de Traian Mihai

A spus, pe acorduri muzicale, „Casa mea e un cântec cu acorduri ample”. A fost numită, de-a lungul anilor, „doamna eleganţei” sau „regina muzicii”. În jurul ei s-a creat primul fan club românesc - „Angeliştii”. Fiecare melodie cântată a ajuns la sufletul publicului, iar fiecare apariţie a sa pe scenă ori pe micul ecran captiva, pentru că Angela Similea este o artistă admirabilă şi admirată. Cunoscând pasiunea ei pentru… clopoţei, cei care o iubesc au ajutat-o să adune o colecţie impresionantă, dăruindu-i astfel de obiecte - unele în miniatură, altele - în mărime naturală.

„Primul clopoţel l-am cumpărat eu. Apoi am început să-i primesc”

La prima întâlnire cu Angela Similea - se întâmpla prin anii ’90 -, m-am gândit să-i fac o bucurie. Aflasem că are o colecţie de clopoţei, aşa că i-am dus un glob argintiu filigranat, în formă de clopoţel, pentru că era perioada dinaintea Crăciunului. L-a admirat şi l-a aşezat - cu graţia-i binecunoscută - pe masa din sufragerie. Apoi am văzut alţi clopoţei din colecţia sa. „Îmi plac foarte mult clopoţeii, dar nu m-am gândit că o să adun o colecţie, ea s-a creat singură. E adevărat, primul clopoţel l-am cumpărat eu, în 1990, dacă nu mă înşel. Mă întorceam de la un festival internaţional de muzică uşoară, dar avionul decola cu întârziere. Plimbându-mă prin aeroport, am descoperit un magazin şi mi-au fugit ochii spre un clopoţel. L-am mişcat puţin şi, plăcându-mi cum sună, l-am cumpărat”, povestea Angela Similea. Ulterior, artista a început să primească diverşi clopoţei de la prieteni, de la colegi, de la tinerii care şi-au spus „Angelişti”.

„Fiecare clopoţel poartă o amintire”

În casa Angelei s-au adunat, pe parcursul anilor, clopoţei primiţi nu doar din diverse locuri ale ţării, ci şi din străinătate. „Fiecare clopoţel poartă, în mintea mea, o amintire. Recunosc, nu i-am numărat niciodată, aşa cum nu mi-am numărat nici cântecele. Am considerat că fiecare melodie a venit către mine, după ce a ieşit din «clepsidra» creatoare a compozitorului, a textierului. Şi că eu am obligaţia de a duce mai departe aceste melodii. Poate am fost un fel de… cilindru de scurgere de la creator către publicul care are nevoie de cântecele mele. Dar acolo s-a strecurat şi un strop din fiinţa mea”, mărturisea Angela Similea.

Din cristal, din metal sau din lemn - cu sunet divin sau mai… aspru

Clopoţeii adunaţi de Angela au diferite dimensiuni - unii sunt foarte mici (pandantive pentru lănţişoare), alţii sunt mai mari -, fiind confecţionaţi din diferite materiale - alamă, aur, argint, cristal, porţelan sau lemn. Chiar şi rolul acestora este diferit. În colecţie există clopoţei bibelou - din cristal, ceramică sau porţelan, dar există şi un clopoţel de judecătorie, precum şi unul de… şcoală (care duce cu gândul către „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă). „Un dar deosebit este un clopoţel primit de la Sibiu, care are în jur de 200 de ani. Aparţinuse celui mai mare grof din oraş - stătea pe masa lui - şi fusese transmis din generaţie în generaţie. Apoi l-am primit eu, însoţit de o scrisoare cu acest istoric. Am răspuns scrisorii, întrebând de ce mi l-au dăruit mie şi nu l-au păstrat, fiind un obiect de familie. Am fost impresionată de răspuns: „Un asemenea clopoţel trebuie să trăiască într-o colecţie”, explica artista.

„Sorin ştia că iubesc clopoţeii şi caii”

