de Traian Mihai
Cine nu-şi aminteşte refrenele „E adevărat, iubirea mea”, „Iartă” sau „Pentru voi, muguri noi”? Le-a cântat cu sensibilitate şi cu timbrul său aparte - puternic, dar cald - Mihaela Runceanu, de la a cărei plecare tragică şi prea devreme la stele se împlinesc - la 1 noiembrie - 35 de ani. Sinceritatea cu care cânta i-a adus Mihaelei dragostea şi admiraţia publicului, dar şi a colegilor de breaslă şi a elevilor săi. În felul de a fi şi de a cânta al artistei se împleteau armonios dragostea, dăruirea, talentul. Dar... când popularitatea ei ajunsese la cote maxime, când melodiile ei erau fredonate de oricine - pentru că purtau amprenta şlagărului adevărat -, a venit o seară nefericită de toamnă, când totul s-a terminat. Viaţa ei a fost curmată neaşteptat, brutal şi de neînţeles. Rămâne amintirea artistei care ne-a dăruit frumosul sufletului său prin cântec şi a reuşit să facă publicul să plângă şi să râdă alături de ea.
„Cânt de când am învăţat să vorbesc”
Într-o dimineaţă însorită de primăvară - 4 mai 1955 -, a venit pe lume, la Buzău, Mihaela Valentina, fiica Lenuţei şi a lui Nicolae Runceanu. Primii trei ani ai copilăriei i-a petrecut în Pătârlagele, unde lucrau părinţii, apoi s-a mutat, împreună cu aceştia, la Orbeni, în judeţul Bacău. Acolo a făcut cunoştinţă cu muzica, înainte de a intra în clasa I, descoperind pasiunea pentru vioară şi fiind inclusă într-o brigadă artistică pe care o conducea tatăl ei. „Cânt de când am învăţat să vorbesc”, povestea ea. Copilă fiind, a intrat într-un magazin împreună cu mama ei şi aceasta a întrebat-o ce păpuşă şi-ar dori. Dar Mihaela a privit lung o vioară şi pe aceea a ales-o. Când era în clasa a II-a, a revenit la Buzău, unde mama ei fusese transferată cu serviciul. Doi ani mai târziu, familia s-a reunit în acest oraş, pentru că şi tatăl a primit un loc de lucru acolo. Mihaela a urmat cursurile şcolii elementare de pe lângă Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Buzău, iar vacanţele şi le petrecea la Runcu, în Valea Buzăului, la bunicii paterni.
„Am deprins dragostea pentru cântecul frumos”
Şi-a urmat pasiunea, devenind elevă a Liceului de Muzică şi Arte Plastice din Buzău, pe care l-a absolvit ca şefă de promoţie. Atunci a avut şansa de a cânta cu Orchestra Simfonică din oraş atât în ţară, cât şi pe scene din Ungaria şi din fosta Cehoslovacie. La 17 ani, câştiga premiul I la concursul „Tinereţea Buzoiană” cu piesa „Anilor”, de Petre Magdin - era prima recunoaştere a talentului său ca solistă de muzică uşoară. După absolvirea liceului, a fost admisă la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, la Facultatea de Compoziţie, Muzicologie şi Pedagogie. Interesul Mihaelei pentru muzica uşoară a determinat-o să urmeze, în acelaşi timp, cursurile Şcolii Populare de Artă din Capitală, la clasa de canto, sub îndrumarea profesoarei Nina Bercaru. „De la doamna Bercaru am deprins dragostea pentru cântecul frumos, pentru melodia generoasă, pentru stilul sincer şi direct de interpretare, dar şi vocaţia pedagogică”, îşi amintea Mihaela Runceanu. „În perioada celor trei ani de cursuri, Mihaela a fost extrem de sârguincioasă, de receptivă - pentru un student de Conservator, care ştia să cânte la vioară şi care citea note la prima vedere, fără dificultate. Această ciudăţenie, ca să zic aşa, se datora şi faptului că la Conservator studiile se făceau doar pentru muzică clasică, muzica uşoară nu era băgată în seamă, fiind considerată un gen minor”, povestea Nina Bercaru. La 20 de ani, Mihaela debuta la Radio cu o piesă a compozitorului George Grigoriu. Un an mai târziu, a trecut cu nota 10 „pe linie” prima etapă a concursului TV „Steaua fără nume” şi a participat la un spectacol, în sala de concerte a Radioteleviziunii, alături de cei mai în vogă cântăreţi ai momentului. „Acela a fost adevăratul meu debut ca solist profesionist de muzică uşoară”, afirma Mihaela. Profesorul de muzică buzoian Xenti Stănescu îşi amintea că într-o vară, când Mihaela era studentă şi în vacanţe venea acasă, la părinţi, a primit un telefon de la ea, întrebându-l dacă o primeşte să facă dictat (n.r. - transpunerea pe portativ a unei melodii interpretate la pian). „Bineînţeles că am primit-o. Într-o vizită, a văzut la mine pe pian o partitură de muzică uşoară. S-a uitat pe ea şi mi-a propus să încercăm piesa. Am rămas uluit! Atunci mi-a mărturisit că o tentează şi a mai încercat să cânte acest gen”, povestea profesorul Stănescu.
