intrat direct în viaţă. E şi asta o lecţie. La 17 ani am plecat de acasă. Am mai revenit în Timişoara, mai târziu. Locurile erau aceleaşi, dar nu mai era viaţa de atunci. Mă aşteptam să văd copii pe maidanul pe care mă jucam odată, dar acolo se amenajase un loc de vânzare pentru o piaţă. În orice caz, copilăria e comoara mea ascunsă”, îşi amintea regizorul. În 1948, la terminarea liceului, a intrat la trei facultăţi: Belle Arte, Politehnică şi Şcoala de Ofiţeri de Marină. „Am ales-o pe ultima, visam să fiu marinar pe un vas militar. Şi acum ştiu pe de rost toate bătăliile navale din istorie. Dar arestarea tatălui m-a determinat să renunţ la ceea ce visam”. Astfel a absolvit Politehnica în 1952, devenind inginer, meserie pe care a practicat-o la Studioul „Alexandru Sahia” până în 1965, intrând astfel în lumea filmului.

„Am avut o pasiune pentru istoria românilor şi am încercat să dau spectatorului mândria că e român”

Sergiu Nicolaescu a realizat zeci de filme istorice, în care sunt redate diferite perioade din existenţa românilor. „Am avut o pasiune pentru istoria românilor şi am încercat, prin filmele mele, să dau spectatorului mândria că e român. Eu aşa am fost! Aşa m-am născut! Am luat dârzenia mamei mele, a tatălui meu care a fost la Podul Jiului în 1916-1917, a Ecaterinei Teodoroiu, care a locuit la părinţii mamei, la bunicii mei. Aşa am fost crescut, mi-am iubit ţara, că altfel puteam să plec definitiv din România. Prima dată când am ieşit peste graniţă, am fost la Paris, în 1962, când m-au chemat americanii la Cannes. Era prima oară când plecam în străinătate, aveam 34 de ani şi i-am spus mamei că eu nu mă mai întorc la Bucureşti! Şi mama a spus: «Băiatule, dacă ţie ţi-o fi bine, să ne chemi şi pe noi!». I-am făcut semn de adio de pe scara avionului, iar după câteva zile am vrut să-i trimit un frigider cadou. Când să-l ambalez într-un colet, am realizat că-mi iubesc prea mult mama şi atunci am ştiut că nu pot să o părăsesc. Nici pe ea, nici România. Ajuns la Paris, am avut un mare succes, au vrut să mă angajeze americanii, dar până la urmă m-au angajat europenii. Datorită lor am făcut carieră în cinematografie, au avut încredere în mine. În România, nu cred că aş fi reuşit, pentru că nu sunt genul de om care merge pe alte căi, care se strecoară. Eu m-am specializat, fără să vreau, în film istoric. Şi am făcut multe filme istorice, pentru că mi-a plăcut acest gen”, mărturisea Sergiu Nicolaescu. Începutul carierei sale regizorale a fost marcat de pelicula „Dacii” (coproducţie cu Franco-London-Film, 1966), în care este şi actor. Filmul s-a dovedit a fi un mare succes românesc, ajungând să fie difuzat şi în străinătate.

