de Simona Lazăr
La 22 aprilie 1924, venea pe lume unul dintre actorii reprezentativi ai teatrului românesc: Ion Lucian. Marcarea centenarului acestui „monstru sacru” al artei teatrale și cinematografice autohtone nu are, din păcate, astăzi expunerea meritată. Revista „Taifasuri” și-a propus ca, într-o serie de evocări inițiată cu câțiva ani în urmă, să vi-l aducă dinainte și pe marele actor, dar și pe managerul de teatru și pe autorul dramatic, pe care mulți ni-l amintim de pe micul ecran, în schițele caragialene, ca și în rolul inconfundabil, de fiecare duminică, al lui... Mark Twain.
Născut în aceeași zi cu Shakespeare
Ion Lucian s-a născut în București, din părinți originari din zona Neamțului, în aceeași zi cu Shakepeare, la 22 aprilie. Actorul român, în 1924, scriitorul britanic, în 1564. La 360 de ani distanță. Să fi avut sau nu asta relevanță, în spectrul astral, pentru devenirea pruncului venit pe lume într-o mahala bucureșteană? Greu de spus, deși... copilul părea să fie menit, de familie, încă din leagăn, unui destin anost de inginer. Ceva s-a întâmplat însă și a pornit pe drumul (mai anevoios, dar cu câte satisfacții!) al artei! Absolvent al Liceului „Matei Basarab” din București, promoția 1942, tânărul Ion Lucian marca „trecerea Maturității” cu sentimente fluctuante, dar sigur cu emoții puternice. Din pleiada profesorilor care i-au modelat caracterul, în anii de liceu, actorul rememora figura emblematică a profesorului de latină, Chiriac Furmuzache, fost primar al Capitalei - care l-a îndemnat să prețuiască valorile clasice, perene, ale lumii - și pe cea a dirigintelui clasei sale, profesor de limba franceză, Georges Hilt. Un veritabil globetrotter, profesorul ajunsese și la Polul Nord, și în Sahara, obișnuia să le povestească elevilor lui aspecte inedite din călătorii și le dădea sfaturi „pentru toată viața”. „Fiecare vârstă are bucuriile și satisfacțiile ei, ne spunea, și asta am încercat și eu în toată cariera mea de actor să le transmit copiilor și tinerilor cu care interacționam de pe scenă: fiecare mare bucurie a vârstei trebuie trăită din plin, cu puritate și devotament”, afirma Ion Lucian.
Menit să devină inginer, alege să fie actor
Elev de 10 la franceză și la latină, se pregătea să devină inginer, dar, în paralel cu ultima clasă de liceu, primise derogare pentru a urma și cursurile... Academiei de Artă Dramatică. Intrase în anul I, în 1941 - vara în care românii au pornit ofensiva pe frontul de est, după celebrul ordin al mareșalului Antonescu: „Români, treceți Prutul!” -, după ce a recitat - convingător! - poezia lui Octavian Goga, „Oltul”. Despre elevul-student ar mai trebui să spunem că, în același timp, dădea meditații la matematică (pe care o stăpânea bine, ca viitor... posibil... inginer), realiza schițe și desene (destul de apreciate) și făcea figurație la Teatrul Național. O personalitate complexă, deci, din care putea ieși, în cele din urmă, orice... A fost să fie să ajungă actor. Și încă unul „de aur”, ca întreaga sa generație de actori care s-a născut într-un regim politic deschis, dar a trăit în altul cu multe opreliști, încheindu-și viața într-o nouă (și nu întotdeauna fastă) democrație. Dar să ne întoarcem la biografia lui și la destinul său de actor, care marchează o primă victorie în anul 1942. Odată cu Bacalaureatul, tânărul nostru se prezintă la concursul pentru postul de actor (în teatrul pe scena căruia urcase deja, ca figurant). Erau 5 posturi vacante și 163 de candidați. Unul dintre cei admiși a fost el. Înainte de acest moment esențial, povestea Ion Lucian într-un interviu, „Maestrul meu, Ion Manolescu, mă întreba de nenumărate ori: «Mai ai şi altă preocupare?». I-am spus că da, iar el mi-a zis să mă fac inginer!...”. După concurs, mai zicea actorul, „m-am întors la Manolescu şi i-am spus că trebuie să termin Conservatorul, pentru că sunt actor la Naţional... M-a luat sub aripa lui şi m-a pregătit pentru teatru”. Atunci începe, oficial, viața de artist a celui pe care l-am numit, mulți ani după aceea: Maestrul. Maestrul Ion Lucian.