Colecţia Angelei a început când fiul ei, Sorin, deja plecase - foarte tânăr - la studii în străinătate. Dar când revenea acasă, îi făcea o surpriză mamei. „Sorin s-a plimbat foarte mult prin lume, mai ales prin Europa. Din deplasările lui, ştiind că iubesc clopoţeii şi caii, încerca să le cuprindă pe amândouă, aducându-mi câte un clopoţel cu o codiţă-cal. Mai târziu, şi nepoţii mei - Christian şi Grace - s-au bucurat foarte mult de clopoţei, dar şi de cutiile mele muzicale. Amândoi au crescut aici, în România, până când au împlinit vârsta şcolară. Apoi au plecat în Statele Unite, la tatăl lor - la Sorin”, povestea artista. Şi adăuga, mândră, că ambii nepoţi sunt foarte talentaţi şi au ureche muzicală. „Nepotul chiar are auz absolut. Şi fiul meu avea auz absolut, dar el a fost mult prea marcat de personalitatea mea ca artist şi a suferit că n-a avut-o pe mama permanent lângă el, aşa că nu a îmbrăţişat o carieră muzicală. Deci şi fiul, şi nepoţii mei au dragostea pentru muzică, fiindu-le insuflată, dezvoltată şi educată. Rămân în continuare la convingerea că, după natură, muzica este al doilea… medicament pe care Dumnezeu ni l-a dat pentru suflet, pentru psihic”, mai spunea Angela.

„Cât timp trăiesc, colecţia nu se va încheia”

Întâmplător sau nu, în repertoriul artistei există melodii care au, în titlu ori în text, aluzii la clopoţei. Una dintre ele este celebra „Sanie cu zurgălăi” (compusă de Richard Stein) - pe care Angela a preluat-o şi a cântat-o într-o formă mai modernă, în show-ul de televiziune „Totul e posibil în joc” (1984) - unde a apărut alături de Therese Steinmetz (olandeza care a câştigat Cerbul de Aur în 1970, Angela câştigându-l pe cel din argint). O altă melodie este „Clopoţei”, compusă de Marius Ţeicu şi cântată de Angela în duet cu apreciatul compozitor. „Când clopoţelul răsună în ceruri, cresc aripi de lumină, de îngeri”, spune Angela în filmare. „Colecţia de clopoţei nu se va încheia cât timp trăiesc eu. Dar mi-aş dori ca măcar unul dintre nepoţii mei să o preia şi să o ducă mai departe, în timp”, mărturisea artista.

Elemente semnificative pentru ţinutele Angelei Similea erau Crucea (purtată la gât) şi inima (care apărea pe un rever ori la capătul unui cordon purtat în talie sau al unei brăţări)

„Am lucrat cu Angela Similea la spectacolul «Adio femei», unde dumneaei juca alături de Ştefan Iordache. Îmi amintesc că înaintea unui spectacol, a venit îmbrăcată cu o haină din blană de enot. Doamna Angela s-a uitat la mine şi mi-a spus: «Ia pune pe tine haina asta, puişor!». Am îmbrăcat-o şi mi-a zis: «Îţi vine senzaţional! Ia-o tu, îţi vine mai bine decât mie!». I-am spus: «N-am ce să fac cu ea, doamnă Angela, eu circul cu metroul! Ar trebui să-mi daţi tot ce înconjoară această haină!», i-am răspuns. M-am uitat la dumneaei şi am văzut că îi părea rău că refuz darul acela“ (Lia Bugnar, regizor)

„Am moştenit vocea de la bunica Angheluşa, bunica mea dinspre mamă, dintr-un sat de lângă Mangalia“

În anii ’80, fabrica de confecţii „Tricodava“ a creat câteva ţinute de scenă special pentru Angela Similea. În casa artistei era un manechin confecţionat pe dimensiunile sale, care era „obiect de analiză”, ea putând studia hainele din toate unghiurile, împreună cu accesoriile care le completau. Apoi lua decizia referitoare la modul în care urma să se prezinte la un spectacol sau la o filmare

Aproape 55 de ani de carieră muzicală l Peste 500 de şlagăre şi numeroase premii l Un număr impresionant de clopoţei cu clinchet uneori cristalin, alteori grav l Sute de rochii spectaculoase

„Avea prin casă tot felul de clopoţei. Probabil şi admiratorii au aflat de această pasiune a ei şi de aici până la o colecţie n-a mai fost decât un pas” (Octavian Ursulescu, prezentator)

„Artista are un stil clasic elegant, dar și modern în același timp. Nu are neapărat o regulă în alegerea hainelor.

Ea își alege ținutele după stare” (Eli Lăslean, designer)

„Este cea mai elegantă divă din muzica uşoară românească. În copilărie o adoram pe Angela Similea și mă gândeam cum ar fi să stau lângă ea. Apoi am filmat împreună videoclipul piesei «Evanghelina», iar mai târziu am început să-i creez rochii“ (Cătălin Botezatu, designer)

„Angela e talentată, serioasă, meticuloasă în tot ceea ce face, începând de la text până la orchestraţie. Fiecare piesă îi dă o stare, încununată de o anumită rochie. Ea trebuie să ştie unde are loc show-ul, la ce oră, pentru că într-un fel se îmbracă la un spectacol de la o casă de cultură dintr-un sat ori oraş al ţării şi altfel la un festival naţional sau internaţional“ (Marius Ţeicu, compozitor)