Mănuşa lui Mihai Viteazul, la loc de cinste

Pe parcursul anilor, Sergiu Nicolaescu a adunat în casa în care a locuit, din Strada Muzeul Zambaccian, o colecţie impresionantă de săbii, arme de foc, caschete şi alte efecte militare, dar şi obiecte foarte vechi, cele mai multe fiind folosite în producţiile cinematografice pe care le-a realizat. Unul dintre exponatele care a ocupat un loc de cinste în această colecţie este mănuşa lui Mihai Viteazul din filmul dedicat marelui voievod, pe care a purtat-o în timpul filmărilor actorul Amza Pellea, care a dat viaţă personajului ce a realizat unirea de la 1600. Pelicula „Mihai Viteazul” a apărut pe ecrane în 1970, fiind cel mai vizionat film românesc în întreaga lume, dat fiind faptul că figurează printre primele locuri în clasamentele realizate pe diferite categorii de site-ul de specialitate IMDb (Internet Movie Data base). „E un film pe care l-am muncit fără limite, şi eu, şi echipa, în care am dat tot ce-am putut. Iar pentru filmările de la «Mihai Viteazul» am avut în subordine 5.000 de oameni, inclusiv armată - soldaţi, ceea ce a fost un lucru fantastic, dar pe care l-am şi folosit. Să conduci 5.000 de oameni pe un câmp imens, vreo zece kilometri, este o performanţă! Actorii au fost scoşi trei luni din producţie, nu s-au mai dus la teatru. Am făcut cu ei călărie, lupte, am făcut şcoli de cascadori, am creat cascadori. A fost o muncă, zic eu, completă”, povestea regizorul. În topul IMDb, „Mihai Viteazul” s-a clasat pe locul 3 la genul „Filme istorice” din toate timpurile şi din întreaga lume, pe locul 5 la genul „Biografie”, pe locul 13 la genul „Filme de război”, pe locul 19 la „Filme de acţiune” şi pe locul 50 la „Filme tip dramă”, având 8,4 puncte (stele) din 10. Sergiu Nicolaescu s-a declarat impresionat cu privire la top. „Este un site american, unde «Mihai Viteazul» era printre primele filme din fiecare categorie. Eu sunt citat la cinci categorii. Este impresionant”, spunea Sergiu Nicolaescu. „Mihai Viteazul” este cel mai vizionat film din cinematografia românească, o superproducţie istorică filmată la Călugăreni, Alba Iulia, în Munţii Carpaţi, la Bucureşti, Sibiu, Sinaia, Mirăslău, Praga şi Istanbul. În 1972, a fost propunerea României pentru premiile Oscar la categoria „Cel mai bun film străin”, fiind prezent mai mulţi ani în cinematografe din România şi din întreaga lume, difuzat de Columbia Pictures. Sergiu Nicolaescu spunea că o amintire dragă din acest film este mănuşa dreaptă a lui Mihai Viteazul, care a fost confecţionată, ca şi armura, în studiourile de la Buftea. Motivul? „Nu exista armură pe măsura lui Amza Pellea. Eram circa 15 actori de înălţime 1,84-1,86 metri şi intram în aceleaşi haine. Cel mai greu era să dublezi filmul, pentru că toată lumea, pe unde mergeam, se crucea: «Unde au găsit aşa bărbaţi?». Era incredibil!”, îşi amintea Nicolaescu. El preciza că nu a păstrat şi sabia din filmul amintit. „Sabia i-am dat-o lui Amza Pellea. Eu am o colecţie de arme care e a mea, personală, şi nu sunt doar cele din filme”, preciza artistul.

Pistoale, săbii, steaguri, armuri

Impresionanta colecţie de arme a regizorului - care s-a aflat, până la moartea acestuia, în livingul casei din Strada Muzeul Zambaccian - includea pistoale, săbii, coifuri, scuturi, caschete - mare parte dintre acestea folosite în filmele realizate de el. „Cea mai veche sabie este una cu mâner foarte scurt, o sabie de gladiator, pe care eu nu o pot ţine cum trebuie în mână. «Mânerul» ei este foarte scurt. Concluzia este că la acea vreme oamenii erau foarte mici de statură. Am remarcat acest lucru şi vizitând multe muzee, nu am întâlnit niciodată o armură pe măsura mea”, explica Sergiu Nicolaescu. În colecţie se mai afla şi sabia pe care Sergiu a avut-o în filmul „Mircea”, făcută din oţel, la Uzinele „Republica”: „E foarte grea, dacă nu aş fi jucat rugby în tinereţe, cred că n-aş fi reuşit s-o mânuiesc în film. E o sabie pentru două mâini pe care am mânuit-o eu, Ilarion Ciobanu, dar şi cascadorii în filmul «Nemuritorii». La un moment dat, când eu şi Ilarion Ciobanu ne luptam, s-a rupt sabia şi s-a înfipt în podea cam 20 de centimetri”, preciza regizorul. El deţinea şi o sabie de turc: „Turcii purtau săbii foarte uşoare, foarte elastice”, spunea artistul. În panoplia cu arme se aflau şi o puşcă veche arăbească, cu cremene, încrustată în argint, pistoale folosite în filmul „Nemuritorii”, precum şi celebrul revolver Beretta 34 al comisarului Moldovan - una dintre puţinele arme aflate oficial în dotarea Armatei Române în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Alte exponate remarcabile ale colecţiei erau steaguri originale ale oştirii române din Războiul de Independenţă - cu urme de gloanţe şi străpungeri de sabie din asaltul de la Griviţa, din bătălia de la Plevna. „Pe chipiul purtat de Regele Carol când mergea pe front se vede urma de sudoare pe marginea interioară. L-am purtat şi eu jucând rolul Regelui Carol în filmul despre Războiul de Independenţă”, explica Sergiu Nicolaescu. În colecţia acestuia se mai aflau armuri, flinte, suliţe. A păstrat şi o cutie din lemn, plină cu soldaţi din plumb, cu care se juca în copilărie, mărturisind că această joacă l-a inspirat în anumite secvenţe din filme în care a apărut alături de copii - „Duelul”, „Pistruiatul”. Celebrul regizor a murit la 3 ianuarie 2013. După dispariţia acestuia, casa în care a locuit a fost scoasă la vânzare. Celebra colecţie de arme şi de antichităţi a artistului nu a fost încă estimată/evaluată. În 2021, la Arad, în cadrul proiectului „Lupus Dacus”, a fost prezentată impresionanta colecție de arme „Medievalum”, reunind 1.200 de exponate: arme de foc, patru tunuri mari, 10 tunuri de asalt, archebuze, arme albe - săbii, spade, pumnale, arcuri, halebarde, sulițe -, dispozitive de tortură, dar și aproape 120 de arme din recuzita filmelor „Dacii”, „Mihai Viteazul” și „Nemuritorii” - regizate în anii ’60-’70 de Sergiu Nicolaescu.

