de Simona Lazăr
Ștefan Iordache a fost unul dintre cei mai iubiți actori român din a doua jumătate a secolului XX și începutul noului mileniu. S-a născut la 3 februarie 1941, în București, și a decedat la 21 noiembrie 2008, la Viena. A venit pe lume într-o zi de duminică, sub semnul Soarelui, și i s-a menit o „existență solară”. El a fost una dintre cele mai cunoscute și apreciate personalități ale scenei și cinematografiei românești. A avut o carieră prolifică în teatru, film și televiziune. Printre cele mai cunoscute filme în care a jucat se numără „Străinul” (1964), „Glissando” (1982), „Concurs” (1982), „Balanța” (1992), „Cel mai iubit dintre pământeni” (1993) şi „Filantropica” (2002). Cariera sa în teatru a fost prodigioasă și a contribuit la consolidarea reputației sale, ca unul dintre cei mai talentați actori români. Moartea lui Ștefan Iordache în 2008 a fost o pierdere semnificativă pentru lumea artistică din România, iar contribuția sa la industria cinematografică și teatrală rămâne memorabilă. A jucat în teatrul românesc vreme de 49 de ani, interpretând roluri ca Titus Andronicus, Hamlet, Richard al III-lea sau Barrymore. A avut, de asemenea, o îndelungată colaborare cu Teatrul Național Radiofonic și Teatrul Național de Televiziune. Ultimul său rol a fost Prințul Potemkin, în piesa „Ecaterina cea Mare”, de George Bernard Shaw, pusă în scenă, în 2008, la Teatrul Național București. A vorbi despre actor, azi, după ce el nu mai este printre noi, este dificil. Nu pentru că nu ai avea ce spune, ci pentru că atât de multe sunt de spus, încât nu mai știi ce să alegi...
„Ascensiunea lui Arturo Ui...”
Jocul actorului de teatru este o efemeridă, spunea, demult, cineva. Dar jocul unui actor mare, puternic, deplin rămâne în memoria celor care l-au văzut întruchipându-și personajele pe scenă, dându-le și formă, și fond, și sens. Deși a intrat ultimul pe listă la IATC, a fost unul dintre străluciții absolvenți. Când a urcat pe scena de la Casandra pentru spectacolul de absolvire - „Arturo Ui...” (Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită) după Bertold Brecht - în sală se aflau câțiva dintre marii actori și regizori ai vremii, anume ca să îl urmărească pe tânărul care promitea să fie o revelație. Erau acolo George Vraca, Radu Beligan, Sanda Manu, Dinu Cernescu, Dinu Săraru (acesta din urmă a scris cronica spectacolului). Într-un interviu pe care l-a dat la maturitate, Ștefan Iordache avea să spună despre acest rol: „De la Arturo Ui mi se trag toate. Descopeream jocul, şi bucuria, şi chinul de a juca. Rămâneam în teatru zi şi noapte. Dormeam la Institut, nici nu mai plecam acasă. A fost Dumnezeiesc”. Încă de atunci se știa/se simțea că nu va fi un meteor, ci o stea care va străluci, puternic, în lumea teatrului și a filmului românesc. Iar dacă a fost comparat cu Lawrence Olivier și cu Peter O Toole, nu au greșit cu nicio literă cei care au spus-o. Ascensiunea lui Arturo Ui putea fi oprită, cea a lui Ștefan Iordache - nu!
