de Cristina Tache
Vinerea Mare şi Sâmbăta Paştelui sunt ultimele două zile ce preced marea săbătoare a Învierii lui Iisus Hristos. Creştinii trebuie să definitiveze purificarea sufletească vineri, iar sâmbătă, pe cea trupească, pentru a primi curaţi minunea din Duminica Paştelui. Datinile populare străvechi şi obiceiurile religioase alcătuiesc tabloul acestor două zile pentru fiecare creştin.
„Scăldatul de la Vinerea Mare alungă forţele malefice”
Vinerea Mare aminteşte de sacrificiul lui Iisus pentru omenire. În această zi se merge la biserică şi se trece pe sub Sfântul Epitaf, acesta întruchipând chiar moartea Mântuitorului. Este şi ziua Prohodului, slujbă de la care nu trebuie să lipsească niciun creştin, mai ales după ce s-a purificat sufleteşte şi trupeşte. Tot acum se înjunghie mielul, alt simbol al Paştelui, ce-l reprezintă pe Iisus sacrificat pentru omenire. „Vinerea Mare încheie ciclul celor 12 vineri sacre de peste an (dinaintea celor 12 Praznice Mari), pe care este bine ca toată lumea să le cinstească pentru «sănătate şi iertare de păcate». Se ţine post negru, chiar şi fără apă, până când se întorc oamenii de la Prohod”, completează doamna Işfănoni. Nici această zi nu este lipsită de credinţe populare: „Vinerea Mare se numeşte în popor «vinerea seacă», deoarece se crede că, Iisus fiind mort, nimic nu mai răsare, nimic nu mai sporeşte. În Vinerea Mare nu trebuie începute activităţi importante, pentru că nu vor avea continuitate. Nu se pun cloşti, pentru că ouăle nu vor scoate pui, nu se seamănă, pentru că nu va răsări nimic, nu se înroşesc ouă, pentru că se vor strica, iar cel ce le colorează va stagna în evoluţia sa personală, nu se frământă aluatul, pentru că nu va creşte”, ne atenţionează doamna Işfănoni. Există şi o preocupare pentru realizarea unor „farmece” destinate purificării trupeşti şi sufleteşti, după cum explică doamna Işfănoni: „În «vinerea seacă» are loc obiceiul scăldatului la un râu sau altă apă «neîncepută», provenită dintr-un izvor, fântână, niciodată dintr-un lac. Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, adulţii se scaldă pentru a scăpa de boli şi bube, de friguri sau alte neplăceri trupeşti. Fetele şi feciorii se scufundă în apă pentru a se curăţa de «urâciunile, făcăturile şi relele» trimise asupra lor de duşmani şi obişnuiesc să rostească anumite descântece”.
„În «păscăriţă» se pune hrean, pentru iuţeala minţii”
Pregătirile pentru Înviere sunt meticuloase, de la aranjarea „păscăriţei” - coşul sau blidul cu pască şi ouă, până la „primenitul hainelor” fiecărui membru din familie. Doamna Doina Işfănoni explică aceste obiceiuri astfel: „Se face spălatul ritual acasă, iar apoi toată lumea îmbracă haine noi pentru a merge la slujba de Înviere. În Bucovina, coşul pascal se aranjează încă după regulile tradiţiei strămoşeşti. În vremuri trecute, «păscăriţa» era un vas din doage de brad, împodobit cu multe cruci, de jur-împrejur, însă acum se foloseşte un coş de nuiele. Se pun mai întâi alimentele ce simbolizează belşugul şi sporul din gospodărie: cârnatul de porc, slănina, caşul proaspăt, ouăle albe, făina, usturoiul, sarea şi busuiocul. Pentru «iuţeala» minţii şi a trupului se pun hrean şi cuişoare, iar pentru dulceaţa vieţii, zahăr. Deasupra acestora se aşază la vedere ofrandele pentru Paşte: pasca, cu un ou roşu şi unul încondeiat, în fiecare despărţitură a crucii, cozonacul, alte ouă roşii şi friptură de miel. Nu trebuie să lipsească nici «baba», un colac în formă de spirală cu un ou roşu în vârf şi care reprezintă prima pomană pentru cei dispăruţi, oferită imediat după ce preotul sfinţeşte coşurile la biserică. «Păscăriţele» sunt purtate până la biserică de bărbaţi. În multe zone din ţară, tot bărbaţii au datoria de a le păzi în timpul slujbei, întrucât unii vecini le mai testează vigilenţa, încercând să fure câte ceva din coşuri. Dacă un bărbat nu este atent, i se fură din coş pasca sau câteva ouă şi se va simţi ruşinat dacă nu va avea aceste produse când vine preotul la sfinţit coşurile”.
Această zi este foarte aglomerată, mai ales pentru femei, deoarece acum trebuie făcute toate treburile ce nu au fost realizate la Joi Mari. Doamna Işfănoni explică o altă tradiţie: „O credinţă populară spune că mielul nu trebuie tranşat, pentru ca neamul să nu se dezbine. Mielul este simbolul lui Hristos, iar tranşarea lui este cumva o divizare şi a credinţei, şi a familiei. În unele sate din Banat există şi astăzi credinţa că, după ce se consumă friptura, se strâng toate oasele şi se îngroapă la rădăcina unui pom roditor, pentru a vedea norocul familiei. Un alt obicei interesant, încă practicat în Noaptea de Înviere, în sudul ţări, este mersul la biserică cu un cocoş viu. După ce preotul anunţă Învierea, pasărea este dată «de pomană» pentru sufletele celor care au murit fără lumânare aprinsă la căpătâi. Se crede că ei «vestesc şi răposaţilor Învierea Domnului»”.
În ziua de sâmbătă se definitivează tot ceea ce înseamnă curăţenie în gospodărie. În casă se pun toate ţesăturile noi, mama sau bunica pregăteşte hainele pentru fiecare membru al familiei şi, în unele sate bucovinene, se aduce şi fierul plugului în casă. Şi aceste obiceiuri sunt explicate: „Există credinţa ca în ziua de Paşte, când te dai jos din pat, să calci mai întâi pe fier şi nu direct pe pământ, ca să fii «tare ca fierul» peste an şi să fii protejat de forţa negativă a pământului. Fierul are capacitatea simbolică de a-i prelua eventualele puteri malefice”.