Celebrele rochii de scenă erau îndelung gândite

Angela Similea s-a născut cu o voce aparte, având un timbru inconfundabil. Dar acest dar al naturii - vocea - a fost „îmbrăcat” de artistă în apariţii remarcabile - fie pe scenă, fie în emisiuni de televiziune. În anii ’80-’90, Angela era catalogată drept „simbolul eleganţei”, ea ştiind să jongleze între rochii lungi, vaporoase şi ţinute şic, moderne. Fiecare apariţie a sa emana rafinament şi bun gust. „Orice rochie pe care o gândeam era dedicată femeilor din România, pentru că îmi doream să fie informate, să afle ce se poartă dincolo de graniţele ţării. Ştiam că atunci nu existau alte surse de informaţie legate de modă, aşa că le informam eu, prin ţinutele mele. Unii spuneau că îmi aduceam rochiile din străinătate. Nu-mi permiteam acest lucru, pentru că erau foarte scumpe. Dar când veneam din turnee, aduceam cu mine cam trei geamantane cu diferite materiale - metraje, adică ţesături la metru, pentru că erau mult mai ieftine - şi multe reviste de modă”, explica Angela. A fost întrebată de multe ori dacă avea o contribuţie la realizarea ţinutelor de scenă, care frapau prin model şi prin complexitatea accesoriilor - inclusiv mănuşile sale lungi, elegante, asortate rochiei. „Eu întotdeauna am dat Cezarului ce e al Cezarului. Încă de la Braşov, din ’70, am căutat să am lângă mine profesionişti adevăraţi. În perioada aceea venea la mine acasă doamna Duţescu - ea lucrase costume de epocă marilor actriţe care au existat înaintea mea - şi rămânea la mine luni întregi, gândind împreună rochiile pentru show-uri de televiziune. Pe lângă acele ţinute cu aspect regal, cu guler înalt, realizate de doamna Duţescu, am mai lucrat cu Irina Stângă, Carmen Gardef, Mioara Cernaev, Lidia Luludis, Cătălin Botezatu, Liza Panait, Adina Buzatu”, povestea Angela „istoria” rochiilor sale care au încântat publicul. Având imaginaţie şi bun gust, Angela îşi transforma mereu ţinutele de scenă, reuşind ca din rochii „vechi” să creeze altele noi, materialul rămânând acelaşi, doar concepţia era alta - accesorii cu pietre, dantelă, pene. „Un secret: de nenumărate ori am transformat rochiile, schimbând modelul. Astfel, publicul vedea o vestimentaţie nouă”, explica artista. O parte dintre ţinutele de scenă ale Angelei au fost adunate într-o expoziţie prezentată la Sinaia, odată cu lansarea cărţii „Angela, cântec şi rugă”, scrisă de Smaranda Jelescu (în 1998).

„Nu le-am vândut, le-am dăruit”

Suflet generos, Angela Similea s-a implicat în multe proiecte caritabile. De altfel, ea este primul artist care, după 1990, a organizat şi prezentat primul teledon din România - „Telefon Leucemia” (1994) - pentru a întinde o mână de ajutor copiilor cu această boală. La acel concert, desfăşurat la Sala Radio, Angela a scos la licitaţie o parte dintre celebrele sale rochii, iar banii obţinuţi au fost donaţi în acel scop umanitar. „Vă mulţumesc în numele copiilor bolnavi de leucemie că vă aflaţi la acest spectacol pe care li-l dedic. Dar şi în numele cântecului, care devine mesager al dragostei pentru cei mici. Mă simt mai emoţionată decât oricând, poate din cauza mizei care este atât de mare - lupta pentru sănătatea copiilor cu leucemie. Să vă povestesc o istorioară. Câţiva copii de grădiniţă au fost întrebaţi de educatoare ce vor să devină atunci când vor fi mari. Unul a spus pompier, altul - doctor, alţii - aviator sau paznic. Un băieţel stătea îngândurat, într-un colţ. «Dar tu ce vrei să te faci?», l-a întrebat educatoarea. «Ce vreau eu să mă fac, vreau să se facă toată lumea. Vreau să mă fac om bun…», a spus copilul. Cred că prezenţa dumneavoastră la acest spectacol este dovada că sunteţi oameni buni”, spunea Angela atunci. Tot din generozitate, a dăruit multe ţinute de scenă. „Unele dintre rochiile de spectacol le-am oferit admiratoarelor mele, mai ales celor care urmau să se mărite. Nu le-am vândut, le-am dăruit. Mai am încă acasă câteva rochii pe care le-am păstrat, pentru că îmi sunt dragi”, mărturisea artista.