Primul film…
Avea 22 de ani când a primit rolul (principal) din primul său film. „Străinul”, turnat în 1963-1964, după un scenariu care avea la bază romanul omonim al lui Titus Popovici, în regia lui Mihai Iacob. Numele scriitorului legitima valoarea filmului. La fel, subiectul: biografia unui tânăr din provincie, în preajma unui eveniment esențial pentru istoria țării, tratat în cheia „lumii noi” ce avea să vie, cu toate prefacerile sale sociale și politice. Liceanul Andrei Sabin, personajul interpretat de Ștefan Iordache, era un revoltat, un tânăr a cărui puritate e „zgâriată” de tarele (descoperite pe rând) ale unei societăți incongruente, pentru ca în cele din urmă „să dea pe dinafară”, la fel ca și personajul colectiv - masele populare - pe a cărui grandoare mizaseră și scenaristul Titus Popovici, și regizorul Mihai Iacob. Aflat la debut, așa cum consemnau și criticii filmului, Ștefan Iordache „s-a achitat cu conștiinciozitate și dăruire” de sarcina sa, dar poate că nu a atins toate posibilitățile pe care rolul i le oferea.
… Și întâia dragoste
Cum era Ștefan Iordache, la 22-23 de ani, la primul său rol? Partenera sa din film, actrița Irina Petrescu (Sonia), declara într-un interviu, în urmă cu 40 de ani: „Când am filmat «Străinul», Ştefan şi cu mine aveam 23 de ani. Puţină înfumurare, puţină aroganţă, puţină dezinvoltură, puţină suficienţă... Măsuram cu inconştientă încredere în mine şi în viitor paşii nesiguri ai unei profesii pe care îmi închipuiam doar că o cunosc. Ştefan debuta calm. Deschis şi simplu. Atent pe ce calcă şi cum aşază pasul. Nu se sinchisea de ifosele mele şi mă conducea uşor şi sigur spre ceea ce instinctul său impecabil de artist simţea că se poate păşi cinstit”. S-a mai întâmplat ceva, atunci, la filmările pentru „Străinul”: protagoniștii s-au îndrăgostit. Și în film, și în viață. Dragostea dintre Ștefan Iordache și Irina Petrescu a fost vie, puternică, dublată de pasiunea pentru meseria în care pășeau alături cutezători. Și atunci - și acum, privind retrospectiv - e evident că era vorba despre o iubire copleșitoare, una dintre cele mai frumoase din lumea filmului românesc. „Îmi scria că îi e dor de mine şi că vrea să mă vadă. Faptul că cineva se îndrăgostise de mine, o actriţă cunoscută, cum devenise Irina Petrescu, m-a copleşit. Am iubit-o şi eu, atunci, pentru iubirea ei”, declara actorul într-un interviu. Îi comparase cineva cu Alain Delon și Rommy Schneider și poate nu greșise prea mult. Avea să fie o iubire imposibilă, ca și a lor, dar din cu totul alte motive: tatăl Irinei Petrescu nu vedea cu ochi buni o „mezalianță” între familia unui medic celebru și cea a unui croitor din cartierul Rahova. Totul avea să meargă până acolo încât părinții Irinei Petrescu au intervenit pentru ca el să fie scos din distribuția filmului „Duminică la ora șase” (1966), unde ar fi trebuit să fie din nou parteneri.
„Regele Scamator”
Având rădăcini la Calafat, Ștefan Iordache iubea tot ce însemna Oltenia. Craiova, bineînțeles. A jucat adeseori pe scena Naționalului de acolo, iar lumea artistică oltenească îl îndrăgea și îi oferea un climat de siguranță, care permitea actului artistic să se dezvolte plenar. Pentru prietenul său Emil Boroghină, pe atunci director al teatrului craiovean, el era Îngerul, era Regele Scamator (titlul volumului biografic pe care i l-a dedicat Ludmila Patlanjoglu). Cei doi se cunoșteau de multă vreme, fuseseră colegi de grupă la IATC, împărtășiseră împreună iubiri, proiecte, speranțe, pasiuni. „Ne-au unit, înainte de toate, două momente extrem de importante din viaţa fiecăruia, cele legate de spectacolul nostru de absolvire şi venirea lui la Craiova”, spunea Boroghină. În toamna lui 2008, când actorul a plecat la stele, prietenul său ofta: „A murit Ştefan Iordache. A murit Regele Scamator. Ştiam că Ştefan era grav bolnav, chiar foarte grav. Aflasem cu câteva zile înainte că va fi transportat la Viena, unde urma să fie însoţit de unul dintre vechii săi prieteni şi colegi de liceu. Speram că odată ajuns acolo se va produce o minune”. Minunea aceea nu a mai venit. Și atunci a urmat strigătul de neputință: „A murit Regele Lear, posibilul Lear, dintr-un spectacol al lui Silviu Pucărete, pe care l-am dorit şi eu şi Ştefan, l-am visat, dar a cărei realizare am amânat-o mereu”. Și tot el spunea: „Pentru mine, pentru mulţi dintre noi, Ştefan Iordache, Regele Scamator, e încă viu. Şi aşa va rămâne pentru mult timp, poate până la sfârşitul zilelor noastre…”.