De la figurație, la rolul lui Guliță din „Chirița”
Despre existența sa în lumea teatrului - pe scândura scenei și în spatele cortinei, în cabina de actor - Ion Lucian istorisea adeseori, implicând „personaje” interesante. Una dintre aceste evocări este cea a marelui actor George Calboreanu. „În clipa în care am câştigat concursul la Teatrul Naţional, Calboreanu m-a luat de umeri şi mi-a spus: «Bine ai venit, colega!». M-am topit tot şi m-am gândit că nu pot să-l fac de râs pe «colega»”. George Calboreanu era renumit pentru faptul că venea în teatru cu multe ore înainte de reprezentație, pentru a intra în atmosfera piesei și în spiritul personajului. „Atunci am făcut un contract amândoi. Cine ajunge al doilea în teatru plăteşte vinul. Am venit cu două ore mai devreme, el era în teatru. Am venit cu trei, el era în teatru. Şi tot aşa... Nicio şansă! El avea o cabină pe care şi-o amenajase special şi, atunci când avea repetiţii, venea cu multe ore înainte, citea rolul, se umplea de atmosfera spectacolului”. Ion Lucian mărturisea că i-au prins bine aceste ore, în care era atent la toate rolurile dintr-o piesă, nu doar la cele (de figurant, mai degrabă) pe care le interpreta el. „Într-o zi de 4 noiembrie am fost chemat la scenă. Eu aveam figuraţie în actul III. Nu era nevoie de mine, dar eram în treatru încă de la ora 7:00. Era toată distribuţia piesei «Chiriţa», în frunte cu George Calboreanu şi Sonia Cluceru. M-au întrebat: «Puştiule, ai curajul să intri în rolul lui Guliţă?». «Da», am răspuns, cu inconştienţa vârstei. Şi am intrat pe negândite într-un rol important”. Succesul pe care l-a avut în acea seară a avut câteva „urmări”. Rebreanu (pe atunci directorul Teatrului Național) i-a dat o gratificație „de jumătate din reţetă” și la distribuit definitiv în acel rol, iar regizorii de atunci ai teatrului l-au distribuit la rândul lor în 74 de roluri, în următorii trei ani. La 23 de ani juca alături de Maria Tănase, în „Sfinxul din Hollywood”. Devenise, după propria-i mărturisire, „din star făcut, un star înnăscut”!
Scene și teatre
Despre Ion Lucian putem vorbi și ca actor, și ca manager și fondator de instituții teatrale. Primul său rol a fost în piesa „Castiliana”, de Lope de Vega. Și a făcut, se pare, „o figură” frumoasă. După ce, dacă permiteți jocurile de cuvinte, fusese pe aceeași scenă un strălucit „figurant”. Academia Regală de Artă Dramatică a absolvit-o cu brio în 1945, depășind toate sincopele pe care instituțiile statului le-au traversat în anii de război. Actor complet, a jucat deopotrivă comedie și dramă, în spectacole de revistă, ca și pe marele și micul ecran, dar și la teatrul radiofonic, vocea lui fiind una dintre cele mai îndrăgite de ascultători. A fost actor, regizor și scenarist. Atent mereu la detaliul care putea pune actorul în valoare. Nu doar pe el, ci întreaga echipă de artiști. Periplul său profesional a început la Teatrul Național din București. Au urmat, apoi, Teatrul Alhambra, Teatrul Municipal din București (Teatrul Bulandra de azi), Teatrul Actorului de Film „C. Nottara”, Teatrul de Comedie. Între anii 1964 și 1972 fondează și conduce Teatrul pentru Copii „Ion Creangă”. La 24 decembrie 1964, Teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti îşi începea activitatea odată cu premiera piesei „Harap Alb”, în regia lui Ion Lucian, directorul noii instituţii. Decretul de constituire a Teatrului „Ion Creangă” a fost emis la 4 mai 1965. În 1990, fondează Teatrul „Excelsior”, cu sprijinul Ministerului Culturii, având un program declarat pentru copii, adolescenți și tineret. Se vede că perioada de la „Ion Creangă” îi era foarte dragă Maestrului Lucian. În 1990, avea 66 de ani. Vârstă de pensionare. Dar marele actor și-a creat singur „scena” pe care să-și continue viața artistică, dând o șansă și altora să evolueze „pe scândură”. Crezul actorului-manager-regizor era acesta: „Exact ca un preot voi ţine trei slujbe pe zi. Dimineaţa voi juca pentru copii, după-masa pentru adolescenţi, iar seara pentru adulţi. Eu nu voi părăsi nicio generaţie! Va fi o lume a poveştilor în care toate reperele de moralitate se vor asimila fără efort şi cu plăcere... Vreau ca Teatrul Excelsior să fie un lăcaş de cultură, dacă îmi ajută Dumnezeu”. Despre repertoriul Teatrului Excelsior mai spunea că vrea să fie „un dicționar al copilăriei”. Tot din 1990 este și societar de onoare al Teatrului Național.
