de Simona Lazăr
Am crescut cu Gică Petrescu. Cu discurile lui de vinil, pe care le ascultau părinții, la vechiul patefon și, mai târziu, la pick-up. Cu vocea lui ieșind, seara, din difuzor, în curtea bunicilor, învăluind/învelind toată ulița în cântec. Cu chipul lui neschimbat, în ciuda trecerii anilor, pe ecranul televizorului cu lămpi. Noi creșteam, ne întemeiam familii, îmbătrâneam - el niciodată! Chipul său nu avea vârstă, așa cum nici timbrul glasului său nu-i arăta niciodată anii. Era... veșnic. Era un... monstru sacru - deși, aveam să înțeleg, întâlnindu-l „în carne și oase”, că nu-i plăcea niciunul dintre cele două cuvinte ale sintagmei. Cum nu-i plăcea să i se spună... VIP, ori altcumva, așa cum se obișnuia în lumea spectacolului, mai încoace, după Revoluție.
Parfum „de altădată”
Dar, hai să nu-i mai numărăm anii lui Gică Petrescu! De ajuns să spunem că „a trăit între... și între...”. Adică din 1915 (2 aprilie) până în 2006 (18 iunie). Că a fost bucureștean get-beget și a iubit orașul ăsta cu fiecare fibră a sa. Și cu fiecare cântec. Pentru că nu știu pe nimeni să fi interpretat atât de multe melodii - aproape toate șlagăre peste decenii și peste veac - dedicate oamenilor, mahalalelor, zilelor și nopților cu lună etc. etc. ale Bucureștilor. Să ne amintim câteva titluri: „Hai să ne-ntâlnim sâmbătă seara într-o cârciumioară la şosea”, „Du-mă acasă, măi tramvai”, „Fetiţe dulci ca-n Bucureşti, în toată lumea nu găseşti”, „Cu lăutarii pân-la ziuă”... Cântece de petrecere, romanțe ori melodii lăutărești, melodii de cântat în miezul zilei ori al nopții, cu vioristul lângă el, toate încărcate de parfum „de altădată”...
La radio, la 15 ani!
S-a născut în inima Capitalei (cu puțin timp înainte de ocuparea Bucureștilor de către nemți), la început de aprilie 1915. O!, Primăvară, anotimp binecuvântat! Spunea despre asta așa: „M-am născut în Bucureşti, într-o casă de pe Strada Popa Nan, undeva în apropierea Foişorului de Foc. Lumea de atunci nu se compară cu cea de acum. Oamenii au devenit mai săraci şi s-au înrăit”. Era o casă în care se cânta în fiecare zi. Tatăl său, contabil, cu diplomă luată la Geneva, iubea muzica și cânta la vioară. Cea de-a doua lui soție (pentru că Gică a rămas orfan de mamă de mic, iar tatăl s-a recăsătorit), cânta și ea la pian. Copilul avea să se bucure de acest context și, din adolescență, cânta deja la diferite evenimente. La vioară, dar mai ales „cu vocea”. Tânărul era chemat să cânte și la evenimente importante, de Ziua Regatului, la 10 mai, ori de ziua Unirii Principatelor, la 24 ianuarie, prilej să se afirme și să își croiască drum într-un București plin de interpreți de muzică... Vorba aia cu „românul s-a născut poet” trebuie completată cu „românul s-a născut cântăreț”... Dar e nevoie de cineva să te „vadă”, să-ți intuiască potențialul și să te așeze „pe șina” potrivită. Asta i s-a întâmplat și tânărului Gică Petrescu: l-a observat compozitorul Ion Vasilescu și l-a „introdus” la Radio. Era în anul 1930, iar el abia ce împlinise 15 ani! E drept, fusese doar o probă de voce, pentru „viza” care arăta că are voce bună de înregistrări. Atunci, Ion Vasilescu i-a spus adolescentului: „Puştiule, ţine-te de muzică!”. Iar Gică Petrescu a urmat cursurile Conservatorului „Elvira Popescu”, timp de 4 ani. „Am studiat vioara şi chitara. Cântam la Athénee Palace între 5:00 şi 7:00, la matineu”, avea să mărturisească într-un interviu. Dar în acel an 1930 avea să revină la Radio, unde celebrul violonist Grigoraș Dinicu i-a „girat” prima înregistrare (și difuzare) radiofonică. Gică Petrescu avea să fie legat pentru totdeauna de radioul românesc, de la debut până în ultimii ani de viață, când intra aproape zilnic în „casa” Radiofuziunii Române. Adeseori, îl întâlneai la cantina instituției, mereu afabil, răspunzând întrebărilor mai vârstnicilor ori mai tinerilor oameni de radio. Pe când urma cursurile Conservatorului „Elvira Popescu”, avea să intre într-o formație studențească. La scurtă vreme, însă, a fost cooptat în Orchestra „Radu Ghindă”, care activa în perioada interbelică, și, de acolo, pe scenele teatrelor de revistă: Alhambra, Gioconda, Boema.
