de Gabriela Militaru
Adesea comparat cu Mark Twain și Charles Dickens, Gabriel García Márquez este cel mai important scriitor columbian al tuturor timpurilor și unul dintre cei mai admirați reprezentați ai literaturii universale. El a încetat din viață la 87 de ani, după ce vreme de mai bine de șase decenii a publicat un număr impresionant de romane care au devenit faimoase în întreaga lume.
Bunicii l-au inspirat să povestească
Gabriel García Márquez s-a născut în anul 1927, în orașul columbian Aracataca. Până la vârsta de 10 ani, Márquez a fost crescut de bunicii materni, despre care el a declarat în numeroase rânduri că l-au influențat atât ca om, cât și ca scriitor. Bunicul său, colonel în „Războiul de o mie de zile”, l-a inspirat pe Márquez în conturarea personajului José Arcadio Buendía din romanul „Un veac de singurătate”. Potrivit descrierilor prozatorului, bunicul a fost „cordonul meu ombilical către istorie și realitate” și cel care i-a conturat, încă de mic, opinia asupra politicii. „Bunicul meu a fost liberal. Viziunea mea politică este moștenire de la el”, a declarat Márquez la un moment dat. O influență asupra dezvoltării tânărului Márquez a avut-o și bunica sa, despre care scriitorul a spus că a fost „sursa magiei, superstiției și supranaturalului viziunii mele asupra vieții”. Tânărul iubea în mod deosebit felul în care bunica sa spunea povești, pentru că, indiferent cât de fantastice și improbabile erau povestirile ei, bunica avea un mod de a le spune care le făcea să pară adevărate.
A avut o tinerețe boemă
După terminarea studiilor de jurnalism la Universitatea Națională din Columbia, Gabriel García Márquez a scris multă vreme la diverse ziare și reviste din țara sa natală. În acea perioadă tulbure din punct de vedere politic, el a locuit într-un bordel și a încercat să scrie cât mai mult, crezând cu tărie că literatura columbiană avea în față un viitor luminos. „Am dus o viață boemă. Terminam munca la ziar după miezul nopții, apoi scriam un poem sau o istorioară până la ora 3:00, după care ieșeam la o bere. Când ajungeam acasă odată cu zorii zilei, femeile care se întorceau de la biserică mă ocoleau, pentru că mă credeau fie beat, fie răufăcător”, a declarat el într-un interviu acordat în 1996.
În perioada tinereții, Márquez și-a conturat viziunea și stilul literar citindu-i pe Ernest Hemingway, Mark Twain, Charles Dickens, Lev Tolstoi, Marcel Proust, Franz Kafka și Virginia Woolf. „Nu știu cum cineva și-ar putea imagina că poate să scrie un roman fără să aibă măcar o vagă idee despre cei 10.000 de ani de literatură din urma noastră. Cu toate astea, nu am încercat niciodată să-i imit pe scriitorii pe care i-am admirat, ci dimpotrivă”, a explicat el.
Maestru al magiei în cuvinte
„Frunze uscate”, prima nuvelă a lui Gabriel García Márquez, a apărut în 1955, după ce scriitorul a încercat, fără succes, timp de șapte ani, să găsească o editură care să-i accepte manuscrisul. Opera sa de început („Colonelului nu are cine să-i scrie”, „ O oră rea” și „Funeraliile bunicii”) a portretizat mai mult realitatea socială a Columbiei anilor 1950-1960. Márquez a recunoscut că nu regretă că le-a scris, „dar ele fac parte dintr-o literatură premeditată, care oferă o viziune prea statică și exclusivă a realității”. Începând cu „ Un veac de singurătate”, apărută în 1967, scriitorul și-a impus stilul inconfundabil de „realism magic”, un gen literar care inserează elemente magice şi elemente supranaturale în situaţii care ţin de un cadru istoric şi geografic real. În ciuda acestei etichetări, el a încercat să aibă o abordare diferită în fiecare roman al său.
Dacă s-ar căuta motivele omniprezente ale operei lui Márquez, acelea ar fi:
Umorul subtil care apare în fiecare roman este un motiv literar la care cititorii lui Márquez se așteaptă de fiecare dată când deschid o nouă carte;
Singurătatea este un laitmotiv al operei lui Márquez. Cel mai grăitor exemplu este romanul „Dragoste în vremea holerei”;
Macondo este satul imaginar care amintește de orașul în care a copilărit scriitorul, Aracataca. Cu toate acestea, Márquez atrage atenția că „Macondo nu este neapărat un loc, cât o stare a minții care îți permite să vezi ceea ce vrei și cum vrei”;
Violența la care autorul face referire în mai multe romane pentru a prezenta viața în condiții injuste, cum ar fi cenzura presei și dezintegrarea socială.
Gabriel García Márquez nu a fost întru totul de acord cu pecetea de „inventator al realismului magic” pusă operei sale. „Realitatea este mitul oamenilor comuni. Am ajuns la concluzia că realitatea nu este doar poliția care omoară oameni, ci tot ceea ce formează viața acestora”, a spus el.
„Singurătatea Americii Latine”, un discurs de Nobel
După ce decenii la rând a publicat romane precum „Un domn foarte bătrân și cu niște aripi enorme”, „Când eram fericit și nedocumentat”, „Toamna patriarhului” sau „Cronica unei morți anunțate”, în 1982, întreaga operă a lui Gabriel García Márquez a fost răsplătită cu Premiul Nobel pentru Literatură. „Poeți și cerșetori, muzicieni și profeți, luptători și ticăloși, tuturor creaturilor le-am cerut doar puțină imaginație. Pentru că problema noastră crucială a fost lipsa înțelesurilor convenționale care să ne facă viețile mai credibile”, a spus scriitorul în discursul său intitulat „Singurătatea Americii Latine”. După primirea premiului, Márquez a continuat să scrie cu aceeași fervoare. Astfel că el a publicat și alte capodopere („Dragostea în vremea holerei”, „Generalul în labirintul său”, „Să trăiești și să povestești”, „Povestea târfelor mele triste” și „Despre dragoste și alți demoni”).
Márquez a dezvoltat un interes personal și pentru cinematografie. În anii ’60, el a semnat cu pseudonim multe opere cinematografice mexicane. Printre filmele la care a colaborat se numără „Timp pentru moarte”, „În satul ăsta nu există hoți” și „Maria inimii mele”. De asemenea, romanul său „Dragostea în vremea holerei” a fost ecranizat în 2007, cu Javier Bardem în rolul principal.
Autorul romanului „Un veac de singurătate” a fost primul scriitor columbian laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură
Diagnosticat cu cancer limfatic
Gabriel García Márquez a fost diagnosticat cu cancer limfatic în 1999. După ce a urmat un tratament de chimioterapie, scriitorul a reușit să-și reia parțial activitatea. În 2005, Márquez a recunoscut totuși că „este primul an în care nu am scris niciun rând. Datorită experienței, aș putea foarte ușor să scriu o altă carte, dar oamenii și-ar da seama că inima mea nu este acolo”. În 2012, fratele său a anunțat că scriitorul suferă de demență. Luna aceasta el a fost internat în spital din cauza unei infecții pulmonare. Scriitorul s-a stins la 17 aprilie 2014, la vârsta de
87 de ani. „Un veac de singurătate și tristețe pentru cel mai mare columbian al tuturor timpurilor”, a scris președintele Juan Manuel Santos la aflarea veștii decesului.
Scriitorul i-a lăsat în urmă pe soția sa, Mercedes Barcha, cu care a fost căsătorit timp de 56 de ani, și pe cei doi fii ai lor.