Un comediant desăvârșit
Aproape toți cei care l-au văzut jucând - la teatru sau la televizor - îl rețin ca pe un comediant desăvârșit. Și, mai ales, ca pe un extraordinar interpret al personajelor lui I.L. Caragiale. Unele roluri, ai spune, par să fi fost create anume pentru un actor cu profilul, talentul, talia lui. Iar asocierea sa cu actori de aceeași anvergură - și îl amintim aici pe Radu Beligan, care este exemplar, de asemenea, în piesele caragialene - dădea întotdeauna o valoare intrinsecă spectacolului. De altfel, Ion Lucian a făcut parte din distribuţia piesei „Celebrul 702”, de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, a cărei premieră a avut loc la 5 ianuarie 1961 şi care a constituit prima reprezentaţie a Teatrului de Comedie. La 10 aprilie 1964 avea loc la Teatrul de Comedie premiera piesei „Rinocerii”, pe un text de Eugen Ionescu, în regia lui Lucian Giurchescu, avându-i ca protagonişti pe Radu Beligan, Ion Lucian şi Sanda Toma. Dar ar fi necesar să umplem file întregi cu rolurile și succesele sale. Să spunem doar că Ion Lucian a jucat, de-a lungul anilor, sute de personaje din dramaturgia românească şi universală şi a semnat regia a peste o sută de spectacole. O scurtă trecere în revistă a pieselor în care a jucat e relevantă: „Mincinosul”, de Carlo Goldoni; „Astă seară se joacă fără piesă”, de Luigi Pirandello; „Ţara surâsului”, de Franz Lehár; „Nu se ştie niciodată”, de G.B. Shaw; „Câinele grădinarului”, de Lope de Vega; „D’ale Carnavalului”, de I.L. Caragiale; „Scaiul”, de Georges Feydeau; „Regele Cerb”, de Carlo Gozzi; „Procesul domnului Caragiale”, de M. Ştefănescu; „Svejk în Al Doilea Război Mondial”, de Bertold Brecht; „Insula”, de Mihail Sebastian ş.a.
Ca și Mark Twain, pe care l-a interpretat ani la rândul într-o „pastilă” la oră fixă, în cadrul „Albumului duminical” (emisiune longevivă a TVR, în anii ’70-’80), Ion Lucian „a dat bucurie - distracție cu adevărat intelectuală - la milioane de oameni”. Lucian cunoștea prea bine textele scriitorului american (cărți, articole și conferințe), iar prin selecțiile pe care le făcea, mutatis mutandis, reușea să împlinească și acel scop intrinsec al umorului de calitate, să șfichiuiască și, uneori, să vindece moravurile și tarele vechiului regim.
„Biruințele unui învins”
Din păcate, cu câțiva ani înainte de a muri, actorul a trăit o mare umilință. A fost pus să aleagă între pensie și salariul de director de teatru. În cele din urmă, a prevalat dragostea lui pentru scenă și a ales salariul, care era doar cu câțiva lei mai mare decât pensia. Nu a acceptat ca „guvernul Boc” să îl alunge de pe scena pe care și-o „crease”, ca pe o proiecție a veșnicului său vis de a fi actor. Însă „tăierea pensiei” l-a afectat foarte mult, fiind o umilință nemeritată, după o viață dedicată exclusiv teatrului. „De ce am făcut eu toată cariera asta a mea, pentru ca acum să trebuiască să aleg între pensie şi salariul de director de teatru? Nu am dreptate să fiu dezamăgit? Şi atunci nu sunt un învins?”, spunea el. Regrete și umilință, după 70 de ani pe scenă. Azi, i-am răspunde lui Ion Lucian că nu este un învins, pentru că lupta lui pentru teatru, ca instituție și ca artă a spectacolului, a format caractere, a dat principii călăuzitoare pentru zeci, poate sute de mii de copii, adolescenți și tineri care au pășit în sala Teatrului Excelsior. A lăsat în urmă lecții valoroase de artă și de iubire care traversează vremurile, oamenii și schimbările din societate. „Timp de 17 ani ne-am chinuit în condiţii mizere şi mi-am spus că nu pot trece pe lumea cealaltă fără să las în urma mea un centru cultural pentru tinerele generaţii”, a spus el referindu-se la construcția Teatrului Excelsior. Scria la o carte autobiografică pe care ar fi vrut să o numească: „Biruințele unui învins”...