Cezarina - dragoste pentru o viață
Gică și Cezarina. A fost perechea perfectă, în lumea teatrului de revistă. A zărit-o acolo, s-a îndrăgostit, dar... timiditatea lui era una proverbială. În ciuda celebrității sale, burlacul de 35 de ani nu știa cum să transmită unei femei sentimentele sale. Povestea, într-un interviu, că, până să-i spună ce avea pe suflet, își ogoia dorul intrând în cabina ei, atunci când ea nu era acolo. „În absența Cezarinei, intram în cabina ei și-mi dădeam frâu liber imaginației, închipuindu-mi-o în brațele mele, respirându-i parfumul îmbătător”. Colegii de scenă se amuzau. Și a venit timpul marii, esențialei întrebări. Gică Petrescu a comandat la Capșa un coș cu delicatese, cu dulciuri și șampanie și i l-a oferit acolo, în teatru. A cerut-o de soție, iar ea i-a răspuns imediat. S-au căsătorit și acesta a fost momentul esențial în viața artistului. Un amănunt, mai puțin știut, Cezarina Moldoveanu (acesta fiind numele ei de scenă) mai fusese o dată căsătorită, cu fostul prefect al Bucureștiului din timpul războiului, executat odată cu Mareșalul Antonescu, Pichi Vasiliu. În condițiile noului regim, aceasta era o posibilă „pată neagră” pe dosarul interpretului. Pe de altă parte, părinții lui considerau că o femeie obișnuită cu luxul avea să-i risipească banii. Nu s-a întâmplat nici una, nici altul. Și au trăit fericiți... până la adânci bătrâneți.
Partenera ideală
Cezarina a devenit imediat „managerul” său, în sensul în care s-a îngrijit, de atunci, de tot ceea ce însemna existența lui artistică (și nu numai). Apropiații povesteau că, timp de trei decenii (până la decesul ei, în 1989), soția s-a îngrijit de repertoriu (chiar a scris și unele dintre textele cântecelor lui), de ținuta lui, de contracte, de relațiile sociale. Era „partenera ideală de viață. A renunțat la visurile ei artistice și a consolidat cariera lui, până la cel mai mic detaliu”, declara realizatorul tv Ioana Bogdan (care a produs multe dintre emisiunile în care artistul a cântat). Era o femeie cu un bun simț cultural aparte, citită, mereu în contact cu lumea artistică, ea îi construia și cuibul de dragoste, în care să se simtă bine, acasă, și mediul empatic în care vedeta să aibă parte de curtenia și aprecierea binemeritate. Când Cezarina „nu a mai fost”, o serie de lucruri care ni se păreau emblematice la Gică Petrescu au dispărut. Părul cănit și „cochetăria” cu care se îmbrăca, până la cel mai mic detaliu (eșarfa, pălăria, batista de la buzunarul sacoului, de exemplu) nu au mai fost ca altădată.