„Era plin de fericirea de a juca”
Îl cunoaștem (mai mult) de pe marele și micul ecran. A fost un actor „iubit” de camera de filmat. Dar lui Ștefan Iordache „i-a priit” scândura scenei. Acolo s-a simțit el total împlinit. Chiar și în anii cenzurii comuniste. Iar dintre regizorii care l-au distribuit în piesele pe care le montau, o amintim aici pe Cătălina Buzoianu, pentru care colaborarea cu Ștefan Iordache a însemnat o reală bucurie. La Teatrul Mic, Cătălina Buzoianu l-a distribuit în „Să îmbrăcăm pe cei goi”, în rolul Consulului Grotti, avându-i alături pe Valeria Seciu, pe Dan Condurache, pe Mitică Popescu. Erau încă la început de carieră, toți, dar „urieșii” din ei năvăliseră deja pe scenă. Spectacolul a avut un succes nebun! Iar colaborarea și prietenia dintre actor și regizoare a trecut dincolo de limita scenei. La spectacolul următor, „Maestrul și Margareta”, experiența a fost una revelatoare pentru cariera amândurora. Mărturisea Cătălina Buzoianu, într-un interviu: „Eu n-am cunoscut niciodată un actor mai eficient. Nimic nu era imposibil pentru el. Și era plin de fericirea de a juca pe care am întâlnit-o la puţini actori”. Rămânând în sfera teatrului, un alt nume sonor, dintre colaboratorii lui Ștefan Iordache, este regizorul Silviu Purcărete. El relatează momentul în care recunoașterea valorii acestuia a trecut granițele țării și a fost recunoscut pe plan internațional ca vedetă de teatru, odată cu rolul din „Titus Andronicus”, la Naționalul din Craiova, în 1992, un spectacol cu care s-au făcut patru turnee pe patru continente, pe parcursul a patru ani. Spectacolul lui Purcărete, în întregime, dar mai ales interpretarea lui Iordache i-au făcut pe criticii de teatru din toată lumea să lase să „curgă” cerneala, elogios.
„Cu rolul ăsta mă pot confrunta cu Pacino, cu De Niro, fără nicio timiditate”
A fost... cel mai iubit dintre pământeni! În sensul cel bun al cuvântului - căci l-au iubit și soția - Michaela Tonitza (nepoată de frate a lui Nicolae Tonitza, pictorul) -, și prietenii, și colegii de scenă, și lumea din sălile de teatru și de cinematograf. Și noi, toți, cei care acasă, pe micile noastre ecrane, aveam impresia că suntem părtași la un miracol, atunci când apărea în distribuția unui film, a unui musical, a unei emisiuni tv. Dar a fost „cel mai iubit dintre pământeni” și ca actor, în filmul omonim, realizat după puternicul roman al lui Marin Preda. Ștefan Iordache era conștient de forța acelui rol. Considera, chiar, că rolul acesta îl definește. „Marea mea realizare e «Cel mai iubit dintre pământeni», cu rolul ăsta mă pot confrunta cu Pacino, cu De Niro, fără nicio timiditate”. Și, probabil, nici Marin Preda nu și-ar fi putut închipui un alt actor în locul lui. Victor Petrini nu putea avea alt interpret care să poată face saltul către osânditul care trăiește cea mai de jos experiență în minele insalubre, sub șfichiuirea gardianului „Dumnezeu”, comandantul lagărului de muncă (Dorel Vișan) și a anchetatorului de securitate (Gheorghe Dinică). Destinul profesorului de filosofie este cel al unui intelectual înjosit de oameni care se situau, de fapt, mai jos decât el și cu care, într-o ordine firească a lucrurilor, nu s-ar fi întâlnit niciodată.