Profesoară și artistă
La 23 de ani - când a absolvit facultatea -, Mihaela a fost doi ani profesoară de vioară la Brăila. În această perioadă, a cântat uneori în oraş cu formaţii locale. Apoi a fost transferată la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Buzău, pe care îl absolvise cu şase ani în urmă. „La vremea aceea, eu repetam cu orchestra la Casa de Cultură. Ne-a vizitat şi am încercat o cântare împreună cu ea. După vreo trei, patru piese i-am propus să cânte cu noi. Avea un stil de ne băga în priză pe toţi. Venea mereu cu noutăţi, dar toate din sfera muzicii. Era o bucurie să o asculţi”, îşi amintea profesorul Xenti Stănescu. Vocea, prezenţa scenică şi vestimentaţia o apropiau de solistele din Occident, dar Mihaela a plecat în turnee în străinătate doar de câteva ori. Însă acolo unde a ajuns, melodiile ei au emoţionat publicul.
„E adevărat, iubirea mea” - primul şlagăr
Melodia „E adevărat, iubirea mea” (n.r. - versiunea românească a piesei „Paradise”, scrisă de Russell Brown) devenea, în 1982, primul şlagăr al Mihaelei Runceanu. Doi ani mai târziu, la concursul „Melodii ’84”, artista obţinea premiul I cu melodia „Să crezi în dragostea mea”. „A fost un cântec norocos pentru mine”, declara ea. De atunci i-a crescut popularitatea şi a devenit una dintre cântăreţele preferate de publicul din România. Pe parcursul carierei sale artistice, Mihaela a lansat multe cântece care au devenit şlagăre, pentru că orice ascultător le ştia versurile - sau măcar refrenul - şi le fredona. Melodii precum „Fericirea are chipul tău”, „De-ar fi să vii”, „Pentru voi, muguri noi”, „Să crezi în dragostea mea”, „Viaţa începe cu tine”, „Iartă”, „De câte ori îţi spun la revedere” şi multe altele au rămas în amintirea celor care au admirat-o pe Mihaela Runceanu. Una dintre melodiile filmate la televiziune este foarte cunoscută - „Deschideţi poarta soarelui” (n.r. - compozitor Anton Şuteu), unde Mihaela apărea alături de alte mari nume ale muzicii uşoare româneşti - Mirabela Dauer, Adrian Daminescu, Carmen Rădulescu, Ioan Luchian Mihalea şi grupul SONG, Mihaela Oancea, Marina Florea, Mircea Baniciu -, prezentată în programul de Revelion din 1987. Întâmplător sau nu, în acea filmare, Mihaela apare cântând în duet cu Ioan Luchian Mihalea un fragment al piesei. Ei au mai cântat în duet şi melodia „Cântec de seară” la emisiunea „Şlagăre în devenire”, în 1986. Din nefericire, amândoi au avut un final al existenţei pe pământ trist şi asemănător - li s-a terminat viaţa fiind omorâţi…
„Pentru voi, muguri noi, conjug speranţa la viitor“
Când profesoara Nina Bercaru se pensiona, trebuia să aleagă cine va continua în locul ei meseria de îndrumător al altor generaţii de tineri talentaţi în ale muzicii la Şcoala Populară de Artă din Capitală și a ales-o pe Mihaela. De fapt, a doua mare dragoste a Mihaelei, după muzică, era pedagogia. De atunci, ea a pregătit cu drag şi cu seriozitate mulţi elevi care ulterior au devenit nume cunoscute în muzică - Adrian Enache, Silvia Dumitrescu, Marina Florea, Mădălina Manole, Carmen Trandafir, Nicola… Ei sunt doar câţiva dintre „mugurii noi” care au înflorit sub bagheta magică a Mihaelei, numită har pedagogic. Şi-a încurajat, şi-a protejat, şi-a iubit „copiii” - aşa îşi alinta ea elevii. Cu talent, cu răbdare şi cu dăruire, i-a învăţat pe fiecare să fie autentici, să nu imite, să descifreze o partitură şi să se acompanieze ei înşişi la pian. Mihaela considera că rolul profesorului era să valorifice vocea elevilor, precum şi personalitatea lor artistică, să le dea sfaturi privind mişcarea scenică şi alegerea repertoriului. „Trebuie să fii şi pedagog, dar şi psiholog. Trebuie să ştii şi să sfătuieşti interpretul cum să-şi