În ritmul pașilor lui...
Fiecare „ieșire la rampă” (fie că vorbim de scenă, de televiziune sau de o petrecere privată) era abordată de Gică Petrescu ca și cum ar fi fost o reprezentație unică. Cu ajutorul soției sale, ținuta era impecabilă. Dar mai important era ca vocea lui să fie în cea mai bună formă. Chiar dacă el interpreta cântece de petrecere, nu era un... petrecăreț. Nu făcea excese de niciun fel, își „lucra” și își „menaja” vocea ca un veritabil profesionist. Benone Sinulescu povestea, de exemplu, că și atunci când era prezent la o petrecere a lor, a artiștilor, Gică Petrescu nu întârzia prea mult. Numai ce îl vedeai că își ia haina, îi salută pe toți și pleacă. „Chiar dacă insistam, nu puteam să-l reținem. Își respecta publicul și știa că trebuie să aibă grijă de el pentru a nu avea eșecuri pe scenă. Nu a avut niciun eșec”. În relația cu ceilalți, de la portarul de la intrarea în televiziune, de exemplu, până la politicienii sus-puși, era același om jovial, binevoitor, fin, cu o eleganță aparte în felul în care se adresa celor din jur, în gesturi și în pașii cu care își „marca” ritmul cântecelor sale. Acești pași - chiar și la intrarea ori ieșirea din scenă - erau făcuți într-o manieră anume, care indica, de exemplu, atunci când era la teatrul de revistă, ritmul în care publicul trebuia să aplaude. Ah, și fiindcă veni vorba de pași, să vă mai zic ceva... despre pantofii lui Gică Petrescu: trebuia să fie mereu strălucitori!
„Politica mea e muzica!”
Gică Petrescu avea să fie interpretul „agreat” și „cerut” să le cânte la petreceri sau la evenimente importante de majoritatea conducătorilor țării. Mai ales după Al Doilea Război Mondial, când notorietatea lui profesională îl recomanda drept unul dintre marii artiști ai țării. De la Petru Groza la Gheorghiu-Dej și până la Nicolae Ceaușescu... Dar și, după Revoluție, până la Ion Iliescu. Ceaușeștii îi cereau, mereu, să cânte „Bucureștiul meu iubit”, declara la un moment dat Benone Sinulescu. Dar pentru Gică Petrescu nu conta decât bucuria de a cânta! I-a cântat și Regelui Mihai, la Castelul Peleș, la Sinaia. „Politica mea e muzica, doar muzica!”, obișnuia să spună. Iar atunci când era întrebat care este cântecul lui preferat, din formidabilul lui repertoriu, răspundea, invariabil: „Tot ce-i românesc nu piere!”. Era cântecul pe care obișnuia să îl interpreteze și în turneele pe care le făcea în străinătate, dinaintea comunităților de emigranți originari din România. Iar românii, plecați de ani buni din țară, îl aplaudau cu lacrimi în ochi și îi spuneau: „Gică, tu ești tinerețea mea!”.
Să fredonăm cu Gică!