Moartea unui actor
Sunt actori care mor pe scândura scenei. Și, cumva, asta și-au dorit. E celebru cazul lui Moliere - actor, dramaturg și director de teatru, deopotrivă - care și-a pus viața în mâinile Domnului acolo, pe scena pe care a trăit. Asta și-ar fi dorit și Ion Lucian. Dar lucrurile s-au precipitat și... au ieșit altfel. Pe 11 martie 2012, actorul de comedie era internat la Spitalul de Urgență Floreasca din București. Fusese diagnosticat cu bronhopneumonie și anemie. Își dăduse întâlnire cu publicul lui în aprilie, când ar fi împlinit 88 de ani. Simțind, însă, că viața nu-i va mai da această șansă, îi trimite o scrisoare emoționantă soției sale, Paula Sorescu Lucian. O scrisoare în care deplânge starea teatrului, în România, la peste două decenii distanță de la intrarea în noua democrație. Teatrul, spune el, a decăzut, iar actorul și-a pierdut acea legătură inefabilă, dar atât de puternică odinioară, cu publicul lui. Câteva zile mai târziu, pe scena Teatrului Excelsior, Paula Sorescu Lucian citește această scrisoare în fața unui public fidel, cei 150 de spectatori adunați în sală. După încă vreo câteva zile, la 31 martie, seara, la ora 21 și 15 minute, inima lui Ion Lucian încetează să mai bată. A petrecut 70 de ani pe scenă și urma să primească titlul de Doctor Honoris Causa de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică, însă ceremonia a fost amânată din cauza bolii de care acesta suferea.
Filmografie
Din filmografia sa amintim: „Două lumi şi o dragoste” (1945, regia Victor Gertler), „Viaţa învinge” (1951, regia Dinu Negreanu), „Gelozia bat-o vina” (1954, regia Elena Negreanu), „Afacerea Protar” (1955, regia Haralambie Boroş), „Alo?… Aţi greşit numărul” (1958, regia Andrei Călăraşu), „D’ ale carnavalului” (1958, regia Gheorghe Naghi, Aurel Miheles), „Doi vecini” (1958, regia Geo Saizescu), „Titanic vals” (1964, regia Paul Călinescu), „Mofturi 1900” (1964, regia Jean Georgescu), „Rămăşagul” (1984, regia Ion Popescu-Gopo). A făcut parte, de asemenea, din distribuţia filmului „Medalia de onoare”, în regia lui Călin Peter Netzer, a cărui premieră a avut loc în 2010, cu doar doi ani înainte ca actorul să se stingă într-un spital din București.
Mesajul lui Ion Lucian, către oamenii de teatru şi către spectatori
Teatrul a pierdut definitiv complicitatea cu marele public. De mii de ani de când există, a rezistat tocmai pentru că a fost complice cu publicul. A avut ascendenţă faţă de celelalte arte, pentru că ea comunică direct cu publicul. Pe scenă, el găsea răspunsurile, întrebările, îndoielile. Teatrul era pentru spectatorul dinainte de ’89 un enorm suport moral, locul unde se refugia, unde îşi găsea motivele de speranţă, de viaţă, de încredere. Există un loc unde această complicitate a rămas nealterată. Acest fenomen s-a petrecut în lumea teatrului pentru copii, deşi ne aflăm în epoca internetului. „Când s-a dărâmat clădirea veche a Teatrului Excelsior, toţi au venit la mine speriaţi, părinţi, copii, să mă întrebe: ei unde or să se mai ducă? I-am liniştit. Că au unde să vină. Ei nu pot renunţa la teatru, pentru că aici e singurul loc unde se joacă cinstit. Adică exact pentru ceea ce eu am fost de multe ori criticat. Că sunt retrograd, conservator, învechit. Însă, eu tot timpul am fost credincios unei opinii ale mele: miturile copilăriei nu trebuie demolate. Este foarte important ca miturile copilăriei să fie redate aşa cum au fost ele. Am un exemplu foarte sugestiv. În spectacolul meu «Frumoasa şi Bestia» am distribuit în rolul personajului negativ pe cea mai frumoasă actriţă din teatru, iar în rolul Frumoasei, o actriţă solară, senină. La sfârşitul spectacolului, copiii strigă la actriţa frumoasă: «Urâto!». Au înţeles că frumuseţea nu e un atribut exterior. Pe acest principiu am activat şapte ani la Teatrul «Ion Creangă» şi 20 de ani la Excelsior”.