„Am luptat pentru istorie, tot ce-am făcut ori era istorie, ori era proiectat în vremuri istorice. Vezi seria «Comisarul», erau filme «distractive», dar erau proiectate într-o perioadă despre care era foarte important să vorbesc“

„Nu am făcut decât filme grele şi foarte grele. Eu nu pot să pun camera într-un colţ şi să filmez. Nu pot să nu arăt un prim-plan. Câteodată, nici prim-planul nu-mi ajunge să intru în sentimentele pe care le are spectatorul!“

„Filmele istorice sunt ale poporului român şi rămân actuale şi peste 100 de ani, pentru că istoria nu se perimează, ea este una singură“

„Popularitatea mea nu se datorează faptului că am făcut concesii marelui public, iar dragostea marelui public pentru mine nu vine din faptul că l-am făcut să râdă. Eu l-am făcut şi să plângă, şi să râdă, iar asta e altceva. E o dragoste reciprocă. În clipa în care nu aş mai avea-o, nu aş mai avea de ce să trăiesc“

„Sergiu Nicolaescu s-a fixat în memoria spectatorilor aşa, cu pistolul întins ca o prelungire firească a mâinii, gata să facă dreptate într-o vreme de mare nedreptate. Înainte de acea imagine, a existat, însă, o alta, în «Dacii» - acolo dreptatea o împărţea cu sabia. Şi au mai existat imaginile de cutreietor al mărilor, de răzbunător, de luptător, întotdeauna de luptător. Da, el e cavalerul dreptăţii şi lupta e vocaţia lui. Raţiunea de a exista a acestui regizor-actor, născut pentru a fi şi una şi alta, născut pentru a fi stăpân şi supus în acelaşi timp“ (Alice Mănoiu, critic de film)

Icoane vechi, măşti tribale, mobilier antic

Alături de colecţia de arme, Sergiu Nicolaescu avea în livingul casei în care a locuit şi vechi icoane superbe, foarte valoroase. Multe dintre ele au fost aduse din locuri pe unde a filmat - de la mănăstiri din Moldova, de la Alba Iulia -, iar altele i-au rămas moștenire de familie. „Multe dintre icoanele pe care le-am adunat sunt cadouri de la prieteni sau de la admiratori. Pe altele le-am cumpărat din peregrinările mele prin ţară sau prin străinătate. Tot din excursiile peste hotare am adus acasă măşti tribale, care uimesc prin stilul de a reda chipurile. Cele mai multe sunt din lemn de mahon. Am măşti din Indonezia, Bali, Egipt”, explica regizorul. De asemenea, în timp, a ajuns să colecţioneze şi mobilier vechi, pe care îl folosea în unele dintre filmele sale. „Am cumpărat un gramofon vechi de prin 1920, din lemn, pe care l-am folosit în pelicula «Felix şi Otilia». Am dat anunţ în ziar că vreau să cumpăr şi l-am găsit în casa unui farmacist care avea multe obiecte de mobilier vechi. De la el am cumpărat şi un birou din lemn masiv, care avea un sertar cu fund dublu. Mi-a folosit la filmele din seria Comisarului”, povestea Sergiu Nicolaescu.