Da, să fredonăm cu el! Este imposibil să existe vreun român care să fi ajuns la vârsta adultă până în anii 2000 și care să nu știe măcar câteva cuvinte din cântecele lui! Cântece care nu sunt puține, se zice că repertoriul său număra peste 1.000 de melodii. Unele dintre ele, azi, sunt remixate de tinerii artiști ai momentului... Dar tot interpretarea lui este cea „magistrală”, uriașă! De aceea, zic, să fredonăm și noi o strofă măcar din șlagărele lui. „Hai să ne-ntâlnim sâmbătă seara/ Într-o cârciumioară la şosea/ Unde cântă un pian şi o vioară/ Şi-unde nu ne vede nimenea”... Sau: „Du-mă acasă, măi tramvai, / Du-mă acasă, ce mai stai... / Du-mă la căsuţa mea,/ Cu portiţă şi cişmea”... După moartea Cezarinei, soția lui, Gică Petrescu povestea, într-un interviu, că obișnuia să meargă cu troleibuzul ori cu tramvaiul și oamenii, recunoscându-l, îi fredonau cântecele, iar el se alătura lor: „Am plecat cu troleibuzul la un om drag mie din Obor, iar călătorii din troleibuz au început să fredoneze. M-am alăturat şi eu: «Uite-aşa aş vrea să mor, într-o crâşmă din Obor, cu paharul lângă mine»”... Și mai zicea că, după Revoluție, în casa goală, își fredona/îngâna cântecele, ca să umple golul din inimă: „Acasă, singur, pun casete cu mine şi cânt cu înregistrările, fac play-back cu mine!”.
Un repertoriu pentru vreo 10 vieți
Da, am mai amintit colosalul său repertoriu. Gică Petrescu se mândrea cu piesele pe care le cunoștea, dintre care multe fuseseră compuse anume pentru el de către marii compozitori contemporani cu el. Dar preluase și cântece din folclor, romanțe, tangouri, muzică lăutărească și de petrecere, traduceri și adaptări ale melodiilor marilor interpreți din toată lumea - mai ales șansonetiști francezi, precum Maurice Chevalier (cu care fusese adesea comparat), ori ale unor cântăreți americani de top - și aici trebuie să îl amintim pe Frank Sinatra. I s-a și spus „Frack Sinatra al românilor”, dar a fost cu mult mai mult, fiind, în felul său, unic, „de necomparat”. Când i se amintea de acești „granzi” ai muzicii internaționale, obișnuia să răspundă: „Ei, ăştia cântau pe dolari, dragă, dar eu i-am depăşit... cu vârsta!”. Revenind: care e secretul marelui său repertoriu? O foame aproape patologică de muzică, în sine. Artistul povestea că în adolescență cumpăra din librării partiturile care apăreau, le descifra la chitară și apoi își „așternea” vocea lui inegalabilă pe ele. Așa se face că, la momentul angajării sale în teatrul de revistă deținea deja, în portofoliu, câteva duzini de cântece. De aici la 1.000 - unii zic chiar 1.500! - nu a fost nevoie decât... o viață de om! „Cântecele care îmi plăceau le memoram versurile cu mare uşurinţă. La data angajării mele, stăpâneam un repertoriu de trei sau patru duzini de cântece, romanţe, tangouri. Cântam după-amia- za de la 5:00 până seara la 9:00, acompaniat de orchestra condusă de tânărul compozitor Aurel Giroveanu”, mărturisea Gică Petrescu în cartea „Că doar n-o să trăiesc cât lumea!”, scrisă de George Sbârcea, muzicolog și cunoscut biograf al marilor muzicieni.
S-a stins „eternul Gică”
I s-a spus „trubadur”, „menestrel”, „prinț al romanțelor”, „cronicar al Bucureștiului de odinioară”... un cronicar sui-generis, pe portativ. I s-a mai zis „Eternul Gică” și, probabil, cei mai mulți dintre cei contemporani cu el am fost oarecum „frustrați” atunci când, într-o zi de vară, vestea morții lui a venit pe neașteptate. Nimeni nu se aștepta să vină ziua în care Gică Petrescu nu va mai fi... A murit singur, bolnav, sărac, oarecum trecut în uitare, așa cum sunt trecute tramvaiele - despre care a cântat - „pe linie moartă”. Avea 91 de ani și trei sferturi de veac de cântec în urma lui. Omul al cărui glas a fost omagiat chiar și de celebrul violonist Yehudi Menuhin (elevul lui George Enescu) a plecat dintre noi, lăsându-ne întristați. Ultima lui dorință a fost ca locuința în care a viețuit atâtea decenii, alături de soția lui, să devină un muzeu, o casă memorială, care să fie dedicată muzicii.
