De fiecare dată atunci când scriu despre bunul meu prieten, marele academician, scriitor, poet al adevărului, Nicolae Dabija, mă apucă o emoție de nedescris, o nostalgie a revederilor noastre, a ideilor pe care mi le-a insuflat, a fiecărei clipe în care am avut onoarea de a fi în preajma sa.
Nicolae Dabija nu a plecat dintre noi, așa cred eu. Chiar dacă fizic nu mai este prezent, împlinindu-se trei ani de la plecarea sa, spiritual el continuă să dăinuie, prin opera lăsată moștenire neamului, prin amintirile noastre, prin munca neîntreruptă a fiicei sale, Doina Dabija, care-i duce moștenirea culturală mai departe, prin intermediul publicației „Literatura și arta“ și a tuturor evenimentelor pe care le organizează în memoria sa.
Nicolae mi-a fost bucurie de nestăvilit. L-am citit prima oară acum mulți ani, când părintele meu spiritual, maestrul Grigore Vieru, mi-a povestit întâia dată despre el, aceștia fiind mari și buni prieteni întru vers și simțire, luptători pentru promovarea corectă a limbii române în spațiul basarabean. Mai apoi l-am cunoscut și am dat naștere unei legături speciale. El iubea muzica mea, eu versul său și astfel au luat naștere mai multe cântece care se bucură azi de mare succes, vreo cinci la număr, pe care eu le cânt întotdeauna cu gândul la el.
Nicolae a fost un om darnic cu simțirile, cu înțelepciunea sa, cu sfaturi și vorbe de duh. Dincolo de asta, a fost un pot de geniu, versurile fiind emoție pură, imagine plină de candoare, de adevăr, de lumină și înalt, trecând dincolo de puterea percepției noastre.
Scria simplu, dar complex prin idee, avea o anumită particularitate a discursului și era un apărător destoinic al ideii de unire, de neam complet, de limbă română vorbită așa cum se cuvine.
Romanul său „Tema pentru acasă“ este o lecție de istorie, de patriotism, o poveste tulburătoare și o carte de căpătâi, aș îndrăzni eu să spun, a neamului nostru românesc, pentru că descrie sentimente, realități, forțe de a merge mai departe și dincolo de orice, spiritul unui autor care n-avea nevoie de artificii pentru a străluci.
Cuvintele i-au fost mereu prieteni de seamă. Ele l-au purtat în lume, din Cimișlia natală, ele i-au dat sens, bucurie, l-au făcut om și l-au lăsat să deschidă, să lumineze conștiința colectivă a unei națiuni, pe care a iubit-o până în ultima clipă, prin fiecare por, prin fiecare gest sau acțiune săvârșită.
Eu cred că Nicolae Dabija este cu noi, ne păzește și vrea ca opera sa formidabilă să meargă mai departe. Vrea ca versul său să-și găsească cântecele potrivite, să incendieze memorii, să sădească pomul cunoașterii, să fie una cu palma de pământ pe care a trăit-o cu toată forța sa, acea Moldovă ideală, pe care o voia una cu țara mamă.
Nicolae Dabija este scriitorul care nu te lasă indiferent, care te provoacă, te pune la lucru, îți dă teme și te face cumva să și plângi, să fii uimit, să fii intrigat și mai ales, să ai dorința de a fi una cu el, lucru întâlnit mai rar la anumiți poeți, doar la cei aleși, el fiind unul dintre aceștia, pentru eternitate.
Personal, nu voi uita vreodată întâlnirile noastre, atât în fața camerelor, cât și în spatele lor... Nu voi uita gândurile, mesajele și toate învățăturile primite cu atâta dărnicie și altruism...
Ultima amintire este cea mai de preț, chiar în ianuarie 2021, cu o lună înainte de plecarea sa, când am avut împreună un simpozion dedicat lui Eminescu, așa cum rar se realizează, cu versurile sale, cu vorbele sale și cu muzica mea, pe vocea mea.
Cred că oamenii literelor nu au moarte, nu au termen de valabilitate și trăiesc permanent, nu doar în rândurile celor care i-au cunoscut, ci în întreaga lume, prin puterea mesajului transmis. Mi-e dor... îmi permit să extrapolez cu speranță în „Ne e dor“... de Nicolae, mult, CA UNUI ZID DE O FEREASTRĂ!