găsească un costum de scenă care îl avantajează. Sunt atât de multe lucruri de făcut pentru lansarea lui pe scenă, încât nu reuşesc niciodată să mă plictisesc”, mărturisea ea, adăugând că era încântată să lucreze cu tineri. Mihaela mai spunea că i se pare normal ca un artist consacrat şi cunoscut să fie generos şi „gata oricând să dăruiască şi altora din experienţa sa”. „Bucuriile mele sunt tinerii pe care îi pregătesc”, spunea artista şi profesoara. Principalul ei sfat pentru elevi era ca ei să-şi exprime trăirile pe scenă. „Dacă eşti sincer şi ai puterea şi talentul să transmiţi o emoţie, nu îţi rămâne decât să aştepţi răsplata publicului. Cine vrea să aibă parte de succes - şi cine nu vrea? - trebuie să facă risipă de energie. Munca se află la baza muzicii”, le spunea elevilor. Cât priveşte repertoriul potrivit pentru vocea fiecăruia, ea avea un alt sfat: „Să ai deschidere către nou şi să capeţi o inteligenţă artistică, în măsură să-ţi permită să te apropii de public!”. Mihaelei i se părea firească tendinţa de imitare a unor vedete în primii ani de carieră ai unui artist. Dar îi sfătuia pe elevii săi ca, în timp, să-şi găsească propriul drum, ghidat de propria voce. „Cine are talent se impune. Cine nu are rămâne un imitator”, spunea ea. Fiind un om sincer şi foarte direct, Mihaela afirma că în concursuri ar trebui „să fie înlăturat amatorismul” şi să fie admişi doar „interpreţii care ştiu să descifreze o partitură, care au noţiuni de istorie şi teoria muzicii”. Când nu era pe scenă, Mihaela Runceanu găsea numeroase satisfacţii la catedră. „Adevărata mea împlinire profesională consider că este activitatea de pedagog, adică posibilitatea de a umple un gol existent în sistemul nostru de învăţământ”, spunea ea.
Premoniţie sau nu? Ultimele luni şi zile ale vieţii
La un moment dat, în 1989 - când se afla în plină glorie artistică -, Mihaela le-a spus unor persoane apropiate: „Eu o să mor la 35 de ani”. Vorbele ei i-au şocat pe aceştia - artista avea 34 de ani. Ultimul turneu al Mihaelei a fost la Turda, de unde s-a întors fericită pentru că avusese un succes formidabil. De bucurie, ea şi-a cumpărat, după spectacol, zeci de globuri colorate pentru Crăciunul care se apropia. În octombrie, artista a fost prezentă la spectacolul „Start Melodii ’89”, de la Sala Radio. Cântecele ei erau pline de sensibilitate, de dor, de dragoste. Având un succes fantastic, cu trei bis-uri, Mihaela a îngenuncheat, emoţionată, pe scenă. Nu bănuia că acela era ultimul ei spectacol. Ziua de 30 octombrie 1989 a fost cea în care, la Electrecord, a apărut al treilea disc al ei - „Pentru voi, muguri noi”. Peste noapte, discul ajunsese la o cifră record a vânzărilor. Bucuroasă, a doua zi - în 31 octombrie - Mihaela a plecat la Radiodifuziunea Română, pentru a căuta în Arhiva Radio negativele unor cântece. Abia spre seară a ajuns acasă. Şi-a sunat părinţii, spunându-le că i-a apărut discul mult aşteptat şi că se vinde foarte bine. „Am vorbit cu ea la telefon. Plângea de bucurie că i-a ieşit albumul. Cum spunea ea, dădea «apă la şoricei»... La un moment dat, ne-a spus că sună cineva la uşă şi a închis telefonul. Asta a fost ultima convorbire”, povestea Nicolae Runceanu, tatăl Mihaelei. Apoi… viaţa artistei a fost curmată, în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie, cu câteva luni înainte de a împlini 35 de ani. După 36 de ore, a fost prins şi arestat Daniel Cosmin Ștefănescu, considerat autorul omorului. Acesta avea 21 de ani când a primit pedeapsa de 25 de ani pentru crimă. În 2004, a fost eliberat din eroare, dar a fost reîncarcerat și eliberat pentru bună purtare în 2006. În 4 noiembrie 1989, Mihaela a fost înmormântată la cimitirul „Dumbrava” din Buzău.
