de Claudia Stan

A fost odată, în Ţinutul Zăpezilor din Împărăţia Cerurilor, Prinţul fulgilor de nea, care trăia într-un maiestuos palat de gheaţă. În fiecare iarnă, tânărul privea cu tristeţe veselia copiilor de pe Pământ şi dansul zglobiu al celorlalţi fulgi de zăpadă, după care ar fi vrut să zboare şi el... Dar nu se cuvenea, pentru că trebuia să aibă grijă de supuşii săi... Într-o bună zi, nefericitul prinţ îi ceru lui Dumnezeu să îi îngăduie să guste fericirea de a pluti spre Pământ, purtat de adierea vântului rece, chiar dacă pentru asta va renunţa la viaţa veşnică.

Creatorul i-a îngăduit călătoria, l-a sfătuit să stea departe de soare şi să se aştearnă peste un fulg, pe care îl va iubi toată viaţa, din contopirea lor urmând a se naşte un alt fulg ce se va înălţa la Ceruri. Prinţul a călătorit peste tot, a cunoscut mii de alţi fulguşori, brazi, frunze ruginii, oameni şi case… A aflat ce sunt suferinţa, dragostea, bucuria copiilor care îl admirau, a auzit colinde şi s-a ascuns mereu de soare. Într-o zi, Prinţul s-a oprit ca fulgerat, pentru că văzuse acolo jos ceea ce căutase toată viaţa… Nu era celălalt fulg de nea, perechea sa, ci o… tânără fecioară, cu bucle de abanos şi ochi albaştri precum cerul. S-a dăruit întru totul ei... Fulgul i-a atins mai întâi părul, apoi a privit-o în ochi, după care i-a mângâiat buzele calde... în sărutul dulce al morţii… Sau al vieţii eterne...