„Eu vreau să spun că te ador“
Au mai fost (mai sunt) actori care au cochetat cu muzica, pentru care scena teatrului nu a fost îndeajuns. Dar Ștefan Iordache era un „dăruit”. Fie că interpreta piese de muzică ușoară, compuse proaspăt, uneori chiar anume pentru el, fie că se avânta pe valurile muzicii mai vechi, din Bucureștiul interbelic, vocea lui te atrăgea, te învăluia, îți dădea o stare de bine din care nu îți venea să te desprinzi. „Aventura cu muzica” (așa cum a numit-o artistul) a început în 1990 și a impus duetul său cu Angela Similea, într-un spectacol muzical intitulat „Adio, femei!”, jucat timp de patru ani cu casa închisă, la Teatrul Odeon și la Sala Savoy. Compozitorul de atunci, Dan Iagnov, a observat carisma deosebită a actorului și a propus realizarea unui alt duet care să umple sălile. Cu Sanda Ladoși. Proiectul acelui spectacol muzical, care urma să aibă premiera în 1994, nu s-a mai împlinit. Duetul, însă, a fost de bun augur, cele cinci melodii lucrate și înregistrate atunci fiind doar începutul. Șlagărul „Eu vreau să spun că te ador”, cu Ștefan și Sanda, pe versurile lui Eugen Rotaru, a fost premiat la Festivalul Mamaia din 1995. Dar primul lor succes a fost cu un an înainte, în același festival, unde „Și între noi mai e un pas” a ridicat sala în picioare. Duetul actorului cu tânăra interpretă venea cu o doză în plus de farmec, cu magie, cu sensibilitate, cu căldură. Un episod mai puțin cunoscut îl povestește Dan Iagnev și, cumva, se referă nu doar la Mamaia, ci și la spectacolul lui Purcărete, „Titus Andronicus”. În seara în care, în 1995, urma să urce pe scenă la Mamaia, Iordache se afla în Franța, unde juca la un festival, în piesa amintită. Imediat ce ultimele aplauze s-au stins, actorul a fost dus la Basel, pe aeroportul care deservește Franța și Elveția, de unde a zburat imediat la Constanța și de acolo... direct pe scenă. A urcat și a cântat ca un profesionist desăvârșit, nimeni nu a știut ce s-a întâmplat, iar duetul lor a triumfat. Cum să nu-i spui unui asemenea artist că îl adori? Ca muzician, Ștefan Iordache a scos mai multe albume, la Electrecord, la Topaz și Rodon, și un CD de muzică și poezie. Albumele s-au numit „Adio, femei!”, „Și între noi mai e un pas”, „Nu mă iubi”, „Magazinul meu de vise” - acestea toate pe muzica lui Dan Iagnov. Unele dintre aceste înregistrări, spune compozitorul, au avut ceva premonitoriu. În discreția lui, actorul nu îi încărcase pe ceilalți cu adevărul trist al bolii lui. Dedicase, însă, o anume piesă soției față de care nutrea o dragoste copleșitoare. Una dintre aceste melodii, dăruită Michaelei Tonitza-Iordache, a fost „Nu știam că te iubesc atât de mult”, de pe albumul „Magazinul de vise” (ultimul realizat de artist). În 2003, marele actor a înregistrat alături de Gheorghe Dinică şi de Nelu Ploieşteanu albumul „Cântece de petrecere”. CD-ul realizat pentru ediția de colecție a Jurnalului Național conține cinci melodii și mai multe poezii interpretate de Ștefan Iordache din Matei Vişniec, Esenin, Nichita Stănescu. Ultimele versuri sunt din Nichita Stănescu și sunt, scrise și, respectiv, rostite de acești doi titani, cutremurătoare: „Am murit şi eu într-o doară/ Astăzi pentru prima oară…”.