Festivalul „Mihaela Runceanu”
În luna mai 1991, în Buzău - oraşul natal al artistei - a fost organizată, în memoria ei, prima ediţie a Festivalului de muzică uşoară „Mihaela Runceanu”. La 20 de ani de la dispariția artistei, în 2009, Asociația Culturală „Fan Club Mihaela Runceanu” a pus în scenă, la Casa de Cultură a Studenților din Bucureşti, manifestarea comemorativă „Eu nu te-am uitat” - un omagiu adus Mihaelei de nume cunoscute ale scenei muzicale și de foști elevi ai ei. În 2024, la începutul lunii octombrie, a avut loc - tot la Buzău -, ediţia a XI-a a Festivalului „Mihaela Runceanu”.
„Istoria plină de speranţă a Mihaelei Runceanu“, un documentar despre viaţa artistei
Premiera documentarului lung metraj „Istoria plină de speranţă a Mihaelei Runceanu” despre viaţa Mihaelei - realizat de dramaturgul, regizorul şi actorul Gabriel Sandu şi produs de Monica Lăzurean-Gorgan -, este planificată a avea loc în 2025, filmările fiind deja începute la Buzău, oraşul natal al cântăreţei. Filmul documentar abordează povestea artistei dintr-o nouă perspectivă, prin îmbinarea a două planuri narative: al mărturiilor persoanelor care au cunoscut-o, dar şi prin intermediul unui regizor de teatru, care porneşte într-o investigaţie la capătul căreia îşi doreşte să înţeleagă mai bine cine a fost Mihaela Runceanu. „Documentarul va fi un amestec de scene ce urmăresc două linii ale poveştii, care se întrepătrund în acelaşi arc narativ: viaţa şi moartea Mihaelei Runceanu aşa cum au povestit-o familia ei, prietenii, studenţii, prin intermediul televiziunii şi al arhivelor, precum şi povestea spusă de spectacolul de teatru, care va crea o reprezentare metaforică acolo unde documentaţia obţinută prin instrumente investigative nu este suficientă”, declara regizorul Gabriel Sandu. Producătoarea filmului, Monica Lăzurean-Gorgan, consideră că „reconstituirea vieţii artistei Mihaela Runceanu reprezintă o mare responsabilitate”, adăugând: „Ne dorim ca acest proiect să fie profund şi să umple un gol lăsat în moştenirea simbolică a acestei soliste extraordinare. Scopul nostru este să evidenţiem nu doar evenimentele tragice, ci şi personalitatea artistică a Mihaelei”.