Își dorea o casă-muzeu cu numele lui
Fără moștenitori direcți, întreaga avere și, mai ales, toate acele mărturii ale trecerii lui pe pământ au intrat, oarecum, în grija autorităților. Din păcate, nu s-a mai auzit nimic despre această ultimă vrere a lui. Într-un cântec pe care îl cunoaştem mulți, Gică Petrescu amintea ceva despre cum va fi să fie scris testamentul lui: „Uite-aşa aş vrea să mor/ Într-o crâşmă din Obor/ Să-mi scriu, când o fi momentul,/ Cu vin roşu testamentul...”. Dar să nu ne „îmbătăm” cu apă chioară. Cântărețul nu era băutor din fire, testamentul nu și l-a scris nici măcar cu cerneală, iar ultimul lui cuvânt n-a fost, probabil, auzit de cine trebuie. Mai mult decât atât, situația neclară a moștenirii lui a făcut ca, multă vreme, după moartea sa, lui Gică Petrescu să îi crească... datoria la întreținere! Care a ajuns să se ridice la un nivel considerabil, în așteptarea unor instanțe judecătorești care să își spună cuvântul. Cum s-a soluționat toată tărășenia nu mai spune nimeni. Nici de ce Primăria Sectorului 5 nu a găsit calea potrivită pentru înființarea Casei-muzeu Gică Petrescu. După moarte, posteritatea lui e alterată, abandonată...
Cânta şi pe front
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, marii artiști din țările combatante obișnuiau să meargă în apropierea frontului, pentru spectacole date soldaților, cu scopul de a-i îmbărbăta. Ei bine, românii l-au avut pe... Gică Petrescu. La 21 de ani a fost încorporat și avea de făcut diferite misiuni în spatele frontului. Cu acest prilej, chiar dacă nu în cadrul unui spectacol organizat, el obișnuia să le cânte celor pe care îi întâlnea. Declara, de altfel, într-un interviu: „Conduceam o mașină cum numai în filmele cu Stan și Bran se mai poate vedea. Eram, de obicei, trimis să duc medicamente la spitalele de prim ajutor, din imediata apropiere a frontului. Cum mă lansasem deja în muzică și oamenii începuseră să mă cunoască, trăgeam câte o cântare pentru răniți de câte ori puteam sau mi se cerea. Mergeam oriunde era nevoie de mine”.
Generozitatea şi prietenia unui artist
„Înainte de 1989, când voiai să deschizi ușa unei autorități, cel mai bun aliat al tău era Gică Petrescu”, își amintește Aurel Storin, cel care a fost timp de decenii secretar-literar al Teatrului de Revistă, rememorând cum a obținut apartamentul său de pe Calea Victoriei cu ajutorul muzicianului. „Le-a zis: «El este tânărul de viitor al Teatrului Tănase». Iar primarul a semnat!”. Și tot Storin povestește cum, în 1965, a avut prilejul să strângă și mai mult prietenia cu artistul. „Ne-am apropiat, în 1965, când Teatrul Tănase a făcut un turneu la Paris. O lună am stat în aceeași cameră. El m-a ales coleg de apartament, eu nu îndrăzneam să-i cer o asemenea favoare”, mai povestea Aurel Storin. Despre prieteni și dușmani, în lumea teatrului, același Aurel Storin mai spunea că este esențial ca în spatele scenei să nu ai dușmani: „E teribil ca în teatru să n-ai dușmani... Avea o droaie de prieteni, de toate vârstele și din toate straturile sociale. Și patroni de cârciumi, și ziariști, și președinți, şi colegi de breaslă”. E surprinzător cum, în ultimii ani de viață, din acest întreg alai de prieteni aproape nimeni nu i-a mai fost alături (parțial și din pricina faptului că mulți dintre ei pășiseră înaintea lui pe calea cea fără de întoarcere; și, totuși...).