Un țăran de la Gruiu
A copilărit în cartierul Rahova. Iar părinții - olteni din Calafat - fuseseră orășeni. Existau mai în urmă, însă, destule generații de țărani, pentru ca lui Ștefan Iordache să-i tremure în trup o genă rurală. Să-l ademenească. Așa a apărut în familia Ștefan Iordache și Michaela Tonitza-Iordache... casa de la Gruiu. Atunci când vorbea despre acel loc, în care s-a și retras, în cele din urmă, obișnuia să spună: „La noi, la țară, la Gruiu”. Gruiu e un sat din județul Ilfov, nu departe de lacul Snagov. „Am cumpărat 1.000 de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul «Glissando»”, povestea actorul. Suprafața s-a făcut de trei ori mai mare după Revoluție. „Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva?”, întreba, aproape retoric. Locul l-a modelat după sufletul lui. Casa cu verandă, prunii, vița-de-vie, un „regat” cu pitici de grădină și pisici. Casa de la Gruiu era chintesența liniștii și a traiului tihnit, pe care și le dorea tot mai mult, mai ales în vremea din urmă, când boala cea nesătulă îl chinuia. Era locul în care privea nopțile cerul înstelat și vedea curgând poveștile printre ele. Povești de familie - despre părinți și bunici, despre prietenii din copilărie. Despre prietenii din teatru. Pe unii, i-a adus lângă el. I-a fermecat cu... poveștile de la Gruiu. Așa a făcut cu Dan Pița, de exemplu, care spunea într-un interviu: „Pentru mine a fost cel mai mare actor, a trăit pentru teatru şi film şi a dat din geniul lui tuturor ca un izvor cu apă sfinţită”. Când a murit, nu a vrut să fie înmormântat pe aleea actorilor, la Bellu, sau în vreun alt cimitir aflat în calea pelerinilor. El și Michaela și-au cumpărat mormintele la Gruiu. Le-au pregătit pentru „marea trecere” și s-au regăsit acolo, trei ani mai târziu, când și soția sa a trecut la cele veșnice. Acum, numele le sunt alăturate din nou. Pe cruce.
Un nume pe frontispiciu
A jucat în multe teatre din Capitală. La Teatrul Național, la Nottara, la Odeon și la Savoy, la Teatrul Mic... Dar numele său nu se află marcat în aceste teatre. Numele olteanului (prin rădăcini) Ștefan Iordache se găsește, însă, pe frontispiciul unuia dintre cele mai frumoase teatre din sudul României, construit la finele secolului XIX și începutul veacului XX (1896-1901). Este vorba despre teatrul din Caracal. O clădire în stil eclectic, cu elemente de neobaroc și neorenaștere, lucrat după planurile arhitectului Franz Billek. În sala Teatrului Naţional din Caracal au jucat cei mai de seamă actori ai scenei româneşti. Printre ei şi Nottara, cu spectacole în stagiuni permanente. În 2008, după 22 de ani în care teatrul fusese închis, s-a reinaugurat cu mare pompă. Era la câteva săptămâni după anunțul morții lui Ștefan Iordache. Curând instituția avea să organizeze Festivalul Național de Teatru „Ștefan Iordache”, în memoria artistului. Apoi, firesc, numele său l-a luat însuși teatrul. În București, Centrul Cultural și de Tineret din sectorul 5 (sector în care se află și Rahova copilăriei sale) poartă, de asemenea, numele lui Ștefan Iordache.