Mihaela - un idol, un model, o artistă cu personalitate, un pedagog extraordinar, dar care impunea stricteţe
„Mihaela n-a mai apucat să se bucure de libertatea pe care şi-ar fi dorit-o. Tinerii privesc adesea spre trecut ca să afle mai multe despre cine suntem. Iar unele răspunsuri s-ar putea regăsi chiar în muzica şi în viaţa Mihaelei Runceanu. De obicei, ea îşi organiza puţinul timp liber astfel încât să profite de el pe deplin: făcea jogging şi gimnastică, învăţa limba engleză şi încerca să rămână la curent cu scena muzicală internaţională. Deseori, urmărea casete cu artişti de peste hotare, ca să mai înveţe de la ei. Dintre artistele din România, Ioana Radu era idolul ei. Prevestindu-şi parcă sfârşitul, la ultimul ei concert de la Sala Palatului, m-a luat în braţe şi mi-a zis să nu o uit niciodată şi să nu renunţ la vioară. I-am promis că voi fi artistă, aşa cum dorea ea. Pentru mine, Mihaela a fost un model, un idol, am iubit-o şi am admirat-o enorm şi am suferit foarte mult când a plecat dintre noi” (Andreea Runceanu, rudă a Mihaelei şi membră a trupei Amadeus)
„Atât Mihaela, cât şi noi - eu şi Andreea, sora mea - am fost crescuţi de aceiaşi bunici. E drept, în perioade diferite. Eu şi Andreea am locuit vreo patru ani împreună cu mama sa, în garsoniera Mihaelei. Părinţii ei ne-au ajutat enorm atunci când am avut nevoie de un loc unde să stăm ca să ne putem continua studiile muzicale şi să ne putem împlini visul de a deveni artişti. În 1990, ne-au propus să locuim în garsoniera Mihaelei. În casa ei s-a cântat în continuare, am simţit că am fost mai aproape de ea şi ne-am promis să-i ducem numele mai departe. Am compus la pianul ei primele mele piese, iar «Atât de frumoasă», cântată de trupa No Comment, este melodia pe care i-am dedicat-o. Sper că Mihaela ne priveşte de undeva, de sus, şi e mândră de noi. Sunt sigur că Mihaela are grijă de noi din ceruri” (Xenti Runceanu, rudă a Mihaelei şi membru al trupei No Comment; el poartă prenumele naşului său de botez, profesorul şi muzicianul Xenti Stănescu)
„Am fost una dintre elevele preferate ale Mihaelei şi mă mândresc cu asta. A fost primul om care a intuit că pot deveni artist, era în juriu la un concurs la care am participat şi, după ce am ocupat primul loc, a venit şi mi-a spus: «Fetiţo, ai mari perspective, caută-mă!». Aşa am ajuns eleva ei la Şcoala Populară de Artă, unde am participat la multe concursuri. La unul dintre acestea, mi-a încredinţat o melodie din repertoriul ei - «Sărută-mă, de ştii s-o faci ca vântul», compusă de Marcel Dragomir. Era extraordinară ca pedagog, avea fler, intuiţie, ştia să fie şi prietenoasă, şi exigentă, şi serioasă. Mihaela a fost steaua mea, dacă n-ar fi fost ea, eu n-aş fi ajuns artistă” (Marina Florea, cântăreaţă)
„După ce am terminat cursurile liceale, am avut-o profesoară la Şcoala Populară de Artă pe Mihaela Runceanu. Când eram la preselecţie, Mihaela m-a ascultat, a văzut că am cunoştinţe muzicale şi mi-a spus să vin la clasa ei. Aşa am făcut. M-au legat de ea nişte sentimente frumoase, am admirat-o şi am preţuit-o foarte mult. Iar dacă eu însemn ceva în muzica românească, i se datorează şi Mihaelei. De fapt, Mihaela le-a dat telefon părinţilor mei şi i-a convins că eu trebuie să fac o carieră în muzică” (Silvia Dumitrescu, cântăreaţă)
„Mihaela a fost o interpretă cu multă personalitate, originală, puternică. Stilul ei de interpretare s-a impus în rândul elevilor săi, care ne aduc aminte de maniera Mihaelei de a cânta. A fost o profesoară iubită şi o artistă desăvârşită” (Marius Ţeicu, compozitor)
„Mihaela a fost singura care a vrut să mă ia la clasă, după examenul pe care-l dădusem la Şcoala Populară de Artă. Din cauza emoţiei şi a timidităţii mele, m-am împiedicat, am uitat textul, am făcut o sumedenie de greşeli. Mihaela, care era considerată cea mai bună profesoară, probabil a intuit că am talent şi a spus «Pe fata asta o iau eu!». Era foarte exigentă, impunea stricteţe în interpretare, prin ea am pătruns în lumea artistică. Ea ne-a dezvăluit şi părţile bune, şi părţile rele ale acestei lumi. Era preocupată de soarta noastră, de imaginea scenică, de costume - pe care le crea special pentru noi” (Nicola, cântăreaţă)