de Sorin Dumitrescu şi Silviu Ghering

În istoria domniilor din cele trei țări româneşti, până la prima unire, cea a Principatelor, din 1859, au existat o mulțime de personaje în roluri reprezentative. Mulți însă dintre acești conducători au avut și anumite obieciuri mai ciudate, scoase în evidență de izvoarele scrise ale vremurilor. Vă prezentăm pe scurt câteva dintre aceste figuri marcante și care au fost ciudățeniile ce ţi-au lăsat amprenta asupra perioadei lor de domnie.

Vlad Țepeș a dat foc tuturor nebunilor și cerșetorilor

Vlad Ţepeş (1431-1476) a domnit în Muntenia şi a devenit de-a lungul timpului eroul unora dintre cele mai înfiorătoare povestiri. Potrivit unei legende slave, supărat de numărul mare al „leneşilor”, ar fi poruncit să se adune din toată ţara, la curtea sa, toţi bătrânii, bolnavii şi săracii. A poruncit să fie introduşi într-o casă mare, în care au fost ospătaţi. „Traseră calicii un pui de chef de se duse pomina. Mâncară şi băură cu lăcomie. Cei mai mulţi se îmbătară de dădeau pe brânci. Tocmai când li se amestecară limbile şi nu se mai înţelegeau între dânşii, se pomeniră cu foc din patru părţi. Vodă poruncise slujitorilor să puie foc casei. Dară năvală la porţi ca să iasă, însă porţile erau zăvorâte. Focul înainta, vâlvoarea se ridica în sus ca nişte zmei înflăcăraţi. Ţipete, chiote, vaiete ieşeau din gurile tuturor cerşetorilor închişi acolo. Când se potoli focul nu mai era suflet de om viu”, se arăta în varianta românească a povestirii slave. Vlad Ţepeş şi-ar fi justificat astfel faţă de boierii săi gestul: „Să ştiţi că am făcut aşa, mai întâi ca să nu mai fie povară altor oameni şi nimeni să nu mai fie sărac în ţara mea, ci toţi bogaţi. În al doilea rând, i-am slobozit ca să nu mai sufere nimeni dintre ei pe această lume de sărăcie sau de vreo neputinţă”, în lucrarea „Vlad Țepeș (Dracula), între legendă și adevăr istoric”, a lui Ștefan Andreescu.

Radu cel Frumos, amantul sultanului Mahomed al II-lea

Radu cel Frumos (1435-1475), fratele lui Vlad Ţepeş şi domnitor al Ţării Româneşti, ar fi fost, în copilărie, amant al sultanului Mahomed al II-lea, în al cărui palat a crescut, potrivit unei mărturii a istoricului bizantin Laonic Chalcocondil. „Iarna însă împăratul petrecând-o în palatele sale, a trimis după Vlad, feciorul lui Drăculea, domnul Daciei, şi avea la sine pe fratele acestuia, mai tânăr, fiind favoritul său şi trăind şi locuind la el. Şi s-a întâmplat ca în timpul când a ajuns la domnie sultanul şi stă să plece asupra lui Caraman, împăratul dorind să aibă relaţii cu acest băiat, era cât pe ce însuşi să moară de mâna aceluia. Căci fiindu-i drag băiatul, îl chema la petreceri şi, închinând cu patimă paharul către el, îl chema în camera de culcare. Şi băiatul, fără a bănui că va păţi aşa ceva din partea împăratului, l-a văzut pe împărat repezindu-se la el pentru un lucru de aşa fel şi s-a împotrivit şi nu se da la dorinţa împăratului. Şi-l sărută împotriva voinţei lui şi băiatul, scoţând un pumnal îl loveşte în coapsă pe împărat şi aşa îndată a luat-o la fugă pe unde a putut”.

Ștefan cel Mare omora oameni în timpul ospețelor

Despre unul dintre cei mai mari conducători ai Moldovei se știa că era foarte iubăreț și că a avut mai mulți copiii nelegitimi. Dar în Letopisețul lui Grigore Ureche mai descoperim o latură întunecată a marelui domnitor. „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare la statu, mânios şi de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoria fără giudeţiu. Amintrilea era om intreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi şi unde nu gândiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie era meşter, unde era nevoie însuşi se viriea, ca văzându-l al săi, să nu să îndărăpteze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, ca ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor”, scria cronicarul.

Mihai Viteazul, un conducător cu statură de uriaș

Mihai Viteazul (1558-1601), domnitor al Munteniei şi, în 1600, autorul primei uniri de scurtă durată a celor trei țări românești, îi impresiona pe contemporanii săi prin statura sa uriaşă, deşi avea chelie şi capul ţuguiat. „Furios, lat în spate, înfăţişare şi statură de uriaş, ochi mari, fruntea netedă, păr cârlionţat, nas lung ascuţit, încruntat, cu barba măruntă, oacheş la faţă, bun de picior, straşnic vorbăreţ, iar în atacurile ce le dă, cel dintâi se repede şi mai adânc în vălmăşag pătrunde. Nu se rade şi nici nu se sulemeneşte. Nu cunoaşte ce-i olanda, nici parfumurile, iasomie ori vraier, nu caută patul moale. Nici nu mănâncă numai fazan”, îl descria Lope de Vega, unul dintre marii scriitori din istoria Spaniei.

Mircea cel Bătrân, marele amant de pe tronul Țării Românești

Mircea cel Bătrân (1355-1418), domnitor al Ţării Româneşti, a fost căsătorit cu doamna Mara şi apoi a avut ca soţie o necunoscută pe nume Anca. Ar fi avut, însă, şi o mulţime de alte iubite, potrivit relatărilor vremii. „Acest Mircea nu de puţine ori ţinându-se cu femei tinere a avut de la ele nu puţini copii nelegitimi prin toată Dacia”, informa cronicarul Laon Chalcocondil în lucrarea „Expuneri istorice”. Voievodul ducea „o viaţă destrăbălată şi a avut mai mulţi copii nelegitimi”, afirmau şi alţi cronicari bizantini.

Crunta răzbunare a lui Alexandru Lăpușneanu față de boieri

Alexandru Lăpuşneanu (1499-1568) a rămas celebru în istorie şi datorită unei relatări despre cruzimea cu care s-a răzbunat pe boierii care au pus la cale înlăturarea sa de la domnie. Aproape 50 de oameni au murit în timpul unui ospăţ macabru pus la cale de Lăpuşneanu, la întoarcerea pe tron. „Alexandru Vodă, dacă s-a curăţit de toată grija dinafară şi a adus-o pe doamnă-sa pre Roxanda şi pe fiii săi din Ţara muntenească, a vrut să se curăţească şi de vrăjmaşii săi cei din casă, pre cari îi presupusese el că pentru viclenia lor a fost scos din domnie. I-a chemat pre obiceiu boierii la curte, care fără nicio grijă de primejdie ca aceea negândindu-se, dacă au intrat în curte, slujitorii, după învăţătura ce-au avut, închis-au porţile şi ca nişte lupi au intrat într-înşii de-i snopia şi îi înjunghia. Nici nu mai alegeau pe cei vinovaţi, ci unul ca altul îi puneau sub sabie. Cădeau mulţi de pre zăbrele afară săreau de-şi frângeau picioarele. Şi au pierit atunci 47 de boieri, fără altă curte ce nu s-a băgat în seamă”, informa istoricul Constantin Giurescu.

Sadic şi crud cu bietele animale

Gabriel Bathory (1589-1613) a domnit cinci ani pe tronul Transilvaniei şi a fost cunoscut turcilor sub numele de Deli Kiral, ce însemna „craiul cel nebun”, pentru ororile săvârşite asupra supuşilor săi. Potrivit unor mărturii ale vremii, una dintre plăcerile sale era uciderea câinilor. „Iar el, afurisitul de Bathory Gabor, s-a ridicat la atâta înălţime prea mare a furiei sau mai curând a nebuniei celei mai cu vârf, încât gonind şi tăind cu suliţa, de călare, câinii se făcea de râsul tuturora. Căci un om cu minte şi pus să domnească peste popoare trage cu suliţa în câini când merge pe drum?”, scria călugărul Matei al Mirenilor, citat de istoricul Nicolae Iorga.