Filmografie şi premii
Aproape 40 de nume se găsesc în filmografia lui Ștefan Iordache. Evident, ne-ar fi greu să le etalăm aici pe toate. Dar iată câteva titluri, care ar putea să ni-l readucă dinainte. În 1964 a debutat în „Străinul”, cu rolul principal, Andrei Sabin. Un debut în forță, care avea să ni-l anunțe pe marele actor care va deveni. După încă șase filme, cu roluri de mai mare sau mai mică întindere, îl găsim în producția cinematografică dedicată unui moment esențial din istoria României, „Războiul Independenței” - lansat la Centenar (1977); în 1978, joacă în „Ediție Specială” a lui Mircea Daneliuc, rolul unui reporter frenetic și pasionat, Matei Olaru, un film care se numără printre cele mai vizionate din cinematografia românească din perioada comunistă (aproximativ 2 milioane de spectatori) și care îi aduce Premiul ACIN (Asociația Cineaștilor din România). În ace- lași an joacă și în „Doctorul Poenaru”. Doi ani mai târziu, e distribuit în „Bietul Ioanide”, într-un rol secundar (Boticelli), pe Ioanide interpretându-l în acest film nimeni altul decât pictorul Ion Pacea. Poate aici interpretarea sa nu a fost suficient de elocventă (ca lungime, cel puțin), dar ni-l amintim din rolurile sale ulterioare, cu toată carisma, sensibilitatea și forța sa actoricească: în „De ce trag clopotele, Mitică?” (1981), „Glissando” (1984) - Premiul ACIN pentru rolul său din film, „Ciuleandra” (1985), „Noi, cei din linia întâi” (1986) și „Noiembrie, ultimul bal” (1989) - Premiul ACIN pentru rolul său din film. După Revoluție, cele mai importante roluri ale sale sunt în filmele: „Drumeț în calea lupilor” (1990), „Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), considerat a fi apogeul carierei sale, „Începutul adevărului (Oglinda)” (1994), „Eu sunt Adam” (1996) și „Omul zilei” (1999). A mai obținut, de-a lungul carierei sale, un premiu al UNITER și Premiul de Excelență în cinematografia românească la Festivalul Internațional de Film Transilvania, 2006. De asemenea, i s-a decernat Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer.
„Până la momentul Ștefan Iordache, mai cântasem în duet cu Iurie Darie și cu Ioan Gyuri Pascu. Dar, cu domnul Iordache a fost o întâlnire emblematică. Țin minte că îl văzusem în filmul «Ciuleandra» și îl divinizam. La vremea în care ne-am întâlnit, aveam în jur de 23 de ani. Dan Iagnov, compozitorul piesei mele «Când vine seara», ne-a mijlocit această întâlnire. De fapt, ideea duetelor cu mine și cu Ștefan Iordache i-a venit tot lui Dan Iagnov.Michaela - dragostea unei vieţi
40 de ani au fost alături, în viață - și în artă - Ștefan Iordache și Michaela Tonitza-Iordache. Cu toată sonoritatea celor două nume alăturate, nu toată lumea știe cine a fost Michaela, femeia pe care a iubit-o până la ultima suflare. Singurul regret al vieții lor împreună, spunea actorul, a fost faptul că nu au avut copii: „Am amânat, crezând că mai avem timp, să am întâi grijă de carieră, iar acum copiii mei sunt rolurile mele”, mărturisea acesta, adăugând: „Michaelei i-am fost şi soţ, şi iubit, şi fiu”. Nepoată a pictorului Nicolae Tonitza, aceasta a fost profesor la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale (UNATC) din Bucureşti. Când l-a cunoscut, ea nu-l știa decât din rolul din „Străinul”, iar el a fost impresionat de filiația ei cu pictorul Nicolae Tonitza. S-au căsătorit pe 30 aprilie 1970. „Totuşi, nu m-am măritat cu el pentru că era un actor important, m-am măritat cu el pentru că era un Om foarte important. Am ştiut întotdeauna că el era mai important decât mine, aşa că am trecut, firesc, pe planul doi”, spunea Michaela, care și-a petrecut ultimii ani din viață cu proiecte care să țină vie memoria actorului.