de Silviu Ghering și Claudia Mîțoi
În „buricul târgului Bucureșcilor”, ca să facem din start pasul înapoi, în vremi de demult, haideți să facem o plimbare istorică pe o „uliță” care a supraviețuit secolelor în zona în care se spune că și-a așezat ciobanul Bucur turmele la „începutul istoriei” celui mai mare și important oraș al României. Inima ora- șului, devenită ulterior, că doar suntem balcanici, nu?, cum scriam mai sus, în deschidere, buricul târgului. Strada Franceză, „eroina” acestui reportaj, este printre cele mai vechi „artere” (ghilimelele nu sunt întâmplătoare, arterele fiind indispensabile circulației, sangvine sau de orice altă natură, în orice corp) ale Bucureștiului.
Izvorăște din Calea Victoriei și „seacă” la Hanul lui Manuc
Iubită, admirată, folosită „la greu” nu numai de bucureșteni, Strada Franceză și-a păstrat farmecul istoric, parfumul vremii este „respirabil” și acum. A rezistat valurilor de schimbare „înnoitoare” ale multor „stăpâniri” care s-au perindat în diferitele regimuri ce au răvășit orașul. Pornește, potrivit numerotării, din Calea Victoriei (altă stradă istorică, de povestit într-un număr viitor al revistei TAIFASURI: Podul Mogoșoaiei), pe lângă Muzeul Național de Istorie al României, primul număr aparținând Bisericii Sfântul Dumitru Poştă, pe stânga în sensul amintit. Pe aceeași parte este, nu departe, fostul IATC (acum UNATC - Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică), cu sala de spectacole Casandra. Strada Franceză „taie” apoi Strada Șelari (care „urcă” de la Dâmbovița spre la fel de istoricul Lipscani prin celebrul Centru Vechi al Bucureștilor). Mergând paralel cu Strada Halelor (denumirea de la Strada Șelari a Splaiului Independenței de pe Cheiul Dâmboviței), Strada Franceză lasă pe stânga ruinele Curții Domnești (Curtea Veche) și, lipită de acestea, Biserica Sfântul Antonie cel Mare. Se „stinge” în spatele altui monument al istoriei Capitalei, Hanul lui Manuc, delimitând cu Strada Șepcari și Strada Covaci Piața Sfântul Antonie cel Mare de lângă biserica amintită, cu același nume.
A purtat nume în concordanță cu epoca traversată, de la Ulița Curții, în 1649, la denumirea de acum
Atestată documentar pentru prima dată în 1649, sub numele de Uliţa Curţii, artera apare, într-un document din 1659, sub numele de Uliţa Domnească. Aceste denumiri se datorează alăturării „uliței” de Curtea Domnească din capitala Țării Românești, Bucureștiul „detronând” definitiv „capitala alternativă” Târgoviștea la mijlocul secolului al XVII-lea. Denumirile s-au perindat cu anii și... domniile: Ulița care duce spre poarta de sus a Curții Domnești, Ulița de la banul Văcărescu, Podul cel Mare din Curtea Veche, Podul Curtea Veche sau Ulița Curții Vechi. O găsim într-un plan urbanistic de la 1789 denumită Uliţa Işlicarilor, „pod învălit cu lemn”. Facem o mică paranteză în „arborele genealogic” al Străzii Franceze pentru a explica ce erau „ișlicarii”. Conform dexonline, ișlic era „căciulă de blană scumpă sau de postav, de format mare, cilindrică sau cu fundul pătrat (din alt material), purtată de domni, de boieri și uneori de soțiile lor, iar mai târziu de negustori, de lăutari etc.”. Iar „ișlicar” era denumit orice „boier conservator, retrograd, refractar la ideile progresiste” sau, bine-nțeles, meșteșugarii care confecționau ișlice, de la aceștia din urmă provenind numele amintit. Revenind la istoria străzii, apare numele de Ulița Franțuzească după ce pe ea a locuit, în 1798, primul consul al Franței la București, Ėmile Gaudin. În 1878 devine Strada Carol, domnitor al Principatelor Unite Române devenite România (de la 10/22 mai 1866) și, apoi, primul rege al României (încoronat la 14 martie 1881). În 1949, după schimbarea regimului politic și preluarea puterii de către comuniști, capătă, aș spune în batjocură, numele de 30 Decembrie, dată care marchează abdicarea Regelui Mihai și, astfel, dispariția monarhiei din România, devenită Republica Populară Română. După 1989, este numită Strada Iuliu Maniu, pentru ca, în 2007, să își recapete numele său tradițional, Strada Franceză.
Delimitează cele mai vechi ruine „domnești” din București, Curtea Veche
Pe Strada Franceză, la numerele 21-23, să găsește Muzeul Palatul Voievodal Curtea Veche. Curtea Veche este, conform wikipedia, prima curte domnească din București, formată dintr-un palat - Palatul Voievodal, o biserică - Biserica Buna Vestire (cunoscută ulterior sub numele de Biserica Curtea Veche), case cu saloane de recepție, cancelariile domnești, grajduri și grădini. Curtea Domnească găzduia nu numai familia voievodală, ci și instituțiile centrale ale țării - Sfatul, Logofeția, Visteria, Spătăria, Vornicia -, fiind, de fapt, o imensă „ogradă” de peste 25.000 de metri pătrați. Nu se cunosc prea multe detalii despre întemeietorul ei, dar conform opiniei cercetătorilor care au studiat istoria Bucureștiului, Curtea Veche pare a fi construită de Mircea cel Bătrân, undeva la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului a XV-lea. Marele incendiul care a mistuit întregul București în 1718 și cutremurul din 1738 au distrus întreaga Curte Domnească și clădirile aferente. A fost reconstruită, s-a numit Curtea Nouă. În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, fiind amenajat muzeul amintit, Muzeul Palatul Voievodal Curtea Veche.
Una dintre primele străzi iluminate de felinare cu petrol lampant
Datorită vecinătății sale cu monumentala Curte Domnească (Curtea Veche), Strada Franceză a fost printre primele „ulițe” iluminate: la început, în 1830, cu „felinare cu untdelemn”, pentru ca mai apoi să fie printre primele străzi iluminate de felinare cu gaz lampant, din 1857. Nu trebuie să uităm un motiv de mândrie națională: Bucureștiul devenea în acel an primul oraș din lume iluminat cu gaz lampant, urmat doi ani mai târziu de Viena. Totodată, Strada Franceză a fost printre primele artere din București pavată cu piatră cubică, în 1867. Același an aducea aici și pe negustorul ceh Carol Patzac care deschidea unul dintre cele mai populare și mai apreciate magazine de cărnuri și mezeluri din București. Produsele sale erau atât de apreciate încât erau trimise atât în provincie, cât și la clienți din Austria, Germania, Elveția sau Ungaria.
Are şi case... bântuite!
La numărul 13 - ironia sorții, nu-i așa? - se află un imobil de care se leagă o mulțime de legende sinistre. Potrivit cărora acolo ar fi fost, în urmă cu mai bine de un secol, un orfelinat unde erau adunați de pe străzi copiii amărâți, fără părinți și casă. Încăpeau, claie peste grămadă, peste 200 de suflete chinuite. Condițiile erau crâncene. Patronul orfelinatul, un oarecare Stavrache Hagi-Orman, avea doar grija banilor săi, nu îi îngrijea pe cei mici, îi punea să muncească în condiții mizere, câte 14 până la 16 ore pe zi. Nici vorbă de hrană cât de cât omenească, apă și câte un colț de pâine, astfel că se auzeau, zice-se, plânsete, țipete, strigăte ale micilor sclavi după ceva de mâncare. Nu de puține ori, amărâții sorții erau munciți până la epuizarea totală și mureau neștiuți de nimeni de „afară”, astfel că locul este considerat bântuit de sufletele celor care au pierit în această adevărată casă a groazei...