de Simona Lazăr
Este cel mai ecranizat text literar din istoria omenirii, după… „Cenuşăreasa”. Iar una dintre replicile sale este cea mai citată din toată istoria teatrului. „A fi sau a nu fi? - aceasta-i întrebarea...” s-a rostit, vreme de peste patru secole, în toate cheile, ca şi cum încărcătura shakespeariană iniţială nu ar fi fost de ajuns şi trebuia să-i mai adăugăm ceva din spiritul ludic al omului. „Hamlet” - pentru că aceasta este tragedia la care facem referire - a suscitat interesul a mii de analişti (de la cei literari şi/sau dramatici, la psihanalişti, istorici ş.a.). Și zeci de mii, poate chiar sute de mii de pagini s-au scris despre capodopera lui William Shakespeare.
Un rol „fără vârstă”
Rolul lui Hamlet este unul dintre acelea pe care orice tragedian şi le doreşte în palmaresul său. Este diamantul din coroana unui mare actor. Deşi Hamlet este tânăr, ca să-l poţi juca ai nevoie de experienţa unui artist îmbătrânit pe scenă. De aceea, în teatru, el devine un rol „fără vârstă”. Nu e ca acela al Juliettei, pe care actriţele nu-l mai pot interpreta după ce li se duc nurii... Nu poţi să te întrebi „A fi sau a nu fi?”, dacă nu ai măcar idee de gravitatea celor ce vor urma. Dar noi avem o întrebare mai bună, la care e musai să aflăm răspunsul: Cine a fost cu adevărat Hamlet? Shakespeare a scris piesa pe la anul 1600. E cert că în 1603 - adică acum exact 420 ani - „Tragica istorie a lui Hamlet, Prinţul Danemarcei” a fost pentru prima dată publicată, fiind retipărită într-un tiraj mai larg în 1605.
„Gesta Danorum”
Cine caută un punct de sprijin pentru universul hamletian, îl va găsi - ca şi Shakespeare - în „Vita Amlethi” („Viaţa lui Hamlet”), un fragment dintr-un text din secolul al XII-lea, „Gesta Danorum”, o istorie a danezilor, scrisă de Saxo Grammaticus (sau Saxo cognomine Longus), secretarul arhiepiscopului Absalon din Lundt. Nu ştim sigur dacă Shakespeare a avut acces direct la „Gesta Danorum”, însă, pe la 1570, scriitorul francez Francois de Belleforest tălmăcea textul istoricului danez şi îl publica în „Histoire tragique”, o culegere de poveşti dramatice din istoria omenirii, scrise în cheie romanţată. Aici, în aceste două texte preshakespeariene, îl aflăm pe Hamlet. Dar seamănă povestea lui cu cea spusă de Marele Will?
Tatăl vitreg
Să spunem încă o dată istoria, aşa cum o relatează Saxo Grammaticus: Tatăl lui Hamlet nu se numea Hamlet. Ci Horwendill. Era vice-rege al Iutlandei şi un mare războinic. Regele se numea Rorik (nume care avea să fie inspirație pentru… Yorik), iar fiica acestuia, Genutha, e cauza întregului necaz. După bătălia cu regele Norvegiei, pe care Horwendill o câştigă, Rorik şi-l face ginere pe viteaz. Odată ce se căsătoreşte cu frumoasa moştenitoare a regelui, fratele lui, Fengo începe să-l pizmuiască și într-o zi îl ucide, turnându-i otravă în ureche. Fengo s-a căsătorit cu Genutha și mai târziu Hamlet a înţeles că dacă într-o zi unchiul, devenit tată vitreg, îl va considera primejdios, îl va ucide şi pe el. Decide să joace nebunia. Atunci tatăl vitreg îl trimite într-o călătorie, cu un spion pe corabie, care să vadă dacă nebunia lui Hamlet e aceeaşi şi departe de Iutlanda, dar Hamlet nu s-a dezis. Sperând că prințul se va da de gol dinaintea mamei sale, Fengo aranjează întâlnirea celor doi și pune un spion după perdea. Hamlet, nebunul, cucurigând ca un cocoş, a împlântat sabia în el.
Răzbunarea unui fiu
Bănuitor, în continuare, Fengo l-a trimis pe Hamlet la regele Britaniei, chipurile într-o misiune. La plecare, prințul și-a rugat mama ca de atunci într-un an să-i pregătească parastasul de pomenire. Pe corabie, Hamlet și-a îmbătat însoţitorii, a scotocit în bagaje şi a aflat scrisoarea prin care Fengo cerea ca fiul său vitreg să fie omorât. Prinţul a scris alt mesaj, prin care a cerut regelui Britaniei să-l onoreze, ca prinţ, să-i dea fata de soţie, iar pe însoţitorii lui să-i dea morţii, ca pe nişte trădători. Căsătorit cu fiica regelui, s-a bucurat de privilegiile de soţ şi de ginere, dar într-o zi a anunţat că va pleca spre Iutlanda. A ajuns în ziua parastasului cerut. Văzându-l, toţi au crezut la început că e o stafie, apoi au admis că este viu. Praznicul s-a transformat într-un mare chef în cinstea lui şi toţi s-au îmbătat, până şi Fengo. Hamlet i-a legat pe toţi fedeleş, apoi l-a trezit pe ucigaşul lui Horwedill, provocându-l să lupte pentru a-şi proteja viaţa. Fengo acceptă și moare de ascuţişul sabiei lui Hamlet care, apoi, îi scoate afară pe mama sa și pe cei credincioși lui, după care dă foc castelului.
O soție, două soții
Mai e ceva despre care Shakespeare nu suflă o vorbă: Hamlet a avut două soții, una fiind o amazoană. Cum s-a putut asta? Proclamat vice-rege al Iutlandei de popor, Hamlet a pornit către Britania, pentru a-şi lua soţia şi fiul, dar socrul său a vrut să-şi răzbune aliatul, pe Fengo. A recurs la un şiretlic, trimiţându-l pe Hamlet în munţii Scoţiei, unde sălăşluia o amazoană, pe nume Hermotruda, care ura bărbații și îi ucidea. În fața lui Hamlet, el a pretins că, fiind văduv, i-ar fi priit alianţa cu amazoana regească şi şi-a rugat ginerele să-i ceară mâna, pentru el. Hermotruda a vrut să-l ucidă în somn. În schimb, văzându-i frumuseţea, s-a îndrăgostit. Hamlet i-a înmânat scrisoarea de la socrul său și a avut surpriza să afle că Hermotruda era peţită pentru el, iar amazoana a acceptat. O vreme, prinţul a uitat de soţia dintâi, de copil şi, mai ales, de uneltirile socrului. Apoi şi-a adus aminte și, împreună cu cea de a doua soție, s-a îndreptat către Britania, unde și-a ucis socrul în luptă. Și-a luat amândouă nevestele și fiii și a plecat în Iutlanda, unde Hamlet a fost onorat. După niște ani, a fost provocat de un alt unchi al său, Wiglet, iar în bătălie au murit amândoi. Despre nevestele și copiii lui nu se mai știe nimic. Lipseşte cineva de aici? Poate Ofelia?...
Cel mai bun Hamlet al românilor
Cel despre care toţi istoricii teatrului românesc se pun de acord că a fost cel mai bun interpret al lui Hamlet din toate timpurile este Aristide Demetriade. La premiera de acum 110 de ani, Liviu Rebreanu scria, în „Rampa”: „D. Demetriade nu joacă pe Hamlet, se joacă pe sine însuşi. De aceea e un Hamlet admirabil, un Hamlet care a emoţionat adânc, un Hamlet căruia i s-au făcut lungi şi sincere ovaţii. De aceea Hamlet al dumisale e un triumf nu numai al domniei-sale, dar şi al Teatrului Naţional, care a găsit în domnia sa pe Hamlet şi a câştigat cu domnia sa un triumf”. Şi mai scrie Rebreanu: „D. Demetriade a găsit un punct fix în Hamlet: bunătatea. A găsit-o în sufletul dumisale. Bunătatea este întipărită pe faţa acestui Hamlet de când apare şi până când îşi dă sufletul în braţele credinciosului Horaţiu. Bunătatea dă fizionomia acestui Hamlet, care e: un om nobil ce se simte surghiunit în atmosfera înăbuşitoare a intereselor practice, în mijlocul căreia nu poate trăi (…). Hamlet acesta nu şovăie din laşitate, ci din pricina bunătăţii lui”.