de Georgiana Mihalcea
Sunt multe comori ascunse în țara noastră, iar unele, dintr-o mare modestie, stau ascunse și creează în liniște, doar din iubirea de frumos. O astfel de comoară am întâlnit la Techirghiol: pe Constanța Vlăgea (medalion), artist Oshibana, poetă, cel mai talentat decorator din țară al anilor ’70 și un suflet cu o sensibilitate aparte. S-a gândit mult înainte să accepte să stăm de vorbă, pentru că îi vine greu să-și laude munca, preferând să-și lase tablourile să-i spună povestea și poeziile să-i cânte amintirile. Vă invit, așadar, să descoperiți omul și artistul care a cucerit inimile francezilor cu finețea şi măiestria artei sale.
„Schimb în artă tot ce alții găsesc nefolositor”
- Cine este omul din spatele artistului Constanța Vlăgea?
- Eu sunt un simplu iubitor de frumos care face, din ce are lângă el, obiecte, lucruri necesare; care schimbă în artă ceea ce nu trebuie aruncat și alții găsesc ca nefolositor. Și, mai presus de toate, nu las florile să moară, transformând ciclul lor firesc de viață în nemurire. Cred că sunt un om obișnuit care iubește tot ce este în jurul lui: natura, caii, câinii și tot ce e om, tot ce e bun și chiar rău și toate greșelile mele. Pot să fac multe, dar sunt un „antitehnicus”! Mi-am placat singură cu piatră cele două balcoane și terasa mare, mi-am făcut singură mici piese de mobilier, dar nu pot să îmi bag manuscrisele în ordinator. Scriu de mână, îmi place să îmi aud gândurile în liniște, dar a tasta un manuscris nu este pentru mine.
- Care vă este profesia de bază?
- După ce am terminat liceul, am dat la arte plastice. Din cauza concurenței mari nu am fost admisă și așa am ajuns să studiez la Școala Tehnică de decorațiuni. Am iubit meseria aceasta din prima clipă în care i-am descoperit tainele. Eu și colegii mei eram cei care bucuram ochii trecătorilor prin multitudinea temelor abordate, prin culoare și animație. Noi eram cei care, fără să avem prea mari restricții, făceam frumoase sărbătorile de Paști și de Crăciun, cei care dăruiau frumosul și bunul gust. Eram chemați la Festivalul „Cerbul de Aur” pentru a înflori, prin vitrine, ambianța stradală. Am participat și la concursuri de specialitate. Îmi aminteasc de anii ’70, când, la Ploiești, am luat un premiu-surpriză „Cel mai tânăr și mai talentat decorator” din țară. Acest titlu m-a obligat pentru toată viața!
„Prima expoziție mare am avut-o la Techirghiol, cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de balneologie”
- Cum a început parcursul dumneavoastră creativ?
- Nu era ușor să te întreții la București! Norocul meu a fost că am intrat direct cu bursă. Din aceasta îmi plăteam căminul, cantina și îmi mai rămâneau 30 de lei. Nu erau suficienți, evident! Am avut, însă, diverse colaborări plătite: figurație de film, decorare de magazine, prezentare de modă. Dar bani mai mulți câştigam din felicitări. De foarte multe ori plecam în natură cu profesorii noștri și culegeam flori, care erau peste tot. Unele sălbatice, altele mai spre trecere. Am început să fac felicitări din ele. Atunci nu erau calculatoare și nici măcar telefoane mobile. Vânzarea felicitărilor mergea foarte bine. Când stocul de flori se epuiza, foloseam tehnica de colaj cu textil pe care vreau s-o readuc anul acesta în tablourile mele.
- A fost o vreme în care erați singurul artist din ţară care dădeați viaţă creaţiilor cu ajutorul sâmburilor şi plantelor presate. Cum au fost primite primele lucrări?
- Mie plantele presate mi-au intrat la suflet și nu m-am despărțit de ele niciodată. Noi, cei cu școală tehnică, nu aveam dreptul să expunem la acea vreme la Fondul Plastic, pentru care mulți dintre noi s-au dus, mult mai târziu, să facă un institut. Eu m-am căsătorit, am venit la Techirghiol și mi-am urmat meseria iubită. Cu mult timp înainte de Revoluție, privind la televizor la știrile de seară am văzut un japonez care făcea tablouri în tehnica Oshibana. Mi-am zis „Asta fac și eu”, dar la scară mai mică și „fabrica” mea a început să funcționeze. Continuam să lucrez în ulei, lucrările mele bucurând casele prietenilor și cunoștințelor. Cred că la fel s-a întâmplat și cu tablourile Oshibana, până într-o zi când am primit o invitație de la Muzeul Satului din București. M-au invitat la o tabără de vară pentru copii spre a le preda acest stil artistic. Prima expoziție mare am avut-o la Techirghiol, cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de balneologie. La Muzeul Satului veneau grupuri de străini și nu credeau că tablourile sunt lucrate numai cu plante presate.
- Ne puteți detalia tehnica de lucru a unui tablou?
- Nu lucrul efectiv este greu la un tablou. Când te apuci să lucrezi un tablou poți să îl faci să fie operă de artă sau nu. Este asemănător cu un tablou lucrat în culori de ulei, în acuarelă sau în peniță. Acum este vorba doar de harul cu care ai fost înzestrat și de exercițiul pe care l-ai căpătat de-a lungul anilor. Munca cea mai mare este presatul și aducerea plantelor la starea necesară în procesul executării unei lucrări. La începuturile mele se găseau caiete maculator mari cât o foaie A4. Erau sugativă pentru plante. Apoi am început să folosesc cărțile de telefon, mari, groase și cu foi care trăgeau umiditatea. Când totul este terminat, plantele sunt mutate mereu pentru a avea „așternut” curat, după două-trei luni poți începe lucrul. Foarte important este să ai plante! Eu nu folosesc plantele după ce și-au terminat parcursul lor firesc până la uscare. Las timpul să treacă, las planta să se așeze, să își urmeze cursul ei firesc către sfârșit, pentru că ea nu va rămâne niciodată în starea ei naturală. Nu pot să mă amăgesc că își va păstra veșnic frumuseea. Aici intervenim noi, cu puterea și știința noastră de a le „învia”. Iar bucuria noastră, a celor care lucrăm Oshibana, tocmai de aici vine... din nedumerirea și neputința publicului nostru de a înțelege că tablourile nu au fost atinse de pensulă, deci de pictură.
„Oshibana implică dăruirea pe care o acorzi lucrului cu planta“
- Ce reprezintă tehnica Oshibana?
- În clipa în care „molima” Oshibana a pus stăpânire pe sufletul meu, am uitat de lucrul în ulei, am pus deoparte trusa de pictură și sporadic mi-am mai adus aminte de ea. Sunt tehnici ușoare, care nu te supun unui efort mare și implică dăruirea pe care o acorzi lucrului cu planta, lucrului cu viața pentru că o plantă este viață! Tehnica Oshibana vine din Țara Soarelui Răsare și datează cam din anul 600. Samuraii erau obligați să facă asta. Era conexiunea fiecărei persoane la natură, la Divin, la viață. În Japonia există școli în toată țara care predau această tehnică atât copiilor, cât şi persoanelor de vârsta a treia. Ea înseamnă socializare în grupurile unde se lucrează, re- prezintă datoria de a nu